Împreună la bine şi la rău

M-am măritat tânără, frumoasă şi tare toantă. Fără primele două calităţi sigur nu găseam pretendent şi dacă n-ar fi fost a treia cu siguranţă aş fi fost mult mai greu de convins. Cea mai ciudată treabă din tot ritualul nunţii mi s-a părut celebrul îndemn de a rămâne împreună şi la bine, dar şi la rău. Adică partea cu greul este motivaţională şi prin urmare logică, dar cine fuge de bine? Am luat-o în sens metaforic şi nu m-am mai gândit până azi la ea. Acum, la mulţi ani după, iată-mă bătrână, urâtă, dar puţin mai înţeleaptă. Primele două calităţi mă califică pentru divorţ, dacă n-ar fi probabil şi a treia. Zic că sunt mai înţeleaptă, pentru că regăsind întâmplător celebrul îndemn nupţial am constatat că nu mi se mai pare ilogic. Pentru că am văzut cupluri în care succesul unuia dintre parteneri (mai ales dacă este ea) generează nesiguranţă, frustrare, gelozie, sentimente urâte şi greu de dus. Ştiu aşadar că puţini oameni au tăria de a se bucura de binele celuilalt, de a fi părtaşi la el, de a-l putea purta şi suporta ca şi cum ar fi ...
Citește mai mult »

Sexul (mai) vinde?

Navigând pe LinkedIn, mi-a atras atenţia comentariul unui cunoscut la un topic de interes. Era prezentată o poză cu nişte domnişoare îmbrăcate sexos, în latex colorat, la o expoziţie/ conferinţă din domeniul tehnologiei, însoţită de un scurt text care propunea un alt rol al femeilor în tehnologie decât cel decorativ. Cea care a postat fotografia era, evident, femeie. Comentariu care mi-a atras atenţia era în fapt o profeţie: cine nu înţelege că sexul vinde în afaceri va falimenta rapid. Cel care a postat comentariul era, evident, bărbat. Mie mi-a părut o profeţie naivă sau cel puţin depăşită, pentru că vremurile s-au schimbat fundamental. Uitându-mă la corporaţiile care cuceresc acum pieţele globale (Foxconn, Alibaba) aş paria pe alt model de business de succes: cultul efortului şi al rezultatelor. Uitându-mă la piaţa angajărilor, văd că organizaţiile s-au prins rapid că a înjumătăţi populaţia activă angajabilă este neproductiv, aşa că femeile sunt din ce în ce mai curtate pentru pozitii inaccesibile lor până acum. La nivel global lumea a înţeles aşadar că femeile pot face bani şi altfel decât arătându-şi formele. Nu este corectitudine politică, ci pragmatism venit din necesitate. În ...
Citește mai mult »

Corectitudine politică – Capra cu trei iezi 2016

Prietenii ştiu deja că povestea “Capra cu trei iezi” este discursul pe care-l spun cel mai des de trei ani încoace. Cred că însuşi Creangă ar adora adăugirile, tăieturile şi aerul modernist pe care-l capătă textul în interpretarea mea. (*) Zilele astea a apărut un element nou în ecuaţie: “A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o capră care avea trei iezi: unul mare, unul mijlociu şi unul mic.” “Mama, dar iezii de ce nu aveau tată? Unde era tata? De ce nu e tata în poveste?” Bună întrebare! Acum mă prind că sus-numita capră era mamă singură de trei. Care-o fi baiul cu ţapul? L-a lăsat că era beţiv? Oare iezii au acelaşi tată? Nu cumva capra umbla cam brambura? Copilul insistă, pauza devine suspect de lungă. Să-l omor? (**) Trebuie să explic apoi treaba cu moartea. Să-l trimit la serviciu? Păi de ce lipsea de la pomană, măcar să fi săpat el groapa aia mare în care cade lupul cel rău. Unde naiba să trimit nenorocitul de ţap?!? Dintr-un amalgam de amintiri mai vechi şi mai actuale cu o ...
Citește mai mult »

Povestea unei fotografii

În urmă cu ceva ani, proaspătă mămică de doi, a trebuit să fac o şedinţă foto. Aveam nevoie de poze noi care să ilustreze o serie de articole despre management/ leadership/ resurse umane, apărute în revista MarketWatch. Somnul meu de noapte era pe atunci întrerupt din oră în oră, zilele nu-mi erau mai uşoare, iar mutra mea exprima exact starea de spirit pe care o prezentam: cearcăne cât jumătate de faţă, cealaltă fiind boţită serios asortate la o privire bolândă şi vegetativă. Am reuşit totuşi să dau pe la coafor (de fapt a venit el la mine), să-mi pun pe faţă un pic de machiaj, să găsesc o rochie care să-mi mai vină şi nişte pantofi asortaţi. Realizări maxime, vă jur! Evident că am avut emoţii cu privire la pozele ce vor ieşi, aşteptându-mă la ce e mai rău. Din fericire fotografii profesionişti au un talent aparte de a capta cu aparatul lor ceea ce trebuie, motiv pentru care pozele au ieşit decent, numai bune să însoţească articole din presa de business. Când le-am primit pe mail am fost atât de mirată, ...
Citește mai mult »

Un balaur numit eşec

Toate discuţiile despre homeschooling din ultima vreme ascund un subiect comun, oarecum ascuns, dar tot mai prezent: frica de eşec. Toată fuga de competiţie, toată anxietatea provocată de comparaţia “copilul meu vs. copilul altuia” au la bază de fapt teama excesiva a părinţilor de a da greş. Asta pentru că eşecul este văzut ca un balaur care te învinge definitiv, te lasă lat, fără puteri, fără capacitatea de a te mai ridica. Ai cunoscut chixul o dată, se cheamă că l-ai dat mereu. Şi pentru că educaţia este văzută defectuos, ca în vremurile de mult apuse, când se credea că omul se naşte o “tabula rasa”, o tabla goală pe care scriu cu cretă părinţii şi educatorii. Ai pus semnele greşit, ai creat un om defect. Percepţia este deja comună, în ciuda faptului că istoria ne arată că multe eşecuri s-au dovedit a fi benefice sau pur şi simplu uşor de depăşit. Şi că educaţia este influenţată de numeroşi factori, incluzând aici neprevăzutul aşa că este aproape imposibil ca doar unul dintre ei să defecteze un om, însuşi defectul fiind greu de caracterizat. De unde vine aşadar eroarea ...
Citește mai mult »

Când nu mai pot glumi

În general hazul de necaz şi autoironia îmi sunt arme redutabile împotriva vicisitudinilor cotidiene. Ajută mult, când apuci să râzi de ea, jumătate de problemă este deja rezolvată. Sunt însă zile în care zâmbetul îmi îngheaţă, cheful de glume este atrofiat până la dispariţie şi la cât râde soarta de mine simt că ar fi agonizant să o mai fac şi eu. Astăzi este una din zilele acelea. Vă jur că orice mi-ar spune cineva aud doar: “nu vreau la dădiniţă, vreau cu tine!”, orice piesă ascult la radio are aceleasi versuri tânguitoare, orice copil văd pe stradă mi se pare că-i cel mic al meu certându-mă că l-am abandonat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cum se simte el când ştiu cum mă simt eu. (Iau în calcul totuşi că lui s-ar putea să-i fie mai bine.) Colac peste pupăză au sosit şi altele, unele fără rezolvare, ci doar cu speranţa că cele mai rele scenarii nu se vor adeveri. Ce îmi rămâne atunci când nu mă pot ridica, aduna, îmbuna? Atunci când principalele arme sunt în poziţia de noncombat, când îmi vine să fug ...
Citește mai mult »

O poveste veche, dar actuală

Pe când era lupul căţel şi Valentina Neacşu la liceu, se facea ca exista o femeie cu un suflet bun. Avusese o decepţie în adolescenţă care lăsase în urmă ceva sechele, aşa că ştia ce înseamnă suferinţa şi încerca să le facă tuturor viaţa mai frumoasă. Neavând un loc de muncă, deci cu timp la dispoziţie berechet, a decis se ducă zilnic în spitalul din localitatea sa şi să stea de vorbă cu bolnavii aflaţi buluc la coada cabinetelor pentru consultaţii de specialitate. Să îi asculte cu empatie, să le aline suferinţele cu o vorbă bună, ba chiar să le dea sfaturi privitoare la tratament. Opţiuni bune, accesibile, pentru că în loc de medicamentele scumpe şi toxice, le oferea alternative cunoscute de la bunici, cu ceaiuri, frecţii şi ventuze. Scria inclusiv reţete, folosind bucaţi improvizate de hârtie. Bolnavii plecau fericiţi că au găsit un suflet mare la pachet cu un vraci priceput, fară a mai aştepta şi părerea medicului din cabinet. Vă reamintesc că vorbim de vremuri în care conceptul de Big Pharma era cvasi-necunoscut la noi, medicamentele de import fiind încă aduse de prietenii cu viză de străinătăţuri, iar spitalele nu aveau ...
Citește mai mult »

Comuniunea om-natură

În prima zi cu vreme autentică de toamnă, cel mic a început gradiniţa. Toate frământările şi îndoielile lui (plus ale noastre) au fost trăite simultan de natură: frunze căzând, nori plumburii, ploaie molcomă. Asta ca să o dau ca la balada Mioriţa, că şi aşa soarta ne este pecetluită şi trebuie să o acceptăm ca atare 🙂 Ca orice început este inimaginabil de greu. Şi nu exagerez când zic aşa, chiar nu mi-am imaginat chinurile prin care vom trece. De ce a început grădiniţa? Pentru că era momentul, fiind pregătit cu toate cele. Vorbeşte inteligibil (pe cât posibil la vârsta lui), este dornic să petreacă timp cu alţi copii, se descurcă cu îmbrăcatul, mâncatul şi partea de igienă, este foarte independent, refuzând adesea ajutorul nostru. În plus şi-a manifestat deseori dorinţa de a merge şi el la şcoală ca fratele mai mare, de a avea colegi, prieteni noi, de a face teme (asta-i partea frumoasă la cei care au un model). De ce nu-i place grădiniţa? Pentru că este ceva nou. Locul, regulile, persoanele sunt diferite faţă de rutina lui zilnică. Dacă acasă este singurul copil mic, care are ...
Citește mai mult »

Sensul vieţii – varianta antreprenorială

Zilele trecute am citit un articol despre drumul iniţiatic al patronului unei cunoscute agenţii de turism, care a ieşit din afacerea de multe milioane de euro lunare, pentru a găsi sensul vieţii. De fapt era ca la Radio Erevan: nu ieşise, ci îşi redusese programul de lucru şi oricum nu asta era partea importantă a articolului ci promovarea unui circuit turistic exotic şi revelator, care odata parcurs îţi arăta sensul vieţii şi răspunsurile la toate întrebările existenţiale profunde. Mă ştiţi, exersez intens gândirea pozitivă. Aşa că în loc să mă enervez ca am pierdut timpul, am pus-o de o revelaţie şi de o idee de afaceri. 2 în 1, ca cafeaua: Motivul pentru care eu nu las totul baltă, în căutarea sensului vieţii, nu este acela că îmi lipseşte afacerea de un milion de euro pe săptămână pe care să o abandonez prin reducerea programului de lucru, ci este acela că l-am găsit deja. Pentru mine drumul iniţiatic nu este o destinaţie turistică exotică, ci este chiar drumul către casă. De câte ori stau la bariera de pe Centura Bucureştiului, acolo unde intru în Domneşti, localitatea mea adoptivă, mă gândesc: ...
Citește mai mult »

Merită sau nu să lucrezi pe bani puţini?

Astăzi, Hotnews publică o analiză interesantă: “Merita sa lucrezi cu salariul minim pe economie intr-o fabrica de componente auto? Raspunsul este mult mai complicat decat pare la prima vedere”. De fapt, răspunsul nu este complicat deloc. Dacă ai un job stabil şi bine plătit, evident că nu sunt motive pentru întrebarea din titlu. Dacă însă jobul lipseşte, este cu durata determinată sau, mai rău, persoana în cauză este asistată social, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. DA, este infinit mai bine să te angajezi pe bani puţini decât să stai acasă cu indemnizaţia de şomer sau acel venit minim garantat. De ce? Pentru ca astfel preiei controlul propriei tale vieţi. Sistemul de asistenţă socială, ca orice altceva din ţara noastră, stă la mâna politicienilor: în ani electorali gogoşile sunt mai pufoase şi aromate, în rest Dumnezeu cu mila! Iar şomajul este limitat ca durată şi, normal, venituri. Practic trăieşti de pe o zi pe alta, viitorul sunând al naibii de incert. A avea un loc de muncă, fie el şi prost plătit la început, deschide noi posibilităţi. Ca recruiter ştiu că este ...
Citește mai mult »