Cotidiene

Verific rar mailurile de pe Gmail, motiv pentru care l-am şi eliminat din pagina de Contact. Azi am căutat un mesaj mai vechi şi am găsit în Inbox două bucăţi lucrări de licenţă şi ceva chestionare despre stres. Împart acelaşi nume cu o ilustră doamnă psiholog care predă la o universitate privată şi în perioada asta din an ne bucurăm împreună de roadele studenţilor. Adaug doar că singura persoană care m-a contactat vreodată pe acest blog, dorea o programare la aceeasi doamnă. Şi că am fost felicitată cu ceva ani în urmă pentru cartea scrisă tot de dumneaei. Mă gândesc să profit de încurcătură şi să-i trimit când şi când copiii la cină. Duminică votăm, după cea mai anostă campanie electorală de când miroase a democraţie. Pentru că eu sunt ca nelumea, cunosc în detaliu campania electorală din Đomneşti Ilfov, acolo unde locuiesc şi nimic despre cea din Sectorul 6 al Bucureştiului, acolo unde votez. Cel mai probabil, ţinând cont că am cam dat în mintea copiilor, pentru a alege candidatul din listă voi folosi o numărătoare din vremurile alb-negru: fie “an, tan te, dis de mane te”, fie ...
Citește mai mult »

Copilul din noi

Drumul spre parc trece pe lângă un chioşc de ziare. Şi pentru că ziarele s-au cam rărit, ghereta este plină cu jucării de plastic, din acelea chinezeşti, ieftine, prost finisate şi ambalate. Am cedat o dată rugăminţii de a lua o puşcă. A doua oară am aplanat un potenţial conflict cu un pistol. Mi s-a parut o afacere să dau 9 lei contra unui drum liniştit acasă. Dar aşa cum îi stă bine copilului, instistă acum prin metoda clasică “dat cu fundul de pământ” să-şi completeze colecţia. Lucru pe care nu intenţionez să-l încurajez, oricâtă linişte m-ar costa. De dimineaţă s-a repetat scenariul. Ne-am întors mintenaş acasă întru calmarea spiritelor. Şi ne-am întâlnit la lift cu vecinul nostru. Supărat, copilul urcă în lift fără să salute şi să socializeze, aşa cum face cu toti colocatarii şi pensionarii de pe o rază de 5 km pătraţi. – Ce mai faci? este întrebat. Şi se dezlănţuie seria de bombăneli: – Eu am vrut pistol. Ce mare lucru un pistol? Şi mama nu m-a lăsat să-mi iau! Eu am vrut pistolul ăla cu verde. În ciuda debitului verbal, pe ...
Citește mai mult »

Decizii care ne prind din urmă

Pe când am definit unul dintre primele chestionare de evaluare a performanţelor, un indicator esenţial pentru poziţiile manageriale mi s-a părut a fi promptitudinea deciziei. Rapiditatea asta de a rezolva ceva, include şi ştiinţă, şi putinţă, dar mai ales curaj, puterea de a urmări efectele, de a vedea ce iese, eventual de a o drege la nevoie. Înseamnă încredere în forţele proprii, dar nu una oarbă ci bazată pe abilităţi şi cunoştinţe reale. Şi mai ales presupune concentrare asupra a ceea ce este cu adevărat important, obiectivul final, şi cunoaşterea eventualelor pagube/ victime colaterale. Ca manager de departament al unei companii, promptitudinea deciziei este aşadar importantă. Dar ca manager al propriului departament, cel care cuprinde cariera, familia, viaţa personală, deciziile de zi cu zi, n-ar trebui să conteze? Chiar contează, şi al naibii de tare. Eu ştiu că toate deciziile pe care le-am născut greu, care au presupus analize şi post-analize, care au întors problema pe toate părţile şi încă două-trei suplimentare, care m-au ţinut trează nopţi şi bleagă zile, mă bântuie încă. Mă chinuiesc, mă răscolesc, nu mai rezist, vorba cântecului. Şi cele luate rapid, fără anxietatea ...
Citește mai mult »

Ce vor oamenii?

Reţete. Culinare, de slăbit, de îngrăşat, de controlat trigliceridele, vegane sau non-vegetariene. Cum să ne atragem definitiv şi irevocabil jumătatea, cum să asortăm fusta de blugi sau cravata cu picăţele, cum se scot bătăturile, cum se pun genele false. Cum se face un CV, cum se amână până la adolescenţă bătaia copiilor din dotare, cum se motivează angajaţii, cum se scot petele de cafea sau de PR. Comparaţii din care să iasă învingători. De aceea savurăm poze cu vedete prinse pe picior stilistic greşit, articole critice cu privire la te miri ce greşeli personale, de aceea analizăm temeinic viaţa şi deciziile altora. Ăsta ar fi motivul pentru care cancanul şi budoarul altora vând şi excelenţa nu: ne câştigăm astfel convingerea că suntem mai buni şi uite de asta pe noi nu ne pasc belelele sau nenorocul celor pe care o lume întreagă îi invidiază. Confort. Un loc călduţ, un job drăguţ, un partener comod, o freză uşor de întreţinut, copii cuminţi, vecini tăcuţi. Pantofi de drum lung, oricât de oribilo-hidoşi ar fi, situaţii care să nu deranjeze, prieteni care să ne cânte în strună pentru fiecare mărgică slobozită în linul drum al ...
Citește mai mult »

Mostre de gândire pozitivă

Am ascultat cu mare încredere îndemnurile universale de a gândi pozitiv, aşa că de ceva timp încoace văd numai partea plina a paharului. Vă dau şi câteva exemple, inspiraţionale, poate pozitivismul ăsta devine boală contagioasă şi uite aşa scade consumul de ciocolată şi pantofi. Fiind dovedit stiinţific că unde-i nu-i cu supărare, conţinutul portofelulului rezistă mai mult. Aşadar: Exemplul 1: Imunitatea mea trece printr-o criză adolescentină, făcându-mi tot soiul de şicane. Totul a culminat cu şocul unei dimineţi în care m-am trezit cu buza de sus mai dihai ca a unui luptator profesionist de K1 la final de meci. Nu-i vorbă, m-ar fi încântat noul volum obţinut gratis şi peste noapte, dacă nu venea la pachet cu o durere infernală. Dar există şi o parte bună. Nu pot trăi fără un ruj extrem de hidratant. Adică nu pot vorbi, mânca şi dormi de durere. Deci cine doarme rujată? JE! MOI! Chiar eu! Şi nu doar că dorm, partea frumoasă e când mă trezesc şi dau cu ochii de mine în oglindă. Exemplul 2: Mă lasa memoria teribil. Uit detalii, uit chestii esenţiale, uit ce promit şi, din fericire pentru toată lumea, uit ceea ...
Citește mai mult »

Despre greşelile părinteşti

Mă amuză întrucâtva setea multor părinţi de a fi perfecţi. Citesc, se documentează, discută asiduu şi fervent, arată cu degetul, analizează situaţii complexe în speranţa că nu vor greşi în meseria părintească. Între timp dau greş la fel ca noi, cei care suntem mai relaxaţi. Şi suntem aşa nu dintr-un complex de superioritate sau pentru că nu am avea motivaţia de a învăţa, ci pentru că ştim că lucrurile o pot lua atât de imprevizibil razna, încât nici măcar cel mai complet compendiu despre educaţie nu ne poate salva. Alimentaţia copiilor a devenit un tabu. Mi-e frică să vorbesc despre asta, deja pentru mulţi a devenit o religie în toată regula ceea ce bagă în gură. Să nu mă credeţi când vă spun, dar am vazut cu ochii mei: când copiii cresc şi influenţa parentală descreşte, va veni momentul în care vor avea propriile alegeri alimentare. Aşa cum îşi aleg şi hainele, muzica sau prietenii, aşa vor alege dacă mănâncă sau nu carne, fast-food, crud sau gătit, mult sau spre deloc. La capitolul sănătate e mai dihai problema. Ba vaccinăm, ba tratăm cu usturoi, ...
Citește mai mult »

Capra cu doi iezi

“Capra cu trei iezi” rămâne în topul preferințelor la poveștile de seară. Deja știu că atunci când iezii se ascund voi fi corectată: “iedul mijlociu s-a ascuns în copac nu în copaie” în ciuda protestelor mele repetate că nu are nimeni copaci în casă. (E drept că defunctul Dinu Patriciu avea, am văzut eu la televizor, dar cu o floare nu se face primăvară, că tot suntem la botanică.) Iar când descriu meniul de la ospățul lupului, copilul va adăuga ciocolata care i se pare alimentul suprem. Uneori patinează şi ideile mele, că doar nu-i cu copyright! Aseară însă povestea a devenit de-a dreptul originală. Mă bate gândul de întrebări didactico-suplimentare și încep: – A fost odată o capră care câți iezi avea? – Doi! îmi răspunde prompt cel mic. – Doi? Adică unul mic și unul mare sau cum? – Da, unul mic și unul mare. – Păi și cel mijlociu unde era? – La Bacău! mi se întoarce rapid răspunsul. Ce căuta iedul mijlociu la Bacău, rămâne un mister. Dar mare noroc a avut cornutul călător, pentru că aseară a reuşit să scăpe de gura lupului…
Citește mai mult »

Oamenii – nici măcar animale

Au fost atâtea în ultimul timp încât puţine mai ajung să mă afecteze. Totuşi scandalul dezinfectantelor din spitale m-a paralizat de indignare. Să faci pe naiba ghem şi să obţii contracte cu aproape toate unităţile medicale din ţară, ca să le vinzi apoi apă cu nişte dezinfectant ratacit în ea mi se pare, de departe, cea mai abjectă crimă. Jurnalistul acuză substanţele diluate, ministerul declară că testele făcute suprafeţelor din spitale au ieşit mai “perfecte” ca în cea mai curată farmacie. Păi normal, una e să calculezi diluţia, alta să vezi cât de curat e cablul de la monitorul unui aparat nefolosit sau a unei noptiere pe care pacientul o şterge de 10 ori pe zi cu şerveţele dezinfectante luate de la chioşcul de ziare. Apoi o simplă răsfoire a ştirilor de peste zi, îmi arată exact asta: că omul este cel mai crud şi imprevizibil dintre mamifere. Că sute de ani de educaţie, de implementare a unor legi, de pedepsire a unor comportamente nedorite, de mers la biserică, de promovat ce e bine şi ce e rău, nu au făcut ...
Citește mai mult »

Întrebările obsesive despre legea dării în plată

Abia acum că legea a fost votată (deși nu există încă certitudinea că va fi și aplicată), răspund la trei întrebări care mi-au acrit existența în ultimul an: 1. De ce trebuie să intervină statul în cazul unui contract semnat și aflat în derulare? Nu sunt străină de lumea afacerilor și știu că dacă apar situații neprevăzute în cazul unui contract aflat în derulare, se purcede la renegociere. Orice relație de business trebuie să fie win-win, altfel unul e prostul şi va vrea să o termine. În cazul creditelor băncile NU AU DORIT a renegocia. Și v-o spun în cunoștință de cauză. În plus, pentru a încheia relația contractuală, clienții aveau de plătit un comision de rambursare anticipată deloc de neglijat. Dovedit ulterior a fi şi ilegal. Abia strânse cu ușa de tot mai multe procese câștigate, dar mai ales de iminenţa acestei legi, cei care au dat creditele au chemat clienții la masa negocierilor. Mai întâi cu oferte hazlii, apoi din ce în ce mai serioase. 2. Dacă francul elveţian scădea, noi cei cu astfel de credite mai făceam scandal? Noi, clienții, cu siguranţă că nu. ...
Citește mai mult »

Cum faci duş – versiunea 40+

Nu mai ştiu ce doamnă celebră (parcă) zicea că după o anumită etate trebuie să-ţi muţi oglinda în cel mai întunecat colţ al iatacului. Sunt cu totul de acord şi pentru că mai am una plasată strategic exact în faţa căzii, iar de la 40 de ani creşte riscul de infarct, m-am gândit la un adevărat ritual menit să mă scutească de posibile şocuri în timpul igienizării. Iată aşadar paşii de urmat: Pasul 1: Se dă drumul la apa foarte fierbinte din cadă şi se lasă la curs până ce oglinda cu pricina se abureşte temeinic. Calitatea realizării acestui pas poate fi uşor evaluată în numarul de împiedicări cauzate de lipsa vizibilității de la uşa băii până la duş (optim ar fi cam două pe un metru liniar). Pasul 2: Este cunoscut că apa fierbinte deshidratează pielea, aşa că se purcede la a face duş cu apă călâie. Nu prea mult, că nu rezistă aburul. Pasul 3: Cu oglinda încă inutilizabilă, se iese din duş şi se dă cu cremă pe faţă. Maglavaisul poate fi de orice fel: de mâini, picioare, de protecţie pentru fund rămasă din bebeluşia copiilor, de gălbenele, aloe, salivă de privighetoare roz sau extract de melc ...
Citește mai mult »