Cum să pari inteligent?

Am observat de-a lungul timpului că numeroase persoane se bazează pe chestii superficiale atunci când analizează inteligența semenilor. Unii sunt astfel supraevaluați, alții, din contră, au mari dificultăți în a trece testul. Și cum ambele extreme sunt neproductive, poate că ajută să aflăm ce ne influențează percepția. Care sunt așadar falșii indicatori de inteligență? Ochelarii. Cumva oamenii asociază purtarea lor cu cititul excesiv, deci cu preocupările intelectuale. Totuși trebuie să știți că miopia, de exemplu, este ereditară, existând astfel și posibilitatea unor purtători de ochelari care nu și-au tocit prea mult retina cu învățatul. Banalitatea fizică. Pare ciudat, dar cu cât ești mai insignifiant ca aspect, cu atât lumea tinde să-ți acorde măcar prezumția inteligenței. Cu cât arăți mai bine, cu atât cei din jur au tentatia ca la prima vedere să creadă că este puțin probabil să deții un cumul de calități, așa că le taie pe cele care nu se bagă de seamă cu ochiul liber. Un nume (+prenume) cu rezonanță. Mi-e cumva să dau exemple, dar am observat că numele neaoșe, simple, nu dau bine. Un “ph” în loc ...
Citește mai mult »

Despre șomeri

La începutul precedentei crize, când șomajul ajunsese la cote îngrijorătoare, mi-am propus ca în toate proiectele de recrutare și selectie în care sunt implicată să ofer prioritate celor fără job. Am cunoscut atunci șomeri de toate vârstele și profesiile, de prin toate industriile. Și recunosc că nu am reușit să angajez nici măcar unul. Mai mult, mi-a fost greu să trimit măcar câteva CV-uri către clienți. De ce? Pentru că în ciuda faptului că aveau nevoie de un job, nu îl căutau activ: așteptau să fie curtați, invitați, periați, rugați. Să li se ofere prezumția de victimă a sistemului, să li se ofere umeri pe care să plângă și timp să-și lingă rănile. Ori lucrurile nu funcționează așa: când cei din mediul privat externalizează recrutarea și selecția chiar contează să fii cel mai bun profesional, să ai o motivație corectă, să mimezi măcar normalitatea psihică. Recruiterul nu este psihanalist, angajatorul nu este ONG. Mesajele pe care le-am primit post-feedback mi-au întărit ideea că oamenii nu pot fi ajutați dacă ei înșiși nu învață să se ajute: “oricum era un ...
Citește mai mult »

Eu sunt mare

Nu cred că a existat în istoria omenirii un copil care să nu vrea a fi mare. Să poată avea drepturi de adult, puteri de adult, relații sau lucruri de adult. Așa că în lipsa acestora încearcă din răsputeri comportamentele specifice: fetele poartă hainele sau tocurile mamei, băieții se joacă de-a șoferul, cu toții simulează meserii, căsătorii, probleme sau rezolvări “de om mare”. Cât sunt foarte mici, lucrurile par sub control. Vine însă o vârstă ingrată în care copiii chiar încep să arate a oameni mari, deși legal, biologic și psihologic nu au atins încă acest prag. Iar căutarea obsesivă a maturității devine riscantă, cu experimente, lucruri, comportamente, relații potențial dăunătoare. Totuși a fi adult nu aduce cu sine nimic special, grozav, minunat care să merite vreun sacrificiu sau accelerator de timp: doar numeroase responsabilități și așteptări de bifat, plus multă lepădare de sine în favoarea altora. Părinții sunt adulți, cu toate astea nu cred că atunci când suntem copii ne încumetăm să facem schimbul, măcar mental, de roluri cu ei. Ba mai mult, vrem sau nu toți ajungem acolo ...
Citește mai mult »

Povestea cu mașina roșie

Am ajuns ca în fiecare seară spun o poveste nouă cu temă impusă de cel mic: despre becuri, o casă, un gard, o ușă, cinci iepurași sau doi copii. Uneori ies minunății despre reziliență, depresie sau fericire, alteori mediocrități creative scurte ca să bifez îndeplinirea cu succes a sarcinii. Ca la noi, la români. Oricum copilul este mulțumit, mi-a spus că sunt mama care știe toate poveștile din lume, ceea ce nu este puțin. Îmi pare rău că nu am timpul și poate nici impulsul să le scriu pe toate. O întâmplare de dată recentă m-a pus pe gânduri și mi-a tăiat temporar elanul de a împărtăși din rutina noastră. Oricum, aseară am avut de spus o poveste despre o mașină roșie. Pentru că mașinile mă inspiră cam puțin, am început să însăilez un fir narativ cu una nouă și frumoasă, căreia a trebuit să-i dau un nume conform cerințelor clientului intern. Am ales Red, din motive de caniculă. Așa că Red, la prima sa ieșire pe șosea, a mers cu o viteză prea mare într-o curbă lovindu-se ...
Citește mai mult »

Lucrurile, întâmplările și oamenii au importanța pe care le-o dăm noi

Pe când eram studentă mă îmbrăcam de la tarabele din piață cu haine reciclate (*). Găseam acolo tot soiul de chestii exotice și ciudate, potrivite stilului meu vestimentar de atunci: tricouri, rochii, bluze lucioase sau fuste de mușama, hanorace, sacouri chiar. Nimic cu nume sofisticat sau scump, dar multe și diverse care mi-au făcut vacanțele mai colorate sau viața de zi cu zi mai comodă. Îmi amintesc cu drag de un tricou cu vedere la buric în dungi galbene și albastre puțin gofrat care arăta exact cât și ce trebuia. Sau de fusta în picouri dintr-un plastic ciudat care se prindea în capse. De bluza mov cardinal lucioasă care era oarecum “business”. Sau de sacoul bărbătesc de lână care mergea de minune la jeans. Am iubit hainele acelea pentru că făceau parte din experiențe grozave, dintr-o setare mentală pe care îmi doresc să o regăsesc. Mi-am pierdut apoi acest obicei. Am acum o garderobă mixtă, cu haine scumpe sau mai puțin scumpe, cel mai adesea cumpărate din magazine cunoscute din motive de comoditate și accesibilitate. Puține lucruri din dulapul ...
Citește mai mult »

Ochelarii

În urmă cu mult timp, pe când era bunic și bonă cu normă întreagă, tatălui meu i s-a cerut de către MC o pereche de ochelari ca ai lui. După nici 5 minute de meștereală, în care cea mai grea parte a fost găsitul materialului potrivit, a ieșit ce vedeți în poza de mai sus: unii atât de drăguți și de trainici (deși nu par) încât au participat la numeroase deghizări și au rezistat până în zilele noastre. Cu două săptămâni în urmă cel mic i-a cerut să-i scoată roțile ajutătoare de la o bicicletă. A fost refuzat cu hotărâre, dar cum copilul nu-l acceptă pe “nu” ca răspuns, bunicul a început totuși meștereala orbecăind nervos prin scule și etape. A durat mult, a fost halucinant pentru toți, atât de greu încât doar posesorul bicicletei s-a bucurat la final. Ce s-a schimbat în tot acest timp? Cum de un om care găsea întotdeauna soluții tehnice neașteptate și șurubărea imediat a devenit ursuz și incapabil? Răspunsul e dureros: acea boală cu nume exotic și prognostic îngrozitor care s-a instalat ...
Citește mai mult »

Prima regulă a tuturor regulilor: respectă regulile!

Văd adesea adulți care încalcă reguli simple și de bun-simț când au de mână copii: bunici care traversează pe roșu, bone care intră în zone periculoase ale parcurilor, părinți care conduc mașina ca la cursele de Formula 1 sau aruncă gunoiul pe unde apucă. Pentru unii regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Iar când copiii cresc, fac același lucru: gonesc cu mașinile încă de când nu le pot controla corespunzător, traversează pe unde li se năzare, găsesc pericolul prin zone în care nu aveau ce căuta. Chiar ieri am văzut o femeie făcându-și un selfie cu o fetiță de cinci ani pe stâncile deloc comode care delimitează lacul din Parcul Drumul Taberei. Să-ți ții echilibrul pe stâncile acelea este un joc tâmpit, să-ți mai faci și poză în timpul ăsta pare deja de Darwin Awards. Știu că bolovanii aceia nu au ce căuta într-un parc frecventat în mare parte de copii. Dar ca adult să nu sesizezi pericolul sau mai grav să-l ignori, nu este dătător de speranțe. Copiii respectă regulile în aceeași măsură în care o fac ...
Citește mai mult »

Gândirea pozitivă în variantă mini

Zilele astea ploioase au lăsat în urmă bălți serioase. Și este dovedit științific că apa de ploaie atrage copiii ca un magnet, vestimentația căzând invariabil o victimă colaterală. Ieri am pățit-o din nou. Cea mai grozavă baltă din parc s-a pus contra unui truc cu bicicleta, cel mic sfârșind cu hainele ude leoarcă și pline de noroi. Evident că pățania m-a prins total nepregătită. Este de asemenea dovedit științific că dacă o mamă își umple geanta cu schimburi și umblă așa timp de o vară, acestea se vor dovedi total inutile. Imediat ce le scoate în speranța că inutilitatea a devenit permanentă, regretă amarnic! Deci cu regretul la purtător am purces la a mă scotoci de șervețele uscate și o soluție rapidă și eficientă contra vânticelului deloc prielnic celui înmuiat până la piele. Copilul părea șocat că s-a întâmplat din nou, prima lui experiență cu apa de ploaie fiind plonjatul artistic într-un tobogan arhiplin ca într-un parc acvatic. A tăcut așadar mâlc cât timp l-am șters pe față și i-am schimbat tricoul cu o haină subțire luată întâmplător ...
Citește mai mult »

Copii mici, probleme mici

Trăim copilăria precoce a copiilor noștri ca pe cea mai complicată etapă. Oboseala, nesiguranța, lipsa de comunicare clară cu piticii din dotare ne pun serios la încercare puterile parentale. În contextul ăsta, cea mai enervantă replică mi se părea a fi: “copii mici – probleme mici, copii mari – probleme mari”. Am auzit-o de nenumărate ori și nu vedeam nimic mai dificil ca plânsetele prelungi și fără de rezolvare, teroarea nocturnă sau chiauneala diurnă. Până în clasa întâi când un cod cu animale domestice ne-a pus nervii pe moațe. Urăsc de atunci cu tărie oile, orice ar zice miniștrii în funcție, pentru că erau semn de mediocritate. Apoi în apropierea gimnaziului când au fost de trecut numeroase examene. Le-am bifat cu brio, dar n-a fost ușor. Sau aseară, când a trebuit să completăm fișa cu opțiunile pentru liceu în baza căreia se realizează admiterea computerizată. Serios că acum deja mi se par amuzanți colicii! Și momentul în care un vecin mi-a propus să o aducă pe mumă-sa pentru descântece că sigur copilul are altceva de urlă în halul ...
Citește mai mult »

Leapșa cu toxicitate

Privind în jurul meu, îmi pare că jucăm cu toții o adevărată leapșă negativă: primim dintr-o parte mesaje toxice, alarmante, pesimiste, negre, critice și le dăm mai departe pentru a ne debarasa într-o formă sau alta. Le luăm de la clienți, șefi, parteneri, colegi de trafic sau alte suferințe și le dăm copiilor, vecinilor, prietenilor. La serviciu, în mediul organizațional așadar, se observă cel mai bine tiparul: de regulă obiective financiare nerealiste sau nevoia unor parteneriate strategice (și uneori toxice) care aduc presiune în capul organigramei, prăvălindu-se apoi nivel cu nivel până la bază. Sau poate ținte ratate care aduc cu sine strângerea portofelelor și curelelor. Oricum semnalele sunt aceleași: voci ridicate, așteptări nefirești, critici dure, lipsite de diplomație, situații paradoxale și perplexante. De acolo ajung acasă. Sau în trafic. La ședințele de bloc sau cu părinții. Pe stadioane sau la masa unor negocieri. În politică sau artă. Sau de acasă ajung la job. Sau în trafic. Sau poate că din politică ajung la masa unor negocieri. Oricum jucăm leapșa asta cu spor fără să ne prindem că e ...
Citește mai mult »