Pinocchio

Duminicăm, la final de weekend, mi se adresează o întrebare încuietoare:

– Mama, unde e Pinocchio al meu?

Interpelările care sunt legate de jucării şi localizarea acestora în timp şi spaţiu mă îngrozesc. În ciuda încercărilor repetate de a gestiona eficient logistica lor, sfârşesc a le pune abramburite prin zecile de cutii din ambele case.

Iar Pinocchio mi-a sunat şi mai prost. Singura figurină cu numele ăsta a fost adusă de un prieten călător cu treabă prin Italia şi este pusă în cutiile cu decoraţiuni de Crăciun. Pentru că asta este: un Pinocchio de lemn numai bun de pus în brad.

Trag aer în piept şi încerc să trag și de timp:

– Care Pinocchio, puiule?

– Ăla negru cu care fac eu aşa! Îşi uneşte în cercuri mititele degetele şi se uita prin ele.

Deja lucrurile devin periculos de alambicate. Mi-e clar că am scăpat de cotrobăit pe sub scară, dar la fel de cert este că dau de altă belea.

– Ce face Pinocchio? Cum te joci cu el? încerc să pun întrebări ajutătoare, dar nici aici nu mă descurc prea bine.

– Mă uit prin el, doar ţi-am spus? Unde e Pinocchio!

Deja tonul sună a supărare.

Pinocchio. Negru. Se uită prin el. Gândeşte, gândeşte, gândeşte, vorba copoilor din desenele animate.

Şi brusc realizez că cineva acolo sus mă iubeşte. Cumva neuronii mei ajung să facă acea conexiune salvatoare: Pinocchio este binoclul găsit întâmplător, folosit invers câteva secunde prin casă şi abandonat prematur pe un raft.

Am auzit cântecul de îngeri şi o linişte minunată mi s-a aşternut apoi în suflet. Şi în casă.

Aseară, după ce am adus Căţeluşul Prietenos şi am spus o poveste cât trei (*), mă interpelează iar:

– Auzi, dar unde e chestia aia prin care mă uit eu mereu? Aia neagră aşa ca un ochean, cum îi zice, nu Pinocchio…

 

(*) Uneori, de oboseală, ajung să încurc personajele. Încep cu trei iezi, continui cu doi iepuri, iar la final rămân trei purceluşi cu leul aferent.