Reţeta sigură a eşecului

Am scris la un moment dat despre reţeta succesului: o linguriţă de nebunie, un praf de ambiţie, o tonă de muncă şi un sac de inspiraţie. Zilele astea am reuşit să o definesc şi pe cea a eşecului, combinând nu doar ingrediente din experiența proprie, dar şi din cele ale apropiaţilor, cunoscuţilor, biografiilor celebre. Aşadar: Prea multă încredere în forţele proprii. De la siguranță la aroganţă este un pas mic şi toti cei care l-au făcut au eşuat lamentabil. Uneori pur şi simplu ajută să ai îndoieli, sa analizezi încă o dată ceea ce ţi-ai propus, să-ţi pui întrebări suplimentare, iar cei prea siguri pe ei uită să facă astfel de verificări. Dar şi prea puţină dăunează, pentru că atunci când crezi că nu poți reuși, n-ai nici o şansă de surprize plăcute. Lipsa de încredere în forţele proprii ucide relaţii, vise şi diminuează destine. Lipsa de încredere în oameni: în cei din jur, în angajaţi, colaboratori, parteneri. Genul de credinţă paranoică în care toţi mint, fură sau au interese ascunse însingurează, înstrăinează. Contrar opiniei generale, opusul nu stă în picioare. Chiar dacă are ...
Citește mai mult »

Ce vor profesorii versus ce vor părinţii

Se mai încheie un an şcolar, pentru unii bun, pentru alţii prost, pentru unii liniştit, pentru altii furtunos, pentru unii cu folos, pentru alţii absolut degeaba. Un an în care controversele generate de sistemul nostru de învăţământ au continuat şi criticile au fost la fel de acide. Sistemul trebuie reformat, asta e clar. Totuşi, în loc să acuzăm lipsa de leadership şi de viziune la nivel guvernamental, corupţia pandemică şi lipsa de interes pentru performanţa reală, toată lumea înjură profesorii. Adică exact pe cei care nu pot schimba decât punctual şi temporar mersul lucrurilor. Conflictul profesori – părinţi este de fapt un conflict al aşteptărilor pe care le are fiecare: Ce vor de fapt profesorii? Ce vrem cu toţii în carieră – salarii confortabile, respect faţă de breasla şi munca lor, condiţii decente în care să-şi poată desfăşura activitatea. Şi copii care să vină cu ce trebuie de acasă, pentru că şcoala nu poate face nimic fără suport din partea familiei. (Viceversa fiind la fel de valabilă.) Ce vor părinţii? Mult mai complicat: unii vor performanţă, alţii vor confort pentru copiii lor. Unii vor disciplină strictă, alţii un ...
Citește mai mult »

De modă veche

Azi ţin să punctez câteva dintre tendinţele în materie de parenting şi educaţie, pentru că văd destul de mulţi părinţi desueţi în jurul meu: Competiţia e ciumă. Îţi duci copilul la concursuri şcolare? Îi cumperi coroniţă la sfârşit de an? Nasol! Va sfârşi depresiv, anxios, debusolat. Va fi un adult inadaptat, incapabil să ia viaţa ca pe un dat frumos ce este. Aşa o fi modern, dar realitatea veche de când lumea ne contrazice. Mie mi se pare că tot ce e frumos în viaţă se câştigă prin competiţie: o persoană mişto care îţi devine jumătate, un loc de muncă tare care să-ţi ofere un confort financiar, social, personal. În afara competiţiilor proprii şi personale, ne plac teribil cele ale altora. Zilele acestea tocmai ce urmărim spectacolul unui campionat de fotbal şi cred că audienţele îmi dau dreptate. Eu zic că problema nu este competiţia, ci modul în care ne raportăm la ea. Trebuie să alegem înţelept, să ne antrenăm corespunzător şi mai ales să ştim cum să ne remontăm după un eşec. Pentru că aici este de fapt marele câştig. Cine blamează competiţia nu înţelege că însăşi viaţa ni se datorează ...
Citește mai mult »

România exceselor

Din câte înțeleg, noi românii suntem în top la capitolul boli cardiovasculare. Ne plac micii, ne place slana, dar parcă n-aș da vina doar pe ele. Dacă ar fi după mine, în locul blamării excesului de carne, zahăr și grăsimi pe la TV, eu aș propune altele, la fel de periculoase, dar pentru care nu există pilule: Excesul de miștocăreală. E haios, râdem, ne simțim mai bine în pielea noastră când găsim slăbiciunile altora. Dar gluma e bună până la un punct – acela în care devine un sistem de a dărâma ce este încă în picioare. Pentru a înțelege, se ia următorul exemplu. Cum ar fi ca înaintea unei zile importante din viața noastră (nuntă, examen, proiect important) am pune prietenii să glumească cât pot de mult și de creativ pe seama noastră și a ceea ce urmează să se întâmple. Motivant, nu? Excesul de critică. Românul s-a născut critic: de artă, de sport, de afacerile altora, de caractere. Și cu cât știe mai puțin despre un domeniu, cu atât are păreri mai pertinente. Critica e bună, ...
Citește mai mult »

Manifestul meu

M-am săturat de frunţi încruntate şi urechi închise. De linii groase trase sub defecte, de prevestit nenorociri. De vise în culori mohorâte, de aripi legate să nu mişte. De gânduri mediocre şi speranţe pe măsură. De un eu prea puţin important şi mulţi de tu în jurul cărora trebuie să graviteze mersul lucrurilor. De “nu-mi pasă”, de comparaţii mereu pierzătoare. De tristeţe, de amar, de încordare, de muşchi fleşcăiţi care flutură ameninţător. De caractere găunoase prin care şuieră diverse. De lupte grele pentru izbânde atât de mici. De oameni care pleacă şi aruncă buzduganul cu vina la acela care rămâne. De incompetenţă mascată cu înjurături. De neasumare. De părinţi care nu vor a fi părinţi. Dar mai ales m-am săturat de mine, pentru că abia acum am înţeles că mi-a ajuns.
Citește mai mult »

Gura lumii

Vreţi să ştiţi ce părere are individul mediu despre ceilalţi? Adică modul în care îi priveşte pe oamenii din jurul său acela (aceea) despre care vorbesc statisticile si sociologii? Pe româneşte, ce macină gura lumii, cea slobodă? E simplu! Despre cum arată alții: Prea gras(ă)? Ești balabustă, mâncău, o fiinţă fără de saţ, care bagă fără oprire. Prea slab(ă)? Clar n-ai ce mânca! Despre cum se îmbracă: Te dichiseşti? De fapt de împopoţonezi ca o paiaţă. Nu o faci? Înseamnă că arunci două zdrenţe pe tine şi crezi că te-ai îmbrăcat. Despre statutul economic şi social: Ai bani şi carieră? Cine ştie ce fu..r ai lins. Nu ai? Suferi de prostie, plus o personalitate insignifiantă. Şi mai prost e ăla de te salută! Despre educaţia copiilor: Ai copii energici? Nişte prost crescuţi, nici plozii nu eşti în stare să ţi-i educi! Sunt cuminţi? Nişte legume, n-au viaţă în ei, vor fi veşnic săraci. Despre om în sine: Ai bun simţ? Eşti tăntăvan, trag toţi de tine, nu ştii să te impui, nu ai carismă. Eşti o persoană mai îndrăzneaţă? Nesimţire scrie pe tine! De asta şi “gura” şi “lumii” sunt substantive comune ...
Citește mai mult »

În bula mea

Citeam zilele trecute un post de pe un blog (dacă aş mai şti care, aş da şi link) care explica frumos de ce percepem realitatea într-un mod limitat: practic grupul de prieteni reali şi virtuali este setat conform unor valori, dorinţe, activităţi comune. Dependenţa de Facebook ne induce poate cel mai tare în eroare, pentru că acolo algoritmii aplicaţiei chiar ne dau ceea ce ne dorim, vrem să vedem, ne este confortabil, fie că vorbim despre produse, oameni, ştiri. Şi atunci când eşti înconjurat de oameni ca tine, tinzi să crezi că toţi oamenii sunt ca tine. Ceea ce este neproductiv şi te poate izola. Este adevărat. Lista mea de prieteni virtuali este formată din cunoştinţe, rude, vecini, foşti colegi de şcoală sau job, prieteni reali, oameni pe care i-am cunoscut într-un fel sau altul. Dar de fiecare dată interesele sau nevoile mele s-au modificat, Facebook a început să-mi propună figuri noi, chiar dacă aparent nu aveam nimic în comun. Iniţial am acceptat cu interes noile cereri de prietenie tocmai ca tentativă de a ieşi din bulă. În anumite cazuri s-a dovedit că există lucruri care ne apropie. În ...
Citește mai mult »

Cotidiene

Verific rar mailurile de pe Gmail, motiv pentru care l-am şi eliminat din pagina de Contact. Azi am căutat un mesaj mai vechi şi am găsit în Inbox două bucăţi lucrări de licenţă şi ceva chestionare despre stres. Împart acelaşi nume cu o ilustră doamnă psiholog care predă la o universitate privată şi în perioada asta din an ne bucurăm împreună de roadele studenţilor. Adaug doar că singura persoană care m-a contactat vreodată pe acest blog, dorea o programare la aceeasi doamnă. Şi că am fost felicitată cu ceva ani în urmă pentru cartea scrisă tot de dumneaei. Mă gândesc să profit de încurcătură şi să-i trimit când şi când copiii la cină. Duminică votăm, după cea mai anostă campanie electorală de când miroase a democraţie. Pentru că eu sunt ca nelumea, cunosc în detaliu campania electorală din Đomneşti Ilfov, acolo unde locuiesc şi nimic despre cea din Sectorul 6 al Bucureştiului, acolo unde votez. Cel mai probabil, ţinând cont că am cam dat în mintea copiilor, pentru a alege candidatul din listă voi folosi o numărătoare din vremurile alb-negru: fie “an, tan te, dis de mane te”, fie ...
Citește mai mult »

Copilul din noi

Drumul spre parc trece pe lângă un chioşc de ziare. Şi pentru că ziarele s-au cam rărit, ghereta este plină cu jucării de plastic, din acelea chinezeşti, ieftine, prost finisate şi ambalate. Am cedat o dată rugăminţii de a lua o puşcă. A doua oară am aplanat un potenţial conflict cu un pistol. Mi s-a parut o afacere să dau 9 lei contra unui drum liniştit acasă. Dar aşa cum îi stă bine copilului, instistă acum prin metoda clasică “dat cu fundul de pământ” să-şi completeze colecţia. Lucru pe care nu intenţionez să-l încurajez, oricâtă linişte m-ar costa. De dimineaţă s-a repetat scenariul. Ne-am întors mintenaş acasă întru calmarea spiritelor. Şi ne-am întâlnit la lift cu vecinul nostru. Supărat, copilul urcă în lift fără să salute şi să socializeze, aşa cum face cu toti colocatarii şi pensionarii de pe o rază de 5 km pătraţi. – Ce mai faci? este întrebat. Şi se dezlănţuie seria de bombăneli: – Eu am vrut pistol. Ce mare lucru un pistol? Şi mama nu m-a lăsat să-mi iau! Eu am vrut pistolul ăla cu verde. În ciuda debitului verbal, pe ...
Citește mai mult »

Decizii care ne prind din urmă

Pe când am definit unul dintre primele chestionare de evaluare a performanţelor, un indicator esenţial pentru poziţiile manageriale mi s-a părut a fi promptitudinea deciziei. Rapiditatea asta de a rezolva ceva, include şi ştiinţă, şi putinţă, dar mai ales curaj, puterea de a urmări efectele, de a vedea ce iese, eventual de a o drege la nevoie. Înseamnă încredere în forţele proprii, dar nu una oarbă ci bazată pe abilităţi şi cunoştinţe reale. Şi mai ales presupune concentrare asupra a ceea ce este cu adevărat important, obiectivul final, şi cunoaşterea eventualelor pagube/ victime colaterale. Ca manager de departament al unei companii, promptitudinea deciziei este aşadar importantă. Dar ca manager al propriului departament, cel care cuprinde cariera, familia, viaţa personală, deciziile de zi cu zi, n-ar trebui să conteze? Chiar contează, şi al naibii de tare. Eu ştiu că toate deciziile pe care le-am născut greu, care au presupus analize şi post-analize, care au întors problema pe toate părţile şi încă două-trei suplimentare, care m-au ţinut trează nopţi şi bleagă zile, mă bântuie încă. Mă chinuiesc, mă răscolesc, nu mai rezist, vorba cântecului. Şi cele luate rapid, fără anxietatea ...
Citește mai mult »