Fake News – mai întâi a fost bârfa

Puterea obișnuinței dată de meserie mă îndeamnă să am întotdeauna dubii în privința veridicității a ceea ce îmi este prezentat ca adevăr indubitabil. La interviurile de selecție toți suntem o fuziune între zmei și Feți Frumoși. Numai realizări, ba defectele dau tot cu plus: prea ambițioși, prea muncitori, prea perfecționiști. Când fac diagnoze organizaționale, totul e numai lapte și miere prin companii, de-mi vine să întreb ce caut eu în așa tablouri idilice pline de virtuți. Iar în viața personală am auzit atâtea zvonuri abracadabrante în ceea ce mă privește, încât am senzația că unii mă cred mult mai vedetă decât voi reuși să fiu vreodată. Pur și simplu oamenilor le plac poveștile fantastice cu personaje reale, iar bârfa este combustibilul cel mai folosit în interacțiuni sociale. Ne place să ne credem fără defecte de fabricație în timp ce aruncăm cu noroi în ceilalți, doar așa, să părem mai imaculați. Și cu cât persoana în cauză prezintă mai multe bube în cap, cu atât le va inventa mai creativ pe ale altora. Sau cu cât interesul său va fi ...
Citește mai mult »

O poveste cu un șoarece

Să fie cam o lună de când în magazia care-l găzduiește iarna pe Tocăniță, zis Trifoi, zis Iepurilă, zis Bag P€&@ în El de Iepure (*) se auzeau zgomote ciudate. Ba chiar am găsit punga de mâncare a sus numitului roasă la un colț. Mi-a fost clar că am mai căpătat niște nedorite animale de companie, dar eram totuși în faza de negare: atât timp cât nu le vedeam, practic nu existau. Până într-o seară când, ridicând capacul garsonierei lui Trifoi, am văzut că avea un vizitator: un șoricel mititel, care m-a speriat de moarte în ciuda faptului că nu arăta deloc amenințător. Am țipat de au ieșit ai mei îngrijorați (sau plini de speranță) pe la ferestre și timp de două zile am vizitat iepurele doar în compania soțului. Sătulă de mișteauxuri, în a treia am luat cu mine câinii. Care furau din magazie chestii și le mutau în curte prin puncte diametral opuse, așa că am renunțat și la protecția lor. În vederea preîntâmpinării unei noi întâlniri față în față cu infama creatură, mi-am făcut așadar ...
Citește mai mult »

Salvați pârșii!

Încă nu mă prind dacă Social Media ne ajută cumva sau este un instrument 100% util involuției noastre ca specie. Probabil când am să o fac, îmi voi șterge profilele de acolo definitiv. Așadar prezentul cod portocaliu venit după cele 19 grade cu plus din trecutul weekend a prins pe picior greșit vegetația de primăvară și fauna aferentă. Includ aici berzele, care au apucat să se întoarcă din țările calde și au dat de viscol. În ciuda sfaturilor date prompt de specialiști încă dinainte de reinstalarea iernii, pe Facebook s-au viralizat imagini cu ruși și bulgari care salvează berze. Păi ce, românii sunt mai fraieri?!? Deloc, așa că au purces la apeluri disperate de a salva păsările cu pricina, chiar dacă ele par a gestiona bine situația până acum. Nu stau să număr de câte ori mi-au apărut în feed imagini cu berze autohtone în pericol doar pentru că stau țanțoșe în zăpadă. Nici câte anunțuri panicarde au apărut pe grupul de discuții al comunei. Toată lumea vrea să salveze berzele Domneștiului și ale României! Aparent confrații noștri uită ...
Citește mai mult »

Nu poți salva oamenii de ei înșiși

Vedem adesea povești de viață cu final previzibil: oameni care persistă în greșeală până la tragice deznodăminte, persoane care insistă să eșueze vizibil iar și iar. Aceleași erori, aceleași probleme, aceleași cercuri vicioase din care pare imposibil de ieșit, deși un simplu pas lateral ar fi suficient. Toți spun că vor schimbare, vor ceva nou, dar rămân în confortabilul vechi. Orice mână întinsă este refuzată: la ce bun, oricum nu va schimba nimic. Orice părere obiectivă și tranșantă este respinsă: nimeni nu poate ști cum e în acea situație insurmontabilă! Oamenii continuă să miște rotița necazului convinși că acesta le este destinul implacabil. Și fac în continuare ce știu mai bine pentru a rămâne în acel punct dureros. Este imposibil să salvezi oamenii de ei înșiși. De propriile limite, frici, scenarii. De percepțiile lor diforme, de închipuirile lor. Singura soluție este să-și găsească cumva puterea de a ieși din cutia cu dureri. La nivel organizațional, din păcate, lucrurile stau exact la fel: pare o misiune imposibilă să salvezi firmele de șefii lor. De ideile fixe și distructive, de complexele mecanisme de frânare ...
Citește mai mult »

Urechile mele tot despre HR aud

Stau pe o bancă în fața unui loc de joacă și-l privesc pe cel mic în acțiune. Lângă mine, o doamnă angajată la o companie de stat vorbește la telefon cu o prietenă, volumul conversației făcând imposibilă ignorarea sa. La serviciul doamnei este rău: degringoladă, dezorganizare, nebunie. Așa că de câte ori simte nevoia, intră în concediu medical. Că n-au ce să-i facă dacă lipsește așa. Ce-i drept, oricât s-a încercat, problema de fond a fraudării acestora a rămas. În literatura de specialitate “sick days” reprezintă un indicator relevant în managementul resurselor umane. Angajații care se îmbolnăvesc, real sau imaginar, arată de fapt starea de sănătate a organizației în care activează. În unele companii, iar cele de stat sunt un exemplu în acest sens, unde fluctuația de personal este mică, nu pentru că există o cultură organizațională sănătoasă, ci pentru că oamenii de acolo simt că au puține opțiuni de carieră, medicalele sunt printre puținele semne relevante care atestă problemele de sistem. Oamenii fie nu mai pot și iau astfel pauze, fie nu mai vor și forțează regulile. Doamna ...
Citește mai mult »

Turnul de fildeș

Nu există director de top care să nu spună public că cel mai valoros element al organizației pe care o conduce sunt oamenii. Dar declarațiile par adesea dublate de o reală tendință de abstractizare a capitalului uman: angajații nu sunt ființe în carne și oase, ci numere, sume, realizări sau eșecuri, departamente, costuri sau surse de a le reduce. Și până la un punct este normal așa, pentru că la câte au de gestionat oamenii de afaceri, ar ajunge la balamuc să știe câte dureri și greutăți (nu doar personale, ci și profesionale) au cei din subordine. Dar de acolo, falia dintre oamenii care poartă pe umeri organigrama și cei care stau comod în vârf devine imensă și periculoasă. Din limuzină, cu portofelul plin, cu acces la servicii și produse de lux, este imposibil să știi cum este să alergi după medicamente compensate sau să nu poți plăti contribuția de hrană la grădinița de stat. Cum este să mergi la cumpărături cu banii limitați, să alegi întotdeauna cea mai ieftină opțiune sau să spui “nu” scurt și categoric ...
Citește mai mult »

Veriga slabă

Există o modalitate simplă de a descoperi verigile slabe în organizații, observând pur și simplu reacțiile oamenilor față de noii veniți sau față de potențialele schimbări. Există cei mulți, adică circumspecții, care par a spune: “am văzut mai văzut noi din astea (persoane sau situații), slabe șanse să reușească”! Există o parte formată de blazați: “mda, interesant precum buletinul meteo pe alt continent” sau, cum ar spune Cezar al meu, simplu “nu-mi pasă”. Există entuziaștii, numărul lor depinzând de cultura organizațională: “super, se întâmplă chestii!” Și, cei mai puțini, dar și cei mai vizibili, există virulenții: cei care se împotrivesc cu toată ființa lor, cu toate energiile și forțele pe care le au, care încearcă sabotaje, alianțe războinice cu potențial telenovelic. Veriga slabă este chiar acolo: la cei care simt nevoia să se împotrivească atât de înverșunat. Pentru că în spatele înverșunării stă de fapt o motivație negativă, fie aceea de a-și păzi spatele, de a nu li se descoperi puncte slabe, fie de a profita cumva de anumite situații. Uitați-vă în jur! Câte vedeți?
Citește mai mult »

Factorul surpriză

Se întâmplă uneori ca proiectele de recrutare și selecție să iasă din prima. Și ies bine. Alteori muncești zile în șir, dai telefoane, încerci căi nebănuite. Și ies, dar chinuit și parcă nu la fel de bine. Același client, același proiect, același recruiter, dar la momente diferite poate avea rezultate complet opuse. Ce face diferența? Contextul, numărul celor deschiși la schimbări de job sau măcar la a comunica, adică ceva ce nu prea putem controla. Factorul hazard. La fel pățesc și căutătorii de job. Uneori le iese din prima, alteori caută cu disperare și nu se leagă nimic. Noroc sau ghinion și aici: piața fluctuează, când ai contracandidați cu duiumul, când ajungi singur la linia de sosire. Orice profesionist poate confirma că succesul, indiferent de domeniu, are un ingredient care apare spontan, necontrolat, deși cu siguranță muncit și așteptat: un context, o întâlnire, o sclipire, o idee. Știu că nu este științific, dezirabil, acceptat social să vorbești despre eșec sau reușită în termeni altfel decât măsurabili. La rândul meu am crezut multă vreme că totul în viață respectă ...
Citește mai mult »

Începutul de carieră

Mi-am început dimineaţa citind un reportaj din oraşul meu natal. Situat la aproape 130 km de Bucureşti, este unul mic, cu puţine perspective de carieră şi mutilat, ca multe alte localităţi de pe la noi, de incompetenţa celor care îl păstoresc. Apropierea de Bucureşti şi autostrada care merge la mare, liniştea şi infracţionalitatea scăzută, fac totuşi din urbea mea natală una locuibilă. Dar, ca orice oraş mic, are probleme de deficit al resurselor umane supuse migraţiei şi mă refer aici la medici, pentru că dacă am face o firmă de IT, am găsi rapid primii cinci angajaţi 🙂 Reportajul a fost făcut așadar la secţia de neonatologie a spitalului județean, unde medicul șef este o doamnă pensionară (n-aș fi spus, totuși!), iar coechipierul îi este din aceeaşi generaţie. Cei doi aşteaptă zadarnic colegi noi și proaspeți, pentru că medicii tineri nu sunt atraşi de a se angaja la Slobozia. Ştiu că a lucra în medicină îţi deschide oportunităţi generoase de carieră. Că poţi pleca rapid într-o clinică de afară sau te poţi angaja în sistemul privat. Dar a debuta într-un spital ...
Citește mai mult »

Despre mine, o altă variantă

Port cizme vara. Uneori îmblănite. Nu plec nicăieri fără ochelarii de soare. Îmi plac fustele scurte. Și pantalonii scurți, am jurat că-i voi purta chiar și la bătrânețe. Aș colecționa ii. Dependentă de dulciuri și de cafea. Sunt o stewardesă ratată, aceasta fiind prima mea alegere conștientă de carieră. Am studiat și vă zic că cea mai bună metodă antistress este mersul pe jos. Și aranjatul dulapurilor funcționează uneori. Mi se întâmplă să nu pot articula două vorbe inteligibile, dar să pot scrie texte lungi și clare. Cel mai des am auzit despre mine că sunt “bossy”. Și varianta puțin măgulitoare în limba română. De fapt singura poreclă care a supraviețuit vremurilor este “șefa”. Încă mai sunt oprită pe stradă pentru a spune de unde îmi cumpăr încălțămintea. N-am regrete. În timp am pierdut și din așteptări. Dar sunt pururea optimistă și încrezătoare în viitor. Am de azi 42 de ani. Uneori mă simt de 20, alteori de 60. Uneori simt că am pierdut timpul, alteori că el a câștigat cu mine. Dar mai bună de atât nu voi fi decât la 43 🙂
Citește mai mult »