Vacanţa mea

A fost minunat. Grozav. Bestial. Nemaipomenit. Fantastic. Fabulos. Incredibil. Spectaculos. Extraordinar. Ireal. Plajele sunt la fel de frumoase precum le ştiam, apa mării la fel de răcoritoare. În plus, grecii au învăţat să emită bon fiscal. Am prins Super Luna în ultima seară şi nişte super apusuri în fiecare zi. Până la un moment dat. Pe rând, tata m-a anunţat că nu mai merge pompa din puţ deci casa şi curtea sunt lipsite de apă, iar copilul mic a făcut febră şi aşa s-a stricat tot zenu’. În plus am realizat ca nu pot răspunde la mailuri, deşi aveam câte ceva de zis. După două nopţi de vis (pentru că şi coşmarul intră în categoria asta), am ajuns acasă. Unde iarba nu mai e verde – galbenul de la cod si lipsa de apă i-au dat o uşoară tentă arămie, bucătăria s-a transformat într-un spaţiu care mi-a pus ficaţii în dificultate, iar copilul mic şi-a tratat durerea de gât cu balsam de rufe rămas în maşina de spălat blocată simultan cu pompa de apă. Este groaznic. Oribil. Penibil. Înspăimântător. Enervant. Urât. Aiurea. Dificil. Absurd. Nasol.
Citește mai mult »

Despre gratuităţi

Nu mă omor după gratuităţi, pentru că nu cred în ele. Dacă primesc ceva gratis, cu siguranţă fie mă va costa la un moment dat, fie îmi va fi total nefolositor. Experienţele avute îmi confirmă bănuiala. În afară de un sac uriaş de detergent primit cu mai mult de un deceniu în urmă, doar pentru că am deschis uşa şi mai aveam nişte resturi dintr-unul similar în casă, în rest am avut numai din cele neplăcute. Iată-le pe cele mai recente: Pentru ca am fost cuminte şi am cheltuit mai mult de 300 Ron la mall, mi s-a oferit un meniu gratuit la unul dintre restaurantele de acolo. Adică o pizza + o băutură. Am primit o cocă cu putin sos de rosii şi ceva cascavea, băgată la cuptor şi o sticlă de suc acidulat. N-ar fi fost mare paguba, dar asortată a sosit o privire compătimitoare la pătrat pentru că a fost însoţită de un strigăt puternic: “Meniul ăla gratis [insert ton nasol aici], te rog!”. Carevasăzică, în loc să mă bucur de mâncare fără să plătesc, m-am simţit aiurea şi am rămas şi cu stomacul gol. Am mai primit gratis şi nişte ...
Citește mai mult »

Şi vedetele sunt părinţi

Nu cred că a mai fost aşa vuiet în presa de peste Ocean de când Michael Jackson şi-a ţinut copilul acoperit cu o păturică peste balcon arătându-l fotografilor. Acum faptele sunt mai puţin periculoase, dar la fel de analizate: fiica celebrilor David si Victoria Beckham, în vârstă de patru ani, a fost fotografiată cu o suzetă în gură. Termenul în engleză mi se pare mult mai relevant în context – ei spun pacifier, făcând referire la rezultatul obţinut, nu la acţiunea în sine de supt. Ipocrizia analiştilor merge pe două planuri: Primul, constituit din specialişti, care atenţionează ca fata îşi poate deforma dantura. Un risc uriaş, că doar nu există acum soluţii ortodontice chiar şi pentru adulţi. Stilul clasic “mort de grija altuia”. Al doilea, constituit din publicul larg, care, în sfârşit a găsit breşa în stilul de parenting al unui cuplu celebru, simţindu-se deodată superior: “Păi fi-mea nu a vrut suzetă deloc!”, “La 1 an am dat cu ustoroi si piper pe ea şi a aruncat-o!”. Cam ca muierile grase care văd un coş pe tenul unei tipe trăznet şi zic: “Uite, dragă, ce ten ...
Citește mai mult »

Gigi Duru’

Bunicul îi spune mezinului care nu cooperează: – Gata, la spălat! Dacă nu, ai de-a face cu Gigi Duru’! Şi îşi încordează muşchii, în mod demonstrativ. – Tu nu Gigi Duiu! răspunde piticul. – Cum să nu fiu Gigi Duru’? Dar cine sunt eu? – Tu, Tataia Oma! Cinci minute mai târziu, copilul îşi strigă bunicul: – Gigi Duiu?!? Lasă copiii să glumească, vorba reclamei. Că nici cu bunicii nu mi-e ruşine 🙂
Citește mai mult »

Epifanie şi shaorma

“- Te-ai îngrăşat! – Slăbesc eu… – Eşti proastă! N-ai idee ce simplu te îngraşi. Şi apoi ce coşmar este să slăbeşti!” Eu – tânără, neliniştită şi plină de optimism. Porneam de la 45 de kilograme şi mai număram 5. Ea – în apropierea menopauzei, cu corpul deformat de două naşteri şi cu moralul doborât de o relaţie conjugală defectă. Era încă frumoasă şi avea o energie tinerească de invidiat, dar francheţea dureroasă o urâţea câteodată. Prietenă cu mama mea, mă ştia probabil la fel de bine ca ea. S-au prăpădit amândouă şi a trecut mult de atunci. Dar logica ei simpla din acea zi, mă urmăreşte deseori. Când am reînceput să scriu şi mi-am dat seama că a fost aşa de simplu să abandonez şi e atât de complicat să reîncep antrenamentul. Când mi se pare că peştera în care am stat atât timp m-a sălbăticit şi înstrăinat, îmi sună în minte: “E aşa de simplu să renunţi la viaţa socială, dar atât de greu să o reiei…”. De câte ori pierd ceva şi-mi devine trebuincios, îmi reproşez neglijenţa copilărească: “Este atât de simplu să pierzi, dar atât de ...
Citește mai mult »

Veteranii

Mă uit in jurul meu la cei trecuţi de vârsta a doua, la cei deja pensionaţi şi la locul de muncă şi în sânul familiei. Şi nu-mi par bine deloc. Bolile fizice îi mutilează şi le termină viaţa înainte de a-i omorî pe ei. Depresia, anxietatea morţii care se apropie şi sentimentul inutilităţii i-au doborât deja, transformându-i în umbre palide care umblă fără rost. Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri este că majoritatea suferă de simptome ale unor boli inexistente, pe care doctorii încearcă să le clasifice cum pot, ca să nu-şi arate neputinţa. În realitate ceea ce-i omoară sau le schilodeşte viaţa este faptul că nu mai au pentru ce trăi. Ca profesionişti nu-i mai caută nimeni. Este drept că puţini au avut şansa unei cariere care sa-i ridice profesional, transformându-i la senectute în enciclopedii de specialitate. Mulţi au format marea masă de oameni ai muncii ceauşişti, care odată ieşiţi la pensie nu mai pot decât să trăiască din amintiri. Ca bunici sunt depăşiţi. Noile tendinţe în parenting au devenit incompatibile cu încercările lor naive de a-şi disciplina nepoţii de tip “Lasă ...
Citește mai mult »

Limbajul copiilor (mei)

Marele Copil a început să vorbească la trei ani. Trei ani de relativă tăcere, care m-au îngrijorat, recunosc, dar care s-au terminat brusc într-o zi în care a început de o dată să turuie. Iar turuiala s-a dovedit a fi foarte corectă din punct de vedere gramatical şi cu un limbaj surprinzător de bogat, în ciuda faptului că a prins gustul povestilor abia după patru ani. Se vede treaba că ne-a ascultat temeinic în tot acest timp! Practic nu am avut ce să corectăm în afara unui “r” uşor graseiat, caz în care s-a dovedit util cursul de Logopedie deloc atractiv din facultate. Cu mezinul este, evident, altfel. Încă dinainte de un an a avut încercări de a comunica verbal. Iar acum, la doi ani, repetă papagaliceşte tot ce aude şi încearcă să facă singur constructii verbale complexe. Este la fel de fascinant să vezi chinul lui pe cât a fost de surprinzător să auzi un copil vorbind corect si complet de pe o zi pe alta. Pe lângă amuzantele eşecuri logopedice (“fata muu” în loc de “vaca muu”), sintaxa este alta decât o ştim noi. ” Viau mare ...
Citește mai mult »

M-am pierdut, dar mă regăsesc

Recunosc ca de ceva timp nu mai ştiu cine sunt şi mai ales de ce. Am mai păţit-o şi cu alte ocazii, în care pur şi simplu n-am mai stiut dacă sunt tânără sau bătrână, sunt aici sau în altă parte, sunt cine sunt sau cine ar trebui să fiu. Este o stare soră cu depresia şi verişoară cu tulburarea bipolară şi se instalează mai ales atunci când sunt ocupată şi nu prea. Ca să fiu mai precisă de atât am să vă mai spun că sentimentul este plăcut şi nu tocmai, tristeţea este mare, dar veselă, iar durata este una care nu se mai termină, dar doar până a doua zi de când începe. Sunt obosită, dar odihnită în felul meu, acasă dar hai-hui, mâine şi ieri. O fi de la caniculă…
Citește mai mult »

În mod surprinzător, Bucureşti nu este Londra

Ştiu că devine deja enervantă redundanţa ştirii: Robbie Williams a fost la Bucureşti şi a adus cu el SECETA. Imposibilitatea spectatorilor de a-si procura de-ale hidratării a generat situaţii enervante până la pericol, dar la fel de insuportabilă este şi avalanşa de idioţenii care se debitează acum online. Se discută atât de mult şi de prost, încât mi-am adus aminte că am un credit in franci elvetieni… Şi pentru că am fost acolo, am dreptul să scriu un top 3 idioţeniilor naivităţilor: Naivitatea nr. 1: Ca să nu ne ofilim acolo, trebuia sa bem apă înainte de concert. Înţeleg astfel că sunt persoane care beau apă multă dimineaţa şi au toată ziua asigurată. Că aşa este omul, văr cu maimuţa şi frate cu cămila. Naivitatea este atât de naivă, încât nu merită alte detalii. Naivitatea nr. 2: Mamă, ce concerte fac ăia pe afară şi noi suntem varză! Ultima oară când am verificat, în România media manifestărilor de anvergură era de un concert mare pe an. La Londra, Roma, Paris şi alte capitale europene, media este de 5-6 ori mai mare. În plus, la ei sunt frecvent peste 100.000 de spectatori, iar noi ...
Citește mai mult »

Baloane

Vine la mine cu un balon desumflat si pricăjit: – Maie ombo! Să-i fac balonul mare. Să-l umflu, zic! Ma uit la băşică – avariată rău. Capătul îi era legat într-un nod strâns de cauciuc si toată partea de sub gâlmă era lipită din cauza căldurii. Nu l-aş fi putut face maie nici printr-o minune. – Maie ombo! Încerc să-i aduc o minge. Nu merge! O carte. Nici atât! – Maie ombo! Mă pun aşadar pe restaurat balonul. Iau o foarfecă, tai nodul plus partea lipită şi încerc să-l umflu. Înţeleg astfel şi de ce are gâtul ăla: fără el nu poţi să-l faci maie. Suflu, trag, mă înroşesc toată, bag forţă de mă ia leşinul, dar îmi iese. Dintr-un balon mititel şi stafidit fac unul bulbucat. Maie, zău, la cât m-am chinuit! Mă gândesc cum să-l leg să-şi păstreze bulbucătura, ajung la birou, iau niste bandă de lipit şi, victorioasă, mă pregătesc să prezint băşica în varianta optimizată. Cui? Copilul venea spre mine, râzând, cu o alta în mână. – Maie ombo! Exista şi un balon mare. Trebuia doar să-l caut. Maie toantă…
Citește mai mult »