Schimbând registrul îngrozitor al zilelor astea de vară, pentru că mi se pare că a devenit sufocant, vă reamintesc că săptămâna 1-7 August este Săptămâna Internațională a Alăptării.
Din păcate hrănirea la sân a copiilor a devenit o excepție în România, în ciuda faptului că se promovează intens și au fost făcuți și alți pași suplimentari în acest sens: există pauza de alăptare pentru salariatele întoarse la lucru, promovarea laptelui praf a fost reglementată mai strict, maternitățile au proceduri speciale pentru a spori rata hrănirii la sân.
De ce nu alăptează totuși femeia din România (presupun că motivele sunt totuși universale)?
1. Pentru că i se pare nefiresc. Generații întregi am văzut acasă, în filme, pe stradă, copii cu biberoane în gură. Când spui bebeluș vezi o mogâldeață cu o tetină în gură. În plus, în cultura actuală, sânii au mai mult rol estetic, sexual, decât funcțional. Normal că ți se pare anapoda să hrănești copilul direct de la sursă.
2. Pentru că începutul poate fi dificil, continuarea imprevizibilă, iar finalul trist. N-am să vă mint: așa este. Uneori doare ca naiba, alteori simți că vrei să fugi, iar când se termină e agonie psihică și fizică. Dar hei, acesta este parentingul cu sau fără biberon! Însăși creșterea copiilor respectă acest ciclu: bebelușia doare fizic, în școala primară îți vine să te internezi la balamuc, iar când pleacă la facultate simți că ai pierdut tot. Cercul vieții, folks!
3. Pentru că te leagă iremediabil de bebeluș, iar persoanele independente pot simți acut acest disconfort. Pe de altă parte, este și asta o lecție în sine: pentru o vreme să-ți așezi prioritățile astfel încât să construiești această legătură iremediabilă.
4. De frică: dacă bebe nu mănâncă destul? Dacă laptele este prea subțire/ gros/ amar/ dubios? Aici un cadru medical poate demonta anxietățile.
5. Din cauza unor probleme de natură fizică/ psihică. Alăptatea, ca multe altele din corpul nostru, este reglată de hormoni. Uneori lucrurile o pot lua razna. În plus am văzut tot soiul de impedimente: mameloane retrase, copii care n-au chef să muncească prea mult pentru hrană (dreptul lor, altminteri), încercări prea multe care copleșesc. Sunt chestii care se întâmplă și nu trebuie blamate.
Ce putem face?
Măcar să încercăm. Ar putea să nu fie așa de rău cum ne închipuim. Să cerem ajutor atunci când simțim că ceva nu funcționează. Există pediatrii pregătiți (mulțumesc pediatrei copiilor mei pentru ajutor, am depășit multe obstacole împreună) și consultante în alăptare.
Să stabilim clar limite între noi și cei din jur care adesea sabotează procesul și nici ei nu știu exact de ce, bântuiți fiind de propriile experiențe (mame hiperprotective, soacre panicoase și soți depășiți de situație).
Dar să ne și oprim la timp dacă lucrurile nu merg așa cum ne-am planificat. O luptă prea acerbă nu ajută nimănui.