Capra cu doi iezi

“Capra cu trei iezi” rămâne în topul preferințelor la poveștile de seară. Deja știu că atunci când iezii se ascund voi fi corectată: “iedul mijlociu s-a ascuns în copac nu în copaie” în ciuda protestelor mele repetate că nu are nimeni copaci în casă. (E drept că defunctul Dinu Patriciu avea, am văzut eu la televizor, dar cu o floare nu se face primăvară, că tot suntem la botanică.) Iar când descriu meniul de la ospățul lupului, copilul va adăuga ciocolata care i se pare alimentul suprem. Uneori patinează şi ideile mele, că doar nu-i cu copyright! Aseară însă povestea a devenit de-a dreptul originală. Mă bate gândul de întrebări didactico-suplimentare și încep: – A fost odată o capră care câți iezi avea? – Doi! îmi răspunde prompt cel mic. – Doi? Adică unul mic și unul mare sau cum? – Da, unul mic și unul mare. – Păi și cel mijlociu unde era? – La Bacău! mi se întoarce rapid răspunsul. Ce căuta iedul mijlociu la Bacău, rămâne un mister. Dar mare noroc a avut cornutul călător, pentru că aseară a reuşit să scăpe de gura lupului…
Citește mai mult »

Oamenii – nici măcar animale

Au fost atâtea în ultimul timp încât puţine mai ajung să mă afecteze. Totuşi scandalul dezinfectantelor din spitale m-a paralizat de indignare. Să faci pe naiba ghem şi să obţii contracte cu aproape toate unităţile medicale din ţară, ca să le vinzi apoi apă cu nişte dezinfectant ratacit în ea mi se pare, de departe, cea mai abjectă crimă. Jurnalistul acuză substanţele diluate, ministerul declară că testele făcute suprafeţelor din spitale au ieşit mai “perfecte” ca în cea mai curată farmacie. Păi normal, una e să calculezi diluţia, alta să vezi cât de curat e cablul de la monitorul unui aparat nefolosit sau a unei noptiere pe care pacientul o şterge de 10 ori pe zi cu şerveţele dezinfectante luate de la chioşcul de ziare. Apoi o simplă răsfoire a ştirilor de peste zi, îmi arată exact asta: că omul este cel mai crud şi imprevizibil dintre mamifere. Că sute de ani de educaţie, de implementare a unor legi, de pedepsire a unor comportamente nedorite, de mers la biserică, de promovat ce e bine şi ce e rău, nu au făcut ...
Citește mai mult »

Întrebările obsesive despre legea dării în plată

Abia acum că legea a fost votată (deși nu există încă certitudinea că va fi și aplicată), răspund la trei întrebări care mi-au acrit existența în ultimul an: 1. De ce trebuie să intervină statul în cazul unui contract semnat și aflat în derulare? Nu sunt străină de lumea afacerilor și știu că dacă apar situații neprevăzute în cazul unui contract aflat în derulare, se purcede la renegociere. Orice relație de business trebuie să fie win-win, altfel unul e prostul şi va vrea să o termine. În cazul creditelor băncile NU AU DORIT a renegocia. Și v-o spun în cunoștință de cauză. În plus, pentru a încheia relația contractuală, clienții aveau de plătit un comision de rambursare anticipată deloc de neglijat. Dovedit ulterior a fi şi ilegal. Abia strânse cu ușa de tot mai multe procese câștigate, dar mai ales de iminenţa acestei legi, cei care au dat creditele au chemat clienții la masa negocierilor. Mai întâi cu oferte hazlii, apoi din ce în ce mai serioase. 2. Dacă francul elveţian scădea, noi cei cu astfel de credite mai făceam scandal? Noi, clienții, cu siguranţă că nu. ...
Citește mai mult »

Cum faci duş – versiunea 40+

Nu mai ştiu ce doamnă celebră (parcă) zicea că după o anumită etate trebuie să-ţi muţi oglinda în cel mai întunecat colţ al iatacului. Sunt cu totul de acord şi pentru că mai am una plasată strategic exact în faţa căzii, iar de la 40 de ani creşte riscul de infarct, m-am gândit la un adevărat ritual menit să mă scutească de posibile şocuri în timpul igienizării. Iată aşadar paşii de urmat: Pasul 1: Se dă drumul la apa foarte fierbinte din cadă şi se lasă la curs până ce oglinda cu pricina se abureşte temeinic. Calitatea realizării acestui pas poate fi uşor evaluată în numarul de împiedicări cauzate de lipsa vizibilității de la uşa băii până la duş (optim ar fi cam două pe un metru liniar). Pasul 2: Este cunoscut că apa fierbinte deshidratează pielea, aşa că se purcede la a face duş cu apă călâie. Nu prea mult, că nu rezistă aburul. Pasul 3: Cu oglinda încă inutilizabilă, se iese din duş şi se dă cu cremă pe faţă. Maglavaisul poate fi de orice fel: de mâini, picioare, de protecţie pentru fund rămasă din bebeluşia copiilor, de gălbenele, aloe, salivă de privighetoare roz sau extract de melc ...
Citește mai mult »

Ce m-a învăţat maternitatea?

Chestii esenţiale, care mă fac un om mai bun, mai puternic, mai destoinic: Să am stomacul tare. În tinereţea zbuciumată, orice miros cu iz non-floral mă făcea să capăt brusc o culoare gălbuie a pielii, să simt stomacul în rebeliune şi să capăt înţepături la ficat. După două serii de meconiu, de schimbat scutece post-diversificare, de fugărit muci şi de şters cu ce e la îndemână, jur că nu mă mai sperie nimic. Dinţii de lapte mumificaţi prin sertare mă fac să zâmbesc şi dacă nu găsesc seara nişte bale îmmuiate în biscuiţi sau o dâră de mucozităţi întinsă pe pantaloni mă simt vinovată că nu am petrecut destul timp acasă. Să nu mai folosesc raţiunea pentru a pune capăt unei dispute, pentru că nu ajută. Când doi se ceartă, indiferent de vârsta lor, fiecare adeversar îşi cunoaste propria artilerie şi este încapabil să rezoneze la ceea ce i se arunca din cealaltă parte. Abia când ai copii realizezi cu adevarat ca raţiunea nu îşi are rostul, că orice argumente sunt inutile şi ca mai bine spui sau faci ceva paradoxal, ...
Citește mai mult »

Viaţa bate filmul

Nu ştiu dacă vă amintiţi de filmul Gattaca. Sunt mamaie, ştiu, dar a fost un film bun la vremea lui, cu un subiect interesant, o distribuţie bună şi o realizare decentă. Ideea împărţirii indivizilor în superiori şi inferiori din punct de vedere genetic părea simplu subiect S.F. la 1997 când a apărut filmul, imposibil de recreat în lumea reală, din ce în ce mai preocupată de drepturile omului şi de egalitatea de şanse. Acum, în 2016, îmi dau seama de naivitate. Nu doar că subiectul este cât se poate de real, dar segregarea genetică nu înseamnă acum superior şi inferior ci înseamnă născut şi nenăscut. Cel puţin în România, pentru că am observat cu interes că în ţările europene ideea de avort terapeutic este pusa sub semnul întrebarii când vine vorba despre Sindrom Down, de exemplu. Acum o mutaţie cromozomială înseamnă întreruperea sarcinii. Deja se vorbeşte despre predispozitii genetice pentru boli incurabile. Cât va dura aşadar până când predispoziţia la schizofrenie, cancer sau diabet vor putea fi testate intrauterin? Şi câţi copii se vor mai naşte atunci? Un alt film care ...
Citește mai mult »

Ce noroc pe adolescenţii de azi…

În ultima săptămână am citit două articole despre revolta unor liceeni, ambele publicate în ziare cu acoperire naţională şi devenite oarecum virale. Refrenul celor doi tineri a fost unul similar: şcoala e de porc, inutilă, învechită, fără sens, obositoare, energofagă. Adică e degeaba. Şi, cu puţine exceptii, opinia publică i-a aplaudat. În ciuda uimirii colective, vorbim despre o temă veche de când lumea. De fapt, de când şcoala. Nici Creangă n-a descris-o prea blând. Dar el a scris cărţi, nu se pune. Am auzit totuşi asta de la cei mai mari ca mine, de la colegii mei, plus multe generaţii care mi-au urmat. Am zis-o şi eu, vă jur, înaintea vreunui examen mai greu. Deci nu este nimic surprinzător că nişte adolescenţi se iau la trântă, verbal evident, cu viaţa şi bau-baul numit şcoală. Ceea ce surprinde este apetitul nostru pentru genul ăsta de revoltă şi aprecierea de care beneficiază astfel de subiecte. Profesorii se supără, publicul larg ovaţionează, câțiva Gică-Contra ca mine sunt circumspecţi şi cea mai ciufulită iese şcoala românească, cea care oricum e atât de criticată în ultima vreme încât devine un mister de ce ne mai trimitem copiii în acel loc detestabil. Aşadar mai ...
Citește mai mult »

Sunt o ciudată

Locuiesc la ţară, dar trăiesc în oraş. Ascult muzică rock, dar aş dansa pe orice are ritm. Sunt şatenă, dar sunt blondă. Uneori mi se zice domnisoară, alteori sunt salutată ca o pensionară. Am riduri şi pistrui deopotrivă. Sunt timidă, dar mi s-a spus că intimidez. Nu ştiu nimic, dar uneori învăţ pe alţii. Dacă există două tabere de luptă, eu am nevoie de o a treia. Sunt nefumătoare, dar toată lumea crede că am fumat cândva. Mă cred autodidactă, dar mulţi cred că nu am neuronii pentru aşa ceva. Par neajutorată, dar cu o motivatie cumsecade performez la ridicat de greutăţi. Îmi plac şi câinii şi pisicile. Îmi place iarna, dar şi vara. Ador marea, dar şi muntele. Iubesc să citesc şi mă vindecă să scriu. Simt că nu am vârstă. Nici identitate. Sunt inadaptată. Pur şi simplu ciudată. Nu ştiu cum am ajuns aşa şi nici dacă există leac. M-am născut aşa, stranie? Am devenit pe parcurs o curiozitate din ce în ce mai mare? Voi fi mult mai bizară de atât? La cum mă ştiu, puţin din toate. O ciudată, după cum spuneam.
Citește mai mult »

Copilul spân şi migrena – poveste contemporană

Cel mic vine la mine cu faţa aceea: “mi s-au înecat toate corăbiile şi-mi plouă şi în casă”. – Uite, mama, nu am spâncene… Mă uit (un pic bolând pe motiv de surprindere) şi constat că sunt la locul lor. Ambele. Nevătămate. Cam invizibile, datorită blondului deschis, dar deasupra ochilor, aşa cum le stă bine sprâncenelor. – Ba da, pui, ai. Vrei să ţi le arăt în oglindă? Uite, sunt la locul lor! – Ba nu, nu am. Nu am spâncene. Ce mă fac? [Insert puppy eyes here] Mi-am propus să nu mai combat când cei din jur sunt fermi în păreri, aşa că am conchis, înăbuşindu-mi un zâmbet: – Lasă, iubitule, că-ţi cresc ele! Am riscat. Muult. În momentul următor urla de-a dreptul îndoliat de lipsa sprâncenelor. Încurcată, încerc iar varianta cu raţionalul, explicându-i că sunt la locul lor. Degeaba. Copilul plânge cu foc, suferinţă nedisimulată si lacrimi reale, crezându-se spân. Mă rog să trăiesc un miracol, şi fie să apară misterioasele sprâncene, fie să dispară migrena mea cea meteodependentă şi la fel de puternică precum durerea pruncului de lângă mine. Cere şi ţi se va da! Cu şiroiul de lacrimi curgând, se apleacă şi ia ...
Citește mai mult »

Zewa poate strica relații. Sau nu

Săptămâna trecută a fost una cu planete aliniate defectuos. Catastrofal aproape. Devorator de nervi. Execrabil. Exasperant. Pur și simplu nasol. Având deja experiență știu că există două opțiuni: să îngreunez lucrurile, enervându-mă temeinic sau să aștept cuminte ca lucrurile să se așeze. Ceea ce am și încercat. După a doua noapte nedormită, când deja vedeam ca printr-ul caleidoscop de oboseală și stres, vine momentul în care ne reunim cu toții să o luăm spre casă. Îmi pup omul de bun venit și nasul meu de soacră cu două nurori în devenire se activează: – Îți miroase barba a frezii, remarc buimacă. Barba, fața… – Am un parfum nou la birou, încearcă omul să justifice izul floral. – Și miroase a frezii? -Nu cred…, bate în retragere. Urcăm în mașină, eu tăcând suspect (jur că de la oboseală), el evident încurcat de barba înfreziată. Om cu experiență în căznicie fiind, știe că unde nu se spun cuvinte se țes scenarii cu potențial periculos. Așa că încearcă să lămurească treaba. Și-a amintit de un Glade de la birou. Apoi de un alt parfum. Nimic cu frezii. Clar că ...
Citește mai mult »