Despre ce este viața?

Suntem presați să credem că viața este despre succes, despre bani, celebritate. În fiecare dintre noi stă ascuns un Gates sau un Jobs, o frumusețe de Hollywood sau o J. K. Rowling care pot fi oricând activate doar cu puterea minții. Nu vrem noi, nu stim, amânăm, dar succesul ne este foarte accesibil. Nu-mi prea plac bullshit-urile de tip NLP, așa că eu zic altceva: viața oamenilor (ca și a necuvântătoarelor) este strict despre supraviețuire. Că unii o duc la un alt nivel, bravo lor! Existența noastră este așadar despre a pune pâinea pe masă și diverse altele auxiliare. Cum ar fi, despre dus gunoiul. Despre spălat copilul la fund. Despre pus rufele în coș sau la uscat. Despre curațat pantofii. Despre a munci, a dormi, a ne hidrata. A iubi, a învăța și a socializa. Ca părinți sperăm ca ai nostri copii să nu aibă griji și greutăți ca adult, ca viaţa lor să fie cu succes, bani, celebritate, că tot e la îndemâna oricui să reuşească. Dar uităm că şi cei care au găsit reţeta succesului ...
Citește mai mult »

“Când faci şi tu un copil?”

Dacă aş fi primit un leu de fiecare dată când mi s-a pus întrebarea asta, m-aş fi îmbogăţit teribil. Bani cinstiţi şi meritaţi. În intervalul 22 – 27 de ani făceam sigur primul milion. Înaintea primei reuşite, jur că ajunsesem să visez clovni râzând isteric şi chestionându-mă despre intenţiile mele legate de fertilitate. Apoi, cu “dar al doilea când”, care ar trebui taxat dublu, sigur ajungeam în topul Forbes. Încă sunt unii cu intenţia de a întreba despre “o fetiţă”, dar cred că de la visele alea m-am ales cu o privire criminală, ce reuşeşte să pună curioşii pe fugă. M-am intrebat întotdeauna care-i treaba altora cu făcătoarea mea de copii şi abia acum, când sunt oarecum detaşată de poveste am găsit un răspuns. Nu e de la mine, e de la ei, în caz că nu v-aţi prins cum funcţioneaza logica mea de ceva vreme. Există aşadar trei categorii de oameni pe care îi incearcă marea curiozitate legată de urmaşi: Părinţii. Dar nu orice fel de părinţi, ci fix cei pe care îi doare ulterior undeva de cum îi creşti după ce i-ai livrat. Bunicii implicaţi ştiu ...
Citește mai mult »

Cezăreasca

– Hai să monțelu! propune deodată piticul. Ce face? Nedormită, cu un singur neuron funcțional, și ăla bălălau, nu compilez. – Ce monțel, puiule? Își freacă mâinile și repetă incantația. O iau prin eliminare: nu vrea să se spele pe mâini, nu vrea să se joace cu nimic familiar, insistă cu fluturat de mâini și monțel. Am ținut-o așa un sfert de oră, încercând și eșuând să înțeleg ce vrea. Îl rog să aleagă alte cuvinte și o face: – Mama, am avut ou de kinder? (Avut.) Are oul cățel? (Adică surpriza din mijloc, dacă prima oară a fost cățel, așa îi rămâne numele.) – Are, e la mine în poșetă! – Păi hai să monțelu! Și am montat cățelul. Care era de fapt un panda pus pe kung-fu, dar și mie îmi pare că monpanda n-ar fi sunat bine deloc. Nina Cassian scria în spargă, eu sunt începătoare în cezărească. Dar vin puternic din urmă! 🙂
Citește mai mult »

Ce mi-aș fi învățat fetele (dacă aș fi avut)

Mi se pare extrem de greu să crești fete întregi la cap și la suflet în zilele noastre, când presa sexualizează femeia în mod exagerat, piața muncii încă ne ține într-un perpetuu dezavantaj, iar opinia publică ne analizează exagerat deciziile, aspectul fizic, eșecurile, problemele. Ca exercițiu de imaginație, iată ce cred că mi-aș fi învățat fetele: Cel mai mare dușman al femeilor sunt ele însele. Continua comparație cu altele, urmând planuri extrem de detaliate (de la ten până la rezultatele la concursuri ale copiilor) generează nefericire. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat așadar să fie îngăduitoare cu ele, să-și analizeze deopotrivă succesele și eșecurile, dar să nu facă o obsesie din viața altora. Un alt mare dușman al femeilor sunt celelalte femei. De puține ori am văzut comunități feminine care să se sprijine, să se ajute reciproc. Dacă aș fi avut fete, le-aș fi învățat să fie solidare, pentru că în alăturare stă puterea. Mi-ar fi plăcut de asemenea să își cunoască bine prioritățile. Mi se pare că noi, femeile, ne pierdem în detalii insignifiante despre vestimentație, ...
Citește mai mult »

Sfântul Nicolai cel din cui

Zilele acestea subiectul violenţei din familie a împărţit ţara în două: cei care spun că a agresa verbal şi chiar fizic copiii este inevitabil şi cei care resping din start această opţiune. Problema este, ca în cazul oricărei controverse, că ambele tabere sunt bine înarmate, dar şi prea blindate în a înţelege nuanţele. De ce sunt părinţii agresivi? A trebuit să-i explic copilului meu la începutul anului şcolar în curs câte ceva despre agresiune, agresori, abuz, violenţă. Mi se pare esenţial să stie că agresiunea nu este cauzată de victimă, ci este o reacţie a celui care o practică. Este despre agresor, despre frustrările lui, despre slăbiciunile sale. Toți avem zile grele, oameni care ne enervează, momente limită. Totuși, doar unii aleg să se descarce pe ceilalți pentru ceea ce li se întâmplă. La fel este şi cu părinţii. Când rămân fără soluţii, neputinţa din ei urlă, lovește. În plus există şi cazul în care au nevoie să-și descarce sacul de nervi și stări negative de peste zi peste capul cuiva. Este simplu să ţipi la un copil. Se opreşte imediat, comportamentul indezirabil este stopat ...
Citește mai mult »

Se ia o linguriţă de nebunie, un praf de ambiţie…

De când mă ştiu am fost pasionată de biografiile şi autobiografiile oamenilor de succes. Am citit cărţi, am urmarit documentare, articole, interviuri despre şi cu sportivi, oameni de afaceri, actori, muzicieni, interpreţi, oameni de televiziune. Nu ma interesează partea de cancan, inerentă celor care sunt sub lumina reflectoarelor, ci mai degrabă punctul acela subtil de trecere de la luptă la reuşită. Multă vreme nu am găsit nimic comun, mi s-au părut destine separate, determinate de abilităţi personale unice, neobişnuite. Unii s-au luptat să reuşească, alţii au luptat să se autodistrugă, unii au suferit, alţii au avut chiar o viaţă usoară până să cunoască succesul, unii au avut idei geniale, alţii au perfecţionat ideile abandonate de cei pe care istoria i-a uitat de mult. Unii au fost bogaţi, alţii săraci, unii s-au născut în contexte geografice/ politice/ economice favorabile, alţii nu. Ca să nu mai zic că unii au fost tineri, alţii au reuşit la maturitate. Şi totuşi, dacă analizezi temeinic, găseşti în poveştile de succes o serie de ingrediente “la îndemâna oricui”: Incapacitatea de a renunţa. Fiecare din oamenii ...
Citește mai mult »

Nostalgii de zi aniversară

În urmă cu niște ani, la ora asta, eram într-un spital așteptând să nasc pentru prima oară. Un pic speriată, un pic singură, dar nerabdătoare să se incheie un trimestru greu, plin de insomnii și neliniști. Când am primit în brațe un cocoloș alb și spân, am știut că viața mea s-a schimbat total. Atunci m-am născut și eu ca mamă. Și fiecare zâmbet, plânset sau evoluție a copilului meu, a însemnat devenirea mea. Am devenit așadar mamă cu fiecare noapte nedormită. Cu fiecare frică și îndoială. Cu fiecare criză, îmbrățișare, greșeală și cu fiecare pas înainte. Am devenit mamă cu orice lucru învățat. Cu orice decizie luată, cu orice lacrimă de neputință, epuizare, tristețe sau bucurie. M-am născut așadar și eu într-o zi întunecată de ianuarie și sunt într-o perpetuă transformare. La mulți ani mamei din mine! Mai am mult de învățat, dar sunt ambițioasă și prind ușor. 🙂 Dar, mai ales, la mulți ani Marele Copil! Să-ți păstrezi optimismul, tolba de vise și cuvinte frumoase, mintea ageră și dorința de a ajuta!
Citește mai mult »

Odă ţării în care trăiesc

M-a pălit o criză acută de patriotism. Îmi trec prin minte toate poeziile despre ţară din copilarie şi toate faptele de vitejie ale istoriei, într-un amalgam care mă inspiră şi mă întristează deopotrivă. Iată aşadar o odă închinată prezentului său, că tare paradoxal mai este: Odă ţie, Românie, pentru ca dacă unul de-al tău fură, nu-l legi, cum ar fi normal, ci dai o lege prin care crezi tu că îi opreşti pe toti ceilalţi să o facă. Cine a făcut afaceri în ultimii 10 ani, ştie ce vreau să zic. Odă ţie, Românie, pentru că ai dat spre adopţie un copil a carui nouă mamă îmi dă acum lecţii de parenting pe Facebook (adicătelea în spaţiu public), prin care susţine că educaţia fără de bătaie este precum sarmaua fără de mămăligă. Odă ţie, Românie, că ne-ai transformat pe toţi într-o gloată de asistaţi. Bombănim în faţa televizorului că-i cod roşu de ninsoare şi aşteptăm Primaria/ Jandarmeria/ SMURD-ul să ne tragă cuvenita aprovizionare cu de-ale gurii sau să aducă ceai cald vecinilor neputincioşi de lângă noi. Odă ţie, Românie, că transformi orice lucru simplu într-o înşiruire de cinci procese diferite, care ...
Citește mai mult »

Frica

De câteva săptămâni piticului îi este frică de întuneric. Vrea să doarmă cu lumina aprinsă pentru că vine un nene iuiât (urât) și îl ronțăie. Azi îmi dă un urs mănușă să ne jucăm. Musti. Și aduce pe rând jucării, despre care plușul îi povestește bine cocoțat pe mâna mea. Vorbim despre o mașinuță roșie, un telefon vechi, un ciocan din trusa de scule. Apoi aduce un dinozaur galben de plastic. Ursul îl aruncă pe pat. “Ce ai pățit, iusuleț?” “Mă sperie, așa cum te sperie pe tine nenea urât. Ce pot face când sunt speriat? întreabă Musti, care se vede că a citit niște cărți de psihologie. Răspunsul a venit neașteptat de promt: “Fugi, iusuleț! Uite așa fugi!” Și se pune să alerge în cerc prin cameră, dând din mâini și șutând jucăriile. Până și copiii de nici trei ani știu că fuga e cel mai sănătoas leac al fricii. Doar că ei nu o consideră deloc rușinoasă 🙂
Citește mai mult »

Chestiuni

“Mama, eu sunt mic? Tu esti fetiţă? De ce se face seară? Ştii o poveste cu mine? Eu sunt nervos? De ce maşinuţei nu i se deschide uşa? Tu ai fes? Are gust bun? Pot să fac teme? Ursul asta este mare?” Mitraliază cu întrebări. Una după alta, legate ca logică sau total disparate. Atât de surprinzătoare, că uneori mintea mea de adult prins în plasa ţesută de cotidian se blochează în a răspunde. Dar încerc: “Eşti mic, mama!” “Ba nu, sunt mare! Când mă fac eu mic, mă duc la şcoală!” Sau aşa: “Este seară pentru că apune soarele, Cezar!” “De ce apune soarele?” (Să o dau în astronomie sau să aleg calea cea simplă?) “Se duce la culcare.” “De ce se duce la culcare?” (Mă felicit că nu am ales varianta cu astronomia.) “Este obosit. Tu nu eşti?” Şi uite aşa tirada de ce-urilor se stinge. Sau continuă până la epuizarea cuvintelor, ideilor sau a răbdarii. Cred că îmbătrânim atunci când uităm să punem întrebări. Când ni se pare că le ştim pe toate, când considerăm că a fi curioşi nu ne mai stă bine, când orice frază terminată cu semnul chestionării conţine deja certitudinea unui răspuns.
Citește mai mult »