Povestea merge mai departe

În drumul de la LEGOLAND spre Italia, într-o parcare elvețiană care dezvăluia un peisaj grozav (și avea o budă S.F.), mi-a sunat telefonul. M-a trezit din reverie un domn aflat în căutare de terapie pentru cuplul său. Deloc dezamăgit că a dat peste persoana nepotrivită, a declarat optimist că mai caută. Cumva am simțit că va fi bine, atât timp cât există motivația, încă jovială, de a repara daunele. Am sperat doar să se fi instalat de ambele părți ale baricadei și mi-am luat gândul. Până la următoarea solicitare de acest soi. (*)

Mi-am amintit acum, la început de septembrie, pentru că în 2000 toamna ne-am înhămat și noi la aceeași căruță. Lucru deloc ușor, pentru că fiecare căsătorie vine garantat cu niște crize. Mai mari, mai mici, mai multe, mai puține. Unele influențate extern, altele chiar din interiorul cuplului. Unele reale, altele închipuite. Unele care trec fără semne, altele care lasă cicatrici adânci. Unele care par insignifiante dar cască prăpăstii imense, altele care par bombe atomice și se dovedesc a fi niște inofensive fâsuri.

Am avut așadar și noi încercări. Dar, până acum, dincolo de ele am descoperit și rezolvări. 

Una dintre ele stă în laitmotiv, adică acel punct primordial, care ține legătura, care o reface, la care te întorci indiferent de abateri. Uneori sunt copiii, alteori o dragoste uriașă ce renaște când nu te aștepți. Uneori obișnuința, confortul de a trăi cu cineva, alteori frica de singurătate. Uneori foamea, alteori pasiuni comune. Toate sunt acestea sunt perfect rezonabile, atât timp cât ajută și nu distrug. Și nu se exclud reciproc. 

Viața nu este literatură să se învârtă totul în jurul dragostei romantice. Iar căutarea ei obsesivă poate avea aceleași efecte cu potențial distructiv ca o relație toxică. Așa că atât timp cât există punctul acesta de întoarcere, viața în doi poate continua conform promisiunii inițiale.

O alta sunt amintirile. Acelea nu neapărat frumoase, dar memorabile, care aduc în fața ochilor vremuri bune ce se pot oricând întoarce sau distrag atenția de la belele. De aceea este important să lucrăm permanent la noi experiențe. Călătorii, vise împlinite, realizări care pot fi cumpărate, nu doar muncite, bucurii, surprize, sărbători, zile cu tort la micul dejun sau cu pantofii cei buni scufundați în nisipul unei plaje. Râs isteric, pui de frică, emoții care cer Aspacardin.

Astfel mobila de dormitor întruchipată mental de soție, poate redeveni femeia care merita curte generoasă. Iar “porcul ăla” se transformă în umărul ferm pe care s-au scurs niște lacrimi. O iubililă, vorba cântecului. Un gentleman, ca în bancul cu pricina. Întotdeauna o rezolvare și un alt exercițiu. 

Și nu în ultimul rând contează exersarea perpetuă a  capacității de a uita sau ierta părțile urâte, grele, tenebroase. De a le șterge cumva, de a le clasifica în dosarul cu “autor necunoscut”, de a nu mai căuta vinovați, pedepse potrivite, penitențe. E doar un drum și un partener alături de care apar nenumărate și inedite destinații. Fiecare se descurcă cum poate, rareori găsim o soluție de podium. 

Așa cum vă spun des pe aici, ar trebui să trăim iubirea de cuplu nu doar cu gândul la porumbei sau fluturași ci și așa cum este ea zugrăvită creștinește, în termeni de bine, frumos, de altul mai important ca sine, de întors obrazul și nu armele, de privit spre răsărit, de a nu zgândări acolo unde doare. Pentru că în cuplu problema nu este celălalt. Ești chiar tu, cel care cauți vina, cu incapacitatea ta de a-i înțelege intențiile sau fricile, de a alege, de a nu pune condiții sau a te adapta.

Sper ca domnul care căuta terapie de cuplu să fi găsit persoana potrivită, care să-i conducă spre drumul cel bun. Iar noi să îl continuăm nestingheriți pe al nostru. Și să ne fie măcar puțin mai ușor acum că am învățat ritmul, obstacolele și pașii.

(*) Terapia de cuplu este cel mai des serviciu care mi s-a cerut în acest an. Am primit mailuri și telefoane, atât de la cei aflați în criză cât și de la terți (ceea ce nu ajută, fie vorba între noi, oamenii trebuie să-și caute singuri ajutorul!). Chiar îmi doresc ca cei cărora le-am explicat că nu le pot fi de folos să fi continuat a căuta soluțiile potrivite.

(În cazul în care vă întrebați ce legătură are fotografia care ilustrează textul, ar fi una, dar cam vagă: acolo, pe plaja Mandraki, eram când am scris textul de față. Poza îmi aparține.)