Grijă mare la ce spuneți copiilor!

Într-una din zile, cel mic s-a rănit invizibil la un deget. Jur că nu avea nimic, dar curgeau râuri de lacrimi și cuvinte, de parcă se revărsau și valuri de sânge. Am încercat să calmez supărarea cu plasturi, ulei roz (singurul care nu ustură, inutilul Bio-oil pare a avea o calitate), ulei portocaliu, cremă cu pitic și vorbe frumoase. Degeaba: urletele se întețeau periculos. Rămasă în pană de idei, mi-am amintit de profa de sport din liceu (Dumnezeu să o odihnească!). Ea ne spunea mereu că cel mai rapid și la îndemână dezinfectant este propria noastră salivă pentru că este plină de enzime, având printre altele și un rol de apărare. Așa că am găsit ideea salvatoare: – Cezar, știu cel mai bun tratament: balele! N-am mai apucat să-l și aplicăm, copilul s-a pus pe râs și a uitat de rana care sângera mortal și invizibil. La ceva timp după întâmplarea cu pricina, copilul îmi trăznește neintenționat, dar zdravăn, o sabie de lemn în cap. Vazându-mi suferința evidentă, vine cu leacul minune gata pregătit pe degete: bale puțin colorate de la ...
Citește mai mult »

14 pentru 14

Marele Copil împlinește14 ani și, odată cu el, fac și eu tot atât de când am devenit mamă. Ocazie pentru care îmi trec prin minte fix 14 lucruri să îi spun, în stilul clasic care-l face adesea să sforăie. Așadar, învață! (*) Oamenii din jur sunt cea mai mare sursă de nervi, disperare, dezamăgire, tristețe. Dar și de alinare, bucurie, speranță, ajutor. Nu ține socoteala lucrurilor negative, chiar nu ajută, dar amintește-ți întotdeauna experiențele pozitive! Oricât de nasoală pare o situație, nu-i chiar așa de rea dacă poți glumi pe seama ei. Găsește-ți întotdeauna și altceva în afara sferei de nevoi primare (deocamdată dau doar exemplul mâncatului 🙂 ) care să-ți placă, să te relaxeze, să te pasioneze. Ajută mult. Vei auzi des că femeile nu pot fi înțelese. Greșit, dacă ți se pare că îți trebuie un manual de instrucțiuni, înseamnă că nu ai găsit femeia. Păstrează întotdeauna amintirea unui moment greu ca termen de comparație pentru cele ce vor veni: “Dacă am supraviețuit gimnaziului, sigur pot face și asta”. Actual exemplu, nu? Așteaptă-te la ce-i mai bun, dar pregătește-te ca pentru ...
Citește mai mult »

Tipologii umane sau despre a ajuta

În perioadele dificile, am învățat să cer ajutor. Uneori l-am primit, alteori nu. Și trebuie să recunosc că cel mai des a venit din partea spre care nu am privit. Oricum, având ceva experiență de viață la activ, am reușit să definesc trei tipologii umane, clasificându-le după reacția la nevoia de ajutor a celor din jur(*): Există oameni dificili, care nu doar că nu ridică un pai pentru aproapele lor, dar parcă fac tot posibilul să-l încurce. Sunt cei care ei înșiși au nevoie de ajutor, dar nu au deprins un mod matur să-l ceară. De regulă sunt nefericiți, veșnic nemulțumiți, conflictuali, găsindu-și locul doar în medii la fel de dificile ca ei. Și, atunci când ajută, așteaptă ceva în schimb. Mai sunt și oameni egoiști care se gândesc preponderent la ei și care chiar dacă au posibilitatea să întindă o mână, preferă să-și păstreze energia pentru propriile provocări. Nu prea ajută, dar nici nu încurcă. De regulă sunt cei mai singuri oameni, dar și cei mai liniștiți. Au tabieturi, timp pentru sine și, poate, o imagine un ...
Citește mai mult »

Dialoguri imaginare

-Cum ar fi să existe o sursă de căldură în peștera asta, astfel încât să preparăm hrana și să ne încălzim mai ușor? s-a întrebat, poate, unul dintre oamenii cavernelor. -Ți-a degerat capu’ frățioare? Cum așa ceva? Aruncă, femeie, încă o blană pe ăsta, că dădu în delir pe aici! -Cum ar fi ca în loc să ne cadă mâna scriind la cărțile astea uriașe, să existe o sculă care să le scrie singură? În multe exemplare!!! s-a întrebat altcineva pe la începutul secolului paișpe. -Ar fi nasol, că rămânem fără pâine! i-au răspuns colegii de breaslă. Noroc că e o idee atât de stupidă încât e absolut imposibil să o aplice careva. -Cum ar fi să existe un sistem de iluminat ieftin, la scară largă și mai ușor de folosit decât lumânările? s-a întrebat, poate, Edison pe la 1800 toamna. -Imposibil boss, au răspuns oamenii vremurilor lui. Ai văzut încercările altora – eșuate lamentabil. Mai bine facem niște lumânari mai mari și tratăm fitilul să nu mai fumege! – Cum ar fi să vorbim cu oamenii de la distanță în ...
Citește mai mult »

Diferiți, deci chinuiți

Mi-am început dimineața citind un articol revoltător despre un copil cu Sindrom Down nevoit să-și schimbe școala și despre complotul unei întregi comunități de copii, părinți și profesori de a nu-l primi în instituția lor. Este îngrozitor cum aleg oamenii să-și tortureze inutil semenii. Și este cu atât mai surprinzător când lucrurile acestea se întâmplă instituționalizat, într-un loc care ar trebui să fie deschis tuturor. “Cazul” s-a finalizat cu o amendă insignifiantă. Doi bani pentru un suflet chinuit. Mai utilă era munca în folosul persoanelor cu Sindrom Down, implicarea în organizarea unor grupuri de joacă și învățare mediate de specialiști. Măcar torționarii ar fi învățat câte au de oferit acești copii speciali! Am crede că astfel de incidente nefericite se întâmplă doar celor cu nevoi speciale. Dar nu, o pățim pe rând fiecare dintre noi. Toți purtăm pe frunte etichete sociale mai mult sau mai puțin vizibile, care incită la critici, discriminări, linșaje chiar. Dacă ești o femeie frumoasă, cu siguranță îți lipsesc din neuroni, ba chiar și din moralitate. Copiii inteligenți peste medie sunt tocilari și inadaptați. Oamenii ...
Citește mai mult »

Orbii

Unii oamenii sunt incapabili să își vadă binecuvântările. Stau în față cu un răboj plin de belele și le contabilizează, le retrăiesc, le venerează: Neveste nepotrivite, nepoți needucați, vecini sâcâitori, ficat asemenea, sefi idioți, colegi proști, politicieni hoți, portofel depopulat, copii dezamăgitori, prieteni falși, țară mizerabilă. Iată câte motive de nefericire! Și toate vin din altă parte! Eu sunt un om bun, dar ceilalți sunt niște răi și niște fameni care îmi construiesc nefericirea pas cu pas (*). Altă treabă nu au, decât sabotajul bunăstrării semenilor. Între timp alții sunt mai săraci, mai bolnavi, își doresc cu ardoare un loc de muncă sau un copil, trăiesc în zone de conflict sau în creierii munților, nu au o mână sau nu văd cu adevărat, nu au viitor sau trecut. Dar ei își contabilizează fericirile, le retrăiesc, le venerează. Te-ai trezit dimineața? Mai ai o zi, zece sau mii să faci ceea ce îți dorești. Dar trăiește-le, nu doar te îngrijora că se duc. Ai copii? Bucură-te de ei! Joacă-te, râzi, vorbește-le, iubește-i că timpul trece și vei vedea prea târziu că ...
Citește mai mult »

Cum arată o firmă muribundă?

Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns la începutul iernii să-mi petrec niște timp într-o firmă românească mare, din buricul târgului. Jur că parcă auzeam imnul vechi, ba parcă și umbra tablourilor cu răposatul Ceaușescu se zărea prin birouri! Ceea ce m-a făcut să pariez cu mine însămi că mult nu o mai duce, mai ales că nimeni de acolo nu părea a-și dori schimbări în ciuda semnalelor financiare clare primite constant de câțiva ani. Care sunt așadar indiciile vizibile oricui că o firmă este muribundă? Sunt simple și, oricât de superficiale ar părea, au logică: Traiul în evul mediu tehnologic, unde cea mai recentă descoperire este centrala telefonică și interioarele aferente, faxul și imprimanta. Mail-ul este generator de paranoia, teancul de hârtii de pe birou fiind însă indicator de performanță. Oamenii blazați, cu zâmbetul pierit de mult și entuziasmul pus în cuierul de la intrare. Te uiți la fețele angajaților și vezi iminentul bocet, îl simt și ei că vine, dar puțini au curajul să-și schimbe povestea. Și nu doar fețele spun asta – firmele muribunde au oamenii îmbrăcați urât. Nu ...
Citește mai mult »

Ceva vechi, ceva alb-negru, ceva împrumutat

Zilele astea mă încearcă un mic disconfort social. Ce zic mic, mă scot din minți cumplit următoarele chestiuni: Poveștile de când era bunica fată. “Pe vremea mea, profesorii ne băteau și uite ce bine am ajuns”. “Pe vremea mea, mergeam prin frig și nu răceam”. Generații întregi de viteji cu logica puțin defazată, dar pe vremea noastră se muncea, nu se gândea. Există motive pentru care unele chestii au rămas în trecut. Se numește progres. În loc de sobe, avem calorifere, medicii s-au prins că frigul nu este cauzant, dar este favorizant infecțiilor respiratorii, lumânările sunt becuri, iar comunicarea este mai facilă datorită dispozitivelor noi, cărora le zicem telefoane mobile. Știu că e greu să vezi că vremurile noastre de mult apuse sunt depășite, știu că adaptarea la nou e grea. Dar schimbarea este singura constantă. Se schimbă tot: mentalități, produse, oameni, relații. Și nu-i ciudat cel care se adaptează, ci acela care trăiește tot alături de dinozauri. Gândirea de tip alb-negru. Ok, au câștigat ceilalți alegerile. Sunt niște nemernici, să moară pe rugul social. Eu însă nu ...
Citește mai mult »

Obsesii părinteşti moderne

1. Jocul, un parteneriat continuu copil-părinte Noii părinţi nu mai sunt părinţi, ci au devenit parteneri de joacă full-time ai copilului. Lăsăm totul baltă, pe noi, pe alţii, pe toţi în afară de urmaş. Ne jucăm constant, îl stimulăm intelectual, îi arătăm, îi citim, îi prezentăm riscurile. Ceea ce este nefiresc. Copilul trebuie să se joace şi independent, evident într-un context 100% sigur pentru el. Trebuie să analizeze, să testeze, să forţeze, să se descopere pe sine şi lumea înconjurătoare. Dacă în primul an de viaţă are nevoie de ajutorul parinţilor, pe măsură ce creşte va trebui să poată şi singur să-şi ocupe din timp. Este nefiresc ca familie să însemne doar copil. Este nefiresc ca adult să-ţi petreci tot timpul dăscălind într-un fel sau altul pe cei mici. Şi este aşa pentru toţi cei implicaţi: pentru copiii care cresc anxioşi şi dependenţi de îndrumarea perpetuă a părintelui şi pentru adulţi care trebuie să-şi abandoneze existenţa pentru a o cladi pe cea a urmaşilor. 2. “Să ofer ce este mai bun copilului meu!” Văd părinţi care fac credit să cumpere ultimul ...
Citește mai mult »

Care-i treaba cu rezoluțiile?

Obiectivele setate cu ardoare la început de an sunt mai degrabă motive de glumă, decât o cale spre reușită. Zice bine un banc că ar merge o afacere numită “Resolutions”, care în primele două săptămâni din an să fie sală de sport, transformându-se apoi în bar. De ce nu funcționează rezoluțiile? Pentru că sunt nerealiste. Cei care s-au îngrășat pe parcursul a un deceniu, vor silueta de vis în prima lună din an. Prietenii pierduți într-un cincinal trebuie recăpătați în câteva zile. Obiceiuri vechi și bine fixate în rutină au puțin timp la dispoziție să dispară. Evident că lucrurile nu se întâmplă așa, că este nevoie de multă muncă, de frustrări parcurse cu brio, de numeroși pași mărunți, de ajutor și de timp. Pentru că… motivație. Nu doar faptul că motivația se pierde pe parcurs duce la eșec, ci mai ales nivelul ei de început, atunci când este uriașă, sabotându-ne astfel teribil. În psihologie se vorbește despre un optim al motivației, adică acel nivel care ne permite să mobilizăm înțelept energia depusă și resursele pe care le alocăm îndeplinirii unui ...
Citește mai mult »