Tata

Amintiri:

Și-ar fi dorit un băiat, am apărut eu. Motiv pentru care am avut mai mulți pantaloni decât rochii și mă ducea cu regularitate la meciurile importante ale echipei din urbe. Acolo am învățat primele asocieri creative de cuvinte.

La botezul lui Cezar, într-o atmosferă destul de încărcată și cumva premonitorie de evenimente triste, l-am luat la dans. M-am bucurat atunci și mă bucur și acum că am făcut-o, a fost ca o plasă invizibilă de siguranță.

Prin vară l-am scos ad-hoc într-un parc. Era deja foarte bolnav, vag și rar conștient de personajele care îl însoțeau, dar a cules frunzele uscate ca în zilele bune din curte și l-a protejat constant pe cel mic de pericole închipuite.

Cea mai frecventă întrebare a lui din ultimii ani a fost “Unde este Cristi?” MC avea deja programul lui și când apăream seara fără el acasă aveam de dat, inevitabil, explicații.

Când s-a mutat la noi dulapurile lui erau ca în pozele de prezentare, cu toate hainele așezate la dungă. Când s-a îmbolnăvit îmi era imposibil să-i găsesc șosete împerecheate sau pantofi de același fel. La cinci minute după ce le ordonam, un vortex ciudat le transforma în haos.

Regrete:

Nu i-am zis niciodată cât de recunoscătoare îi sunt pentru tot. Boala lui a durat mult, ne-a încercat constant, gradual, uneori peste puteri, și toată această luptă pentru supraviețuire zilnică a umbrit partea sentimentală din relația noastră. Ar fi trebuit să ies din rutina zilnică și să-i spun ce simt dincolo de frica, epuizarea și tristețea care mă copleșeau adesea.

Când lucrurile s-au agravat serios, a trebuit să-l internez într-un centru specializat. A fost cea mai grea decizie din viața mea, care m-a costat sufletește enorm. Atacurile de panică nocturne, generate de agitația lui, s-au mutat ziua după ce îl vizitam. Nu am avut oricum de ales și rațional mi-e clar asta, știu că a fost bine îngrijit până în ultima clipă, dar tot mă simt vinovată pentru decizia luată.

Luni am fost să-l văd, anunțată fiind că se simte rău. Am știut că se duce, speram totuși că nu așa repede. Am plecat cu dorința de a mă întoarce cu bateriile rezilienței încărcate. N-am mai apucat. Ar fi trebuit să găsesc puterea de a rămâne.

Binecuvântări:

Oamenii, cei cu suflet uriaș de bun care mi-au fost alături. Familia, prietenii, cei care au preluat organizarea și au făcut lucrurile mai simple pentru mine. Soțul meu.

Toate vorbele frumoase pe care le-am auzit.

Amintirile. Ale altora și ale mele cu el.

Cum îl putem pomeni?

Plantând o floare. Hrănind un animal. Jucându-ne cu un copil. Mâncând o prăjitură. Spunând o glumă. Dând o mână de ajutor. Având grijă de noi, pentru că era atent la sănătatea lui.

În loc de final:

Locul bunicilor este în sufletul nepoților, nu în visele lor urâte. Ai noștri au avut destule amintiri nedorite cu boala tatălui meu, care, cel mai probabil, vor bântui perpetuu. Aș vrea să și-l amintească așa cum era sănătos, ceea ce este oricum greu date fiind circumstanțele. Și să nu regrete că nu l-au condus pe ultimul drum. Au fost numeroase altele pe care au mers împreună și care merită păstrate în memoria noastră, așa cum au fost și destule pe care le vrem uitate.

 

Tata, e cumplit fără tine! Și simt că am devenit adult abia acum, când nu mai sunt copilul nimănui.