Întrebări de baraj

Prima întrebare mi-a fost adresată de cel mic, pe când ne jucam cu maşinuţele: “-Ce eşti tu, mama?” Chiar aşa, ce naiba sunt? Femeie rareori, bucătaresă mai des, uneori şi menajeră. Ce mai sunt în afară de “mama”? Grea dilemă… A doua mi-a fost pusă de o doamnă onorabilă, într-un demers politicos, dar teribil de încuietor pentru mine: “-Cu ce vă mai lăudaţi?” Cu ce mă laud?!? Am scotocit mult în cotloanele memoriei şi din m-am speriat: în ultima vreme nu prea găsesc motive de fală. Am de lucru aşadar, pentru că trebuie să aflu ce sunt şi cu ce mă laud.
Citește mai mult »

Mediocritatea omului politic

Am urmarit spectacolul facerii noului guvern. Prima listă propusă mi-a ajuns la urechi în maşină şi am fost frapată de abundenţa calităţilor candidaţilor şi lipsa de vulnerabilităţi. Cei care au lucrat într-un departament de recrutare ştiu că acesta este fie un semn că îţi scapă ceva, fie că sunt prea multe puncte slabe şi nu are sens sa le mai expui. Pare că viitorul prim-ministru le-a bifat pe ambele. Până la urmă de unde alţii mai buni? Tehnocraţi sau nu, respectivii vor face în primul rând politică odată ce devin capi de ministere. Iar omul care face politică nu poate fi decât mediocru. Dacă ar excela într-un domeniu, nu şi-ar periclita capitalul de imagine şi poziţia câştigată ca să intre într-o binecunoscută albie a mamiferelor cu rât. Pentru că, în primul rând, omul politic este intens înjurat, indiferent de meritele lui. Dacă este creştin, îl înjură ateii, dacă este stelist, îl înjură dinamoviştii, dacă are amantă, îl înjură familiştii, dacă este familist îl înjură libertinii. Din start, dincolo de orice intenţie profesională, a fi om politic vine la pachet cu un cor perpetuu de înjurături. Apoi, a fi om politic înseamnă ...
Citește mai mult »

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Se vorbeşte prea mult despre moarte zilele acestea. Este aici, este acolo, este colectivă, este individuală, este liniştită, este înspăimântătoare. Câştigă prea des şi mă copleşeşte, recunosc. De ce nu există încă tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte? De ce trebuie să trecem prin agonia despărţirii definitive de cei dragi? De ce trebuie să trecem prin agonia degradării fizice şi psihice date de batrâneţe? Când sunt la ananghie glumesc, aşa că de data asta am găsit cel puţin cinci motive pentru care un perpetuum mobile al tinereţii şi vieţii este mai înspăimântător ca doamna îmbrăcată clasic si accesorizată cu coasă: Fie vorba între noi, bărbaţii ar da de naiba. Ar risca moment de moment sa-i facă curte străbunicii bunicului colegului de birou sau mătuşii matusalemice a vecinului de la etajul 3. Şi nu doar bărbaţii ar fi în încurcătură. Am văzut ceva mame care se prezintă bine de tot, fără ca urmaşele să le moştenească. Ce s-ar face fiica dacă peţitorul său şi-ar îndrepta rapid şi definitiv atenţia către cea care i-a dat viaţă? Copiii ar fi într-o mare şi perpetuă confuzie. Care-i mama şi care-i bunica? Şi de ce puştoaica aia din ...
Citește mai mult »

Vreau. Nu vreau.

“Nu vreau măr! Nu vreau senviş! Nu vreau frunze! Nu vreau ursuleţ! Nu vreau suc! Nu vreau mama! Nu vreau maşinuţe! Nu vreau afară! Nu vreau ţup! Nu vreau cartofi! Nu vreau pui! Nu vreau Subaru! Nu vreau Domneşti! Nu vreau nimic!” Este discursul servit azi de cel mic. Este incredibil câte a putut enumera într-un singur of. A rezumat toate rugăminţile mele şi dorinţele lui din tot sfârşitul ăsta de săptămână: nu vrea nici ce vreau eu, nu vrea nici ce vrea el. Nu vrea nimic. În tot nihilismul ăsta eu vreau atât de multe: vreau să nu mai crească întruna numărul acela fatidic, început cu 27. Vreau puţină linişte. Vreau soare, vreau să salvez begonia, vreau o pauză de “nu vreau”. Vreau o repriză de plâns în hohote, vindecător. Vreau să înţeleg. Vreau să tot vreau.
Citește mai mult »

Erupţii

În general, evenimentele istorice m-au prins în momente delicate: Revoluţia din 1989, mineriadele, exploziile din 9 septembrie, Revoluţia #Colectiv, toate se leagă de evenimente personale unele dureroase, unele amuzante, altele pur şi simplu de neuitat. Pentru că sunt soră cu natura, aşa cum m-a învăţat balada Mioriţa, chiar şi ultima eclipsă totală de soare a avut drama ei, despre care am scris la un moment dat. De o săptămână mă lupt cu o erupţie dentară. Nu a mea, oricât mi-aş dori niste dinţi noi, ci a celui mic. Molarii par a ieşi mulţi şi simultan, fapt care provoacă o agitaţie diurnă şi mai ales nocturnă tare greu de dus. Agitaţia e la copil, la mine e un soi de haos mental, astfel că pe lângă obişnuita confuzie dreapta – stânga, au apărut acum şi altele: sus – jos, aproape – departe, luni – sâmbătă. Revoluţia curentă m-a prins aşadar în imposibilitatea de a protesta. Mi-e frică să nu adorm în picioare, asemeni unui cal. Sau ca acel consilier prezidenţial, în mijlocul evenimentelor, riscând să ajung un meme ridicol şi viral. În plus, toate episoadele se derulează mult prea repede faţă de viteza mea de reacţie: un accident nefericit, proteste neconvingătoare, un ...
Citește mai mult »

O moştenire: cheful de revoluţii

Zilele acestea m-a apucat, pentru a nu mai ştiu câta oară, revolta. Mă apucă des, recunosc. Şi m-am întrebat de unde vine cheful ăsta de revoluţii. Pare a fi moştenire de familie. De la tata. Am copilărit pe vremea lui Ceauşescu, Revoluţia m-a prins la fix 14 ani. Cine cunoaşte vremurile, ştie ca nu mişcai în front. Respectai regulile, cântai ode partidului şi conducătorului iubit la cerere si votai cu cine trebuia. În contextul ăsta, iată şi alte amintiri de-ale mele: Spectacol-concurs de muzica uşoară la care ne-am prezentat în familie. O aglomeraţie teribilă, pentru că rareori prindeai distracţii din astea superficiale. Juriul avea un rând de scaune de catifea, iar rândurile din faţă şi din spatele lui erau goale. Paranoia specifică vremurilor, să nu stea omul de rând în apropierea protipendadei comuniste. Mulţi oameni erau în picioare, dar rândurile acelea rămâneau goale. Nu aveti idee dihai scandalul a generat al meu tată pe tema asta. Că el ne înghesuie în picioare în timp ce există scaune goale în sală. Şi nu aveţi idee cum se uitau spectatorii la noi: ca si cum eram ...
Citește mai mult »

Luăm cu ceapă

Paharul cu apă stă într-un echilibru precar. – Ai grijă! spun tardiv, încercând să-l prind. Prea târziu. Cel mic este ud fleaşcă pe bluză, pantaloni şi şosete. Ai zice că aproape 250 ml de lichid nu pot produce nicicum atâta udătură. – Ceapa mă-sii! zice prea corect şi prompt atunci când simte răceala din haine. Evident că orice tentativă de a corecta limbajul, aduce cu sine repetarea obsesivă a înjurăturii proaspăt învăţate şi temeinic interiorizate. Nu-mi rămâne decât să-mi propun că nu îl voi recupera în nici o zi de la grădiniţă sau şcoală, delegând înţelept astfel de activităţi tatălui, bunicilor sau fratelui mai mare. Tare mi-e frică de arsenalul lui, care sta bine ascuns şi aşteaptă momentul propice să iasă la lumină. Lulunină cum ar veni, ceapa mă-sii de ceapă că-i aşa de inteligibilă şi simplu de pronunţat!
Citește mai mult »

Trei vieţi şi încă număr

Aş fi putut, până acum, să mor de trei ori. Prima oară într-un accident de maşină. Lucram la o şcoală dintr-un sat ialomiţean şi ajungeam uneori acasă cu “ia-mă nene”. Într-o iarnă de pomină ne-a luat un nene cu duba plina cu cleşti de rufe. Abia ce o porneam la drum şi dubei i-a zburat o roată, s-a dezechilibrat şi s-a rostogolit de câteva ori pe un câmp împrăştiind apocaliptic cleştii. Am văzut ca în filme, primii mei 20 de ani într-o secunda. Am scăpat cu răni uşoare şi o mică anxietate legată de cleştii de rufe. A doua oară m-am înecat, recent, cu ciocolată. Culmea, nu un diabet provocat de pofta excesivă de dulciuri ci o obstrucţie a căilor respiratorii era să-mi vină de hac. Singură acasă, am încercat nişte auto-manevre de resuscitare, care, printr-un noroc chior, au funcţionat. Aş fi vrut să capăt o mică anxietate legată de ciocolată, dar n-a fost să fie. Poate data viitoare. A treia oară fix azi, marţi 13. M-am pus pe schimbat becuri de mult ignorate şi m-am trezit într-un breakdance frenetic. Odată cu electricitatea m-a trăznit şi înţelepciunea: Aşadar ...
Citește mai mult »

Lupte grecomane

Ar fi trebuit să fiu băiat. N-am fost, dar asta nu l-a împiedicat pe tatăl meu să spere că mă voi transforma într-unul. Aşa că mă ducea la meciuri, aprecia mai mult ţinutele mele sport şi mă implica în jocuri băieţeşti. Iar mie imi plăceau la fel de mult luptele grecomane (inspirate din greco-romanele văzute la Olimpiade) în care eram lăsată să câştig, ca şi împletitul părului păpuşilor sau confecţionatul de haine. Poate de aici mi se trage obsesia de a mă lupta până la epuizare pentru lucrurile importante pentru mine. Mi-am închipuit că voi câştiga ca în copilărie. Iar finalul va fi întotdeauna cu râsete şi îmbrăţişări. Şi am greşit. În primul rând, am ales eronat luptele. Unele trebuiau abandonate din faşă, înainte să înceapă. N-au meritat timpul şi energia mea. Apoi am greşit când am ales durata statului pe metereze. Ar fi trebuit să mă opresc atunci când am realizat ca o victorie nu mă va ajuta cu nimic. Frica de eşec a fost o altă greşeală, pentru că uneori lipsa de izbândă se dovedeste a fi mai bună decât reuşita. “O lupta-i viaţa; deci te luptă”, dar cu cap, înţelept, dozat, cu instinct de conservare. Altfel ajungi ...
Citește mai mult »

Dialoguri

Din seria “Culinare”: Pe plajă, îmi oferă o îngheţată făcută de el. O piatră alba, alungită, pe care trebuie să o savurez. – Bună ţata? – Bună, excelentă chiar. Să mai faci! Ce reţetă ai folosit? întreb eu. – De… ţată, îmi răspunde. Din seria “Cine e mamuţa?”: Acasă, ne hârjonim. – Măi, maimuţă! îi zic. Cine e maimuţă? intreb retoric. – Ceacea (Cezar)! – Cum Ceacea? Numele tău nu este Cezar? – Nu, e mamuţă! Din seria “Bond, Puiu Bond”: Îl strig: – Cezar! Îmi răspunde: – Nu Ceacea! Puiu’ mamii! Am aşadar încă un partener de discuţii pe cinste. La fel de pus pe şotii şi pe vorbă ca şi ceilalţi din casă.
Citește mai mult »