Secte, iluminări şi alte scăpări

După ce Ambulanţa Bucureşti a fost tocată mărunt prin presă şi doctorul care l-a consultat în seara fatidică pe Ioan Gyuri Pascu a fost dat cu tone de catran şi chintale de fulgi, azi jurnalistul sportiv de investigaţie zis Tolo a aruncat pe alţii în gura opiniei publice. Adică pe soţia defunctului, guru de sectă dubioasă şi pe însuşi cel decedat, care de ceva vreme susţinea atât financiar cât şi moral afacerea religioasă a soţiei, ignorându-şi totodată afecţiunile cronice, din credinţa că se pot rezolva prin rugăciune şi iluminare spirituală. Recunosc că aş fi trăit mai fericită dacă nu vedeam articolul respectiv. Pe lângă faptul că nu înţeleg de ce un jurnalist sportiv insistă să fie denumit sportiv, deşi scrie rar despre acest domeniu şi atunci tot cu catranul şi fulgii pregătiţi, cred că e nasol să fii analizat prin presă după ce ai murit, din simplu motiv că nu te mai poţi apăra. Deja mi se pare prea mult să văd că la noi a devenit un blestem şi să trăieşti, dar şi să mori. Totuşi articolul respectiv ridică o ...
Citește mai mult »

Povestea unei fotografii

În urmă cu ceva ani, proaspătă mămică de doi, a trebuit să fac o şedinţă foto. Aveam nevoie de poze noi care să ilustreze o serie de articole despre management/ leadership/ resurse umane, apărute în revista MarketWatch. Somnul meu de noapte era pe atunci întrerupt din oră în oră, zilele nu-mi erau mai uşoare, iar mutra mea exprima exact starea de spirit pe care o prezentam: cearcăne cât jumătate de faţă, cealaltă fiind boţită serios asortate la o privire bolândă şi vegetativă. Am reuşit totuşi să dau pe la coafor (de fapt a venit el la mine), să-mi pun pe faţă un pic de machiaj, să găsesc o rochie care să-mi mai vină şi nişte pantofi asortaţi. Realizări maxime, vă jur! Evident că am avut emoţii cu privire la pozele ce vor ieşi, aşteptându-mă la ce e mai rău. Din fericire fotografii profesionişti au un talent aparte de a capta cu aparatul lor ceea ce trebuie, motiv pentru care pozele au ieşit decent, numai bune să însoţească articole din presa de business. Când le-am primit pe mail am fost atât de mirată, ...
Citește mai mult »

Gică Contra (1)

Inaugurez azi seria Gică Contra, în care îmi voi exprima periodic dezacordul cu tendinţe, credinţe, spuse, auzite, văzute în realitatea cotidiană. Încep cu o serie de trei: 1. Institutul Naţional de Statistică a dat publicităţii la sfârşitul săptămânii trecute o analiză conform căreia bugetarii câştigă mult mai mult decât angajaţii din mediul privat. Nu dau link, gasiţi trimiteri în toată presa economică şi nu numai. Toată lumea a considerat-o o anomalie, taxând-o ca atare. Nu ştiu cum a fost făcut calculul, dar este posibil ca rezultatele să nu reflecte realitatea. Dacă iei statele de plată ca bază de calcul, poate că este corect. Doar că în mediul privat există muncă la negru şi muncă la gri. La stat însă, ceea ce iei la sfârşit de lună este 100% alb. Taxele cu angajaţii sunt încă apăsătoare şi situaţia economică a IMM-urilor nu este chiar roz, de aceea antreprenorii români găsesc permanent soluţii creative de a plăti cât mai puţin din ele. Iată de ce nu cred în acurateţea respectivului studiu care a inflamat puternic opinia publică, dar care mie mi-a amintit de parabola cu slabul care ţine ...
Citește mai mult »

Un balaur numit eşec

Toate discuţiile despre homeschooling din ultima vreme ascund un subiect comun, oarecum ascuns, dar tot mai prezent: frica de eşec. Toată fuga de competiţie, toată anxietatea provocată de comparaţia “copilul meu vs. copilul altuia” au la bază de fapt teama excesiva a părinţilor de a da greş. Asta pentru că eşecul este văzut ca un balaur care te învinge definitiv, te lasă lat, fără puteri, fără capacitatea de a te mai ridica. Ai cunoscut chixul o dată, se cheamă că l-ai dat mereu. Şi pentru că educaţia este văzută defectuos, ca în vremurile de mult apuse, când se credea că omul se naşte o “tabula rasa”, o tabla goală pe care scriu cu cretă părinţii şi educatorii. Ai pus semnele greşit, ai creat un om defect. Percepţia este deja comună, în ciuda faptului că istoria ne arată că multe eşecuri s-au dovedit a fi benefice sau pur şi simplu uşor de depăşit. Şi că educaţia este influenţată de numeroşi factori, incluzând aici neprevăzutul aşa că este aproape imposibil ca doar unul dintre ei să defecteze un om, însuşi defectul fiind greu de caracterizat. De unde vine aşadar eroarea ...
Citește mai mult »

Principii săţioase pe stomacul gol

Urmăresc campania electorală din SUA cu un amestec de curiozitate, perplexitate şi dezamăgire. Nu-mi plac cei doi candidaţi, unul mi se pare o glumă proastă, celălalt una răsuflată. Mă simt cumva ca în România anilor 2000, parcă aud hăhăieli şi văd roşu în faţa ochilor. Dar n-ar fi numai asta coincidenţa. Ca şi la noi, nişte greşeli care ţin mai degrabă de meandrele abstractului decât de loviturile concretului sunt speculate până la obsesie. Şi nu înţeleg care-i treaba. Lui Trump i se reproşează că este nebun, ceea ce mi se pare normal. Doamnei în roşu i se reproşează că deşi este în politică de mult timp a dormit în pantofii comozi. Normal şi asta. Lui Trump i se reproşează atitudinea discriminatorie faţă de femei, mexicani, arabi şi freza urâtă. E ok, nimic neadevărat. Lui Hillary că a folosit un server de e-mail privat în loc de cel oficial pe când era secretar de stat. Ceea ce este din nou adevărat, dar hilar de neimportant. Adicătelea, daca madame avea în gând să scape nişte secrete de serviciu, găsea şi ...
Citește mai mult »

Când nu mai pot glumi

În general hazul de necaz şi autoironia îmi sunt arme redutabile împotriva vicisitudinilor cotidiene. Ajută mult, când apuci să râzi de ea, jumătate de problemă este deja rezolvată. Sunt însă zile în care zâmbetul îmi îngheaţă, cheful de glume este atrofiat până la dispariţie şi la cât râde soarta de mine simt că ar fi agonizant să o mai fac şi eu. Astăzi este una din zilele acelea. Vă jur că orice mi-ar spune cineva aud doar: “nu vreau la dădiniţă, vreau cu tine!”, orice piesă ascult la radio are aceleasi versuri tânguitoare, orice copil văd pe stradă mi se pare că-i cel mic al meu certându-mă că l-am abandonat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cum se simte el când ştiu cum mă simt eu. (Iau în calcul totuşi că lui s-ar putea să-i fie mai bine.) Colac peste pupăză au sosit şi altele, unele fără rezolvare, ci doar cu speranţa că cele mai rele scenarii nu se vor adeveri. Ce îmi rămâne atunci când nu mă pot ridica, aduna, îmbuna? Atunci când principalele arme sunt în poziţia de noncombat, când îmi vine să fug ...
Citește mai mult »

O poveste veche, dar actuală

Pe când era lupul căţel şi Valentina Neacşu la liceu, se facea ca exista o femeie cu un suflet bun. Avusese o decepţie în adolescenţă care lăsase în urmă ceva sechele, aşa că ştia ce înseamnă suferinţa şi încerca să le facă tuturor viaţa mai frumoasă. Neavând un loc de muncă, deci cu timp la dispoziţie berechet, a decis se ducă zilnic în spitalul din localitatea sa şi să stea de vorbă cu bolnavii aflaţi buluc la coada cabinetelor pentru consultaţii de specialitate. Să îi asculte cu empatie, să le aline suferinţele cu o vorbă bună, ba chiar să le dea sfaturi privitoare la tratament. Opţiuni bune, accesibile, pentru că în loc de medicamentele scumpe şi toxice, le oferea alternative cunoscute de la bunici, cu ceaiuri, frecţii şi ventuze. Scria inclusiv reţete, folosind bucaţi improvizate de hârtie. Bolnavii plecau fericiţi că au găsit un suflet mare la pachet cu un vraci priceput, fară a mai aştepta şi părerea medicului din cabinet. Vă reamintesc că vorbim de vremuri în care conceptul de Big Pharma era cvasi-necunoscut la noi, medicamentele de import fiind încă aduse de prietenii cu viză de străinătăţuri, iar spitalele nu aveau ...
Citește mai mult »

Comuniunea om-natură

În prima zi cu vreme autentică de toamnă, cel mic a început gradiniţa. Toate frământările şi îndoielile lui (plus ale noastre) au fost trăite simultan de natură: frunze căzând, nori plumburii, ploaie molcomă. Asta ca să o dau ca la balada Mioriţa, că şi aşa soarta ne este pecetluită şi trebuie să o acceptăm ca atare 🙂 Ca orice început este inimaginabil de greu. Şi nu exagerez când zic aşa, chiar nu mi-am imaginat chinurile prin care vom trece. De ce a început grădiniţa? Pentru că era momentul, fiind pregătit cu toate cele. Vorbeşte inteligibil (pe cât posibil la vârsta lui), este dornic să petreacă timp cu alţi copii, se descurcă cu îmbrăcatul, mâncatul şi partea de igienă, este foarte independent, refuzând adesea ajutorul nostru. În plus şi-a manifestat deseori dorinţa de a merge şi el la şcoală ca fratele mai mare, de a avea colegi, prieteni noi, de a face teme (asta-i partea frumoasă la cei care au un model). De ce nu-i place grădiniţa? Pentru că este ceva nou. Locul, regulile, persoanele sunt diferite faţă de rutina lui zilnică. Dacă acasă este singurul copil mic, care are ...
Citește mai mult »

Sensul vieţii – varianta antreprenorială

Zilele trecute am citit un articol despre drumul iniţiatic al patronului unei cunoscute agenţii de turism, care a ieşit din afacerea de multe milioane de euro lunare, pentru a găsi sensul vieţii. De fapt era ca la Radio Erevan: nu ieşise, ci îşi redusese programul de lucru şi oricum nu asta era partea importantă a articolului ci promovarea unui circuit turistic exotic şi revelator, care odata parcurs îţi arăta sensul vieţii şi răspunsurile la toate întrebările existenţiale profunde. Mă ştiţi, exersez intens gândirea pozitivă. Aşa că în loc să mă enervez ca am pierdut timpul, am pus-o de o revelaţie şi de o idee de afaceri. 2 în 1, ca cafeaua: Motivul pentru care eu nu las totul baltă, în căutarea sensului vieţii, nu este acela că îmi lipseşte afacerea de un milion de euro pe săptămână pe care să o abandonez prin reducerea programului de lucru, ci este acela că l-am găsit deja. Pentru mine drumul iniţiatic nu este o destinaţie turistică exotică, ci este chiar drumul către casă. De câte ori stau la bariera de pe Centura Bucureştiului, acolo unde intru în Domneşti, localitatea mea adoptivă, mă gândesc: ...
Citește mai mult »

Merită sau nu să lucrezi pe bani puţini?

Astăzi, Hotnews publică o analiză interesantă: “Merita sa lucrezi cu salariul minim pe economie intr-o fabrica de componente auto? Raspunsul este mult mai complicat decat pare la prima vedere”. De fapt, răspunsul nu este complicat deloc. Dacă ai un job stabil şi bine plătit, evident că nu sunt motive pentru întrebarea din titlu. Dacă însă jobul lipseşte, este cu durata determinată sau, mai rău, persoana în cauză este asistată social, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. DA, este infinit mai bine să te angajezi pe bani puţini decât să stai acasă cu indemnizaţia de şomer sau acel venit minim garantat. De ce? Pentru ca astfel preiei controlul propriei tale vieţi. Sistemul de asistenţă socială, ca orice altceva din ţara noastră, stă la mâna politicienilor: în ani electorali gogoşile sunt mai pufoase şi aromate, în rest Dumnezeu cu mila! Iar şomajul este limitat ca durată şi, normal, venituri. Practic trăieşti de pe o zi pe alta, viitorul sunând al naibii de incert. A avea un loc de muncă, fie el şi prost plătit la început, deschide noi posibilităţi. Ca recruiter ştiu că este ...
Citește mai mult »