Epidemia de mârlănie

Constat cu mare disconfort că numărul nesimțiților crește exponențial. Și definesc ca nesimțiți acei indivizi pentru care politețea este inaccesibilă, regulile de bun simț sunt inacceptabile, iar societatea este doar o scenă  de manifestare a propriului ego. Cum se manifestă nesimțenia? Limbaj dur care nu are justificare, lipsa elementarelor semne de mers biped (salutul, pus un ambalaj la coș, ținut gura în anumite momente), incapacitatea de a înțelege că drepturile unuia și drepturile altuia trebuie să se armonizeze, nu excludă. De ce crește numărul nesimțiților? Pentru că familia modernă are tot mai des senzația că cei șapte ani de acasă ai copiilor înseamnă doar hrană, haine și jucării. Pentru că ne sunt promovate modele de grobieni bogați și avem senzația că drumul spre succes este pavat cu mârlănie. (Realitatea este că există mult mai mulți nesimțiți săraci, dar pe ei îi compătimim, nu lăudăm.) Și nu în ultimul rând pentru că îi încurajăm tacit. Pentru orice nesimțit care vorbește unui grup, există zeci de simțiți care tac: “Nu mă cobor la nivelul lui! Cine intră în troaca porcilor riscă ...
Citește mai mult »

Becul cu trei fraţi

După cum ştiţi deja, seara am program instructiv educativ care culminează cu o poveste de culcare. Spusă celui mic, cu cel mare încap acum doar glume în program. De regulă mergem pe clasice, prin natura meseriei (de bază) am un repertoriu bogat şi diversificat. Aseară a fost cu chef de improvizaţie aşa că mi-a cerut o poveste despre un bec cu trei fraţi. Şi să fie lungă, nu ca în alte dăţi. A ieşit după cum urmează: A fost o dată ca niciodată un bec ca toate celelalte: nici prea mare, nici prea mic, nici prea cuminte, nici prea neastâmpărat, nici prea colorat, nici prea lipsit de culoare. Şi becul acesta avea trei fraţi: unul lumina baia, unul bucătăria şi unul dormitorul casei. Becul nostru stătea semeţ pe hol chiar la intrare. Într-una din zile, de plictiseală probabil, personajul principal s-a pus pe laudă de sine care, ştim cu toţii, nu miroase niciodată a bine: – Eu sunt cel mai important bec din casă! Dacă n-aş fi eu oamenii nu ar mai ajunge în celelalte încăperi. S-ar împiedica şi ar cădea! – ...
Citește mai mult »

Welcome to the Jungle

Nu cred că exagerez spunând că mulţi merg zilnic la serviciu cu senzaţia continuă că îi aşteaptă o nouă aventură în Jungla Amazoniană. O floră şi faună diversă, pericole la tot pasul, incapacitatea de a previziona ce urmează să se întâmple, conflicte între specii și chiar defrişări masive în zilele grele. Firmele sunt conduse de oameni şi compuse din ei. Fiecare cu personalitatea, educaţia, povestea de viaţă şi interesele sale. Fiecare cu o motivaţie aparte, cu suişurile şi coborâşurile din posesie. Să-i împaci pe toţi este imposibil, dovadă stau multiplele conflicte de muncă aflate în mediere sau în așteptarea unei decizii judecatorești și numeroasele demisii cu țâfnă. Dar putem încerca să facem câțiva pași mici și previzibili. De ce apar aşadar neînţelegeri între angajaţi indiferent de statutul lor profesional sau poziţia în organigramă  și cum le putem evita? 1. Din cauza diferenţelor de temperament sau de dinamică. Le voi denumi generic nepotriviri de energie: un angajat este mai productiv dimineaţa, un altul se activeaza abia după prânz şi opt cafele. Unul are un ritm de lucru alert, altul are ...
Citește mai mult »

Karma

Merg în graba la un supermarket să cumpăr diverse. Ca să nu vă pun pe gânduri am început a o mie una cură de slăbire şi trebuie totuşi să mănânc ceva ce-mi place, iar azi poftesc la nişte ardei iuţi umpluţi cu ceva ce pare a fi brânză. De la Auchan. Evident că în cele 10 minute destinate cumparăturilor am mai înşfăcat diverse de pe rafturi. Ajung la casă, pun produsele pe bandă, iar în spatele meu apare un bunic cam de-un leat cu tata care face şi el acelaşi lucru. Scot portofelul şi constat că sacoşa mea intens refolosibilă lipseşte din poşetă. Mă întorc spre domnul în vârstă şi-l rog să-mi dea o sacoşă de plastic din spatele său. Omul, de o amabilitate contondentă, se întoarce,  scuipă vârtos pe degete, apucă o sacoşă din teanc şi mi-o oferă galant (conform standardelor din pușcării). Am avut un moment de panică, dar mi-a fost frică să protestez. Oricum îmi pare rău că nu ne-a filmat cineva: reacţia mea și a casierei la manipularea infamei pungi de plastic a ...
Citește mai mult »

O poveste despre dinţi. Sau despre frică

Pe vremea mea (maică!), tratamentul stomatologic al copiilor era un coşmar. Mergeai de mânuţă cu unul dintre părinţi până la policlinică unde stăteai la o coadă infernală citind afișele de propagandă medicală din sala de aşteptare şi auzind bâzâitul sinistru al aparaturii medicale. Pentru variaţie se distingeau periodic exprimări ale ţâfnei personalului medical, copleşit cu siguranţă de ritmul infernal de lucru. Când îţi venea rândul nu avea nimeni timp de pregătiri psihologice sau explicaţii, deschideai gura şi fie acceptai tratamentul, fie ieşeai din cabinet în puternice urlete motivaţionale pentru cei ce îşi aşteptau rândul şi pentru părinţii care jurau că nu mai pun piciorul acolo. Îi mulţumesc mamei mele pentru că a insistat să mă ducă în ciuda situaţiei deloc prielnice şi că a căutat continuu soluţii mai bune. Aproape inexistente, dar tot a găsit. Şi mulţumesc maşinii de propagandă că m-a ajutat mult în a duce o viaţă de adult sănătoasă: speriată de hidoasele afişe care tronau semeţe pe holurile policlinicii, nu m-am apucat nici de băut, nici de fumat. Păcat că pe atunci ciocolata nu ...
Citește mai mult »

Cercetătorii englezi şi cercetătoarea mioritică

Despre cercetătorii englezi se vorbeşte doar de bine. Când vrei să bagi un truism sau o glumă răsuflată, o asortezi cu sintagma “cercetătorii englezi au descoperit asta” şi gata, ai terminat cu demonstraţia. Am crezut că este un mit urban şi nimic mai mult. Până ieri, când mi-a apărut în feed un articol despre atractivitate, pentru că orice revistă care se respectă are câte unul pe săptămână. Pe lângă sfaturile ultraştiute (ruj roşu şi zâmbet la doamne, seriozitate şi unghii tăiate la domni), m-a surprins un element nou, cercetat temeinic de cine alţii decât prea-invocaţii cercetători englezi. Care ce credeţi că au descoperit? Că dacă bărbaţii poartă un tricou cu litera T inscripţionată pe piept, vor fi consideraţi atractivi de un număr mai mare de femei. Mai exact cu 12% mai multe decât dacă tricoul este purtat cu litera inversată. Am luat-o iniţial ca glumă, dar e pe bune, găsiţi detalii pe site-ul Universităţii în cauză dacă doriţi. Adică aici. Puteţi chiar contacta persoana care a coordonat proiectul şi solicita multiple alte informaţii. 12% nu e mult, dar poate ...
Citește mai mult »

Fericirea online și offline

Cu patru ani în urmă am făcut pisicilor noastre pagină de Facebook. Terminasem de asasinat prietenii cu poze și filmulețe torcăitoare, așa că am decis (subsemnata și MC) să extindem baza de victime. Pe atunci Pisica Mamă, pe numele ei Albița avea trei pui: unul a fost dat spre adopție, iar ceilalți doi au rămas în familie. Dacă vă uitați pe pagina cu pricina veți vedea poze cu pisici fericite sau măcar liniștite, relaxate. Ce-i drept sunt, eu glumesc adesea spunând că la noi în curte pisicile au statutul vacilor din India. Dar realitatea este mult mai complexă de atât: în tot acest timp unul dintre motanii familiei a sfârșit prematur călcat de o mașină, mama a fost operată de trei ori din cauza unei excrescențe care putea fi mortală, iar celălalt motan era să rămână fără un ochi într-o altercație de luna trecută. În spatele pozelor drăguțe stau povești triste despre o pierdere bruscă și traumatizantă pentru noi (MC a văzut accidentul cu pricina), o luptă îndelungă cu o boală mortală și diverse incidente mai mult sau mai ...
Citește mai mult »

Priorități și alte greutăți

Tare frumos ne-ar fi o viață lină, în care toate să vină într-o succesiune logică, firească, previzibilă, care să ne permită a le face față tuturor: să copilărim, să învățăm, să ne maturizăm, să muncim, să ne legăm, să facem copii, să pierdem, să îmbătrânim și să murim. Devenirea noastră este însă totalmente abramburită: uneori pierdem înainte să creștem, murim când încă mai avem multe de învățat sau nu ne maturizăm niciodată. Oricât am căuta o logică, lucrurile o pot lua razna în moduri pe care nici măcar nu putem cuprinde cu imaginația. Religia încearcă să ne spună că este de la păcate. Biologia, că e de la gene. Morala că este de la liberul arbitru. Realitatea este că oricum am da-o povara este uneori mult prea disproporționată să aibă o cauză plauzibilă și explicabilă. Ce facem așadar când toate vin pe capul nostru deodată, fără avertisment, fără pregătire prealabilă? În primul rând respirăm adânc, pentru că adesea primul semn al șocului sau neputinței este senzația că aerul nu mai vrea să intre în plămâni. În al doilea rând le ...
Citește mai mult »

Baba Non-Oarba

Vremea de afară n-a fost prea prielnică zilele astea și s-a cuplat cu niște planete aliniate ca vai de ele. Și de mine. Cu activitățile în aer liber suspendate și absențe motivate la grădiniță, a trebuit să ne umplem timpul de muncă şi de joacă după posibilități. Săptămâna trecută, proaspăt refăcut după niște febră și o criză de plâns că nu a apucat să-și ia la revedere de la fratele mai mare, cel mic a propus să ne jucăm Baba Non-Oarba. Sună ciudat? Poate, dar e simplu de explicat: am considerat Baba Oarba un joc cam periculos de jucat în casă. Distanțele mici față de mobilă sau electrocasnice, multitudinea de colțuri, plus cele două pisici care ni se încurcă printre picioare pot dăuna grav sănătății. Şi pentru că cel mic facuse o pasiune teribila pentru el l-am reinventat, făcându-l să semene cu cel în care număram și ne ascundeam în copilărie. Şi seamănă extrem de mult, doar că la regăsire ne pasăm o jucărie sau tragem cu pistoale de plastic. Purcedem aşadar la a juca. El numără, eu mă ...
Citește mai mult »

O poveste despre carieră

Puţini ştiu că iniţial am vrut să urmez cursurile Facultăţii de Limbi Străine. Îmi plăcea franceza, am studiat-o intens, dar cu câteva luni înaintea examenului de admitere m-am răzgândit şi am vrut să dau la Psihologie. Apoi, pentru că depusesem un efort destul de mare pentru examenul de bacalaureat pregătindu-mă la Pedagogie – o disciplină deloc uşoară – şi pentru că Matematica mă speria binişor, am ales Ştiinţele Educaţiei. Aşa funcţiona mintea unui copil de 18-19 ani, care a avut totuşi şansa de a învăţa să scrie şi să citească pe alţii de 6. Când au început să curgă mailurile cu solicitări de terapie din partea cititorilor prezentului blog, m-am amuzat inițial: probabil că aveam chiar eu la început nevoie de câteva şedinţe după o nouă maternitate deloc uşoară şi începută sub auspicii pentru care nu eram pregătită. Apoi, când eu însămi m-am adaptat, am început să regret că nu am ales Facultatea de Psihologie. Atâţia oameni care au nevoie de ajutor ajung la mine, iar eu nu pot ajuta procesul lor de vindecare – complicată situaţie! Din ...
Citește mai mult »