Cum faci duş – versiunea 40+

Nu mai ştiu ce doamnă celebră (parcă) zicea că după o anumită etate trebuie să-ţi muţi oglinda în cel mai întunecat colţ al iatacului. Sunt cu totul de acord şi pentru că mai am una plasată strategic exact în faţa căzii, iar de la 40 de ani creşte riscul de infarct, m-am gândit la un adevărat ritual menit să mă scutească de posibile şocuri în timpul igienizării. Iată aşadar paşii de urmat: Pasul 1: Se dă drumul la apa foarte fierbinte din cadă şi se lasă la curs până ce oglinda cu pricina se abureşte temeinic. Calitatea realizării acestui pas poate fi uşor evaluată în numarul de împiedicări cauzate de lipsa vizibilității de la uşa băii până la duş (optim ar fi cam două pe un metru liniar). Pasul 2: Este cunoscut că apa fierbinte deshidratează pielea, aşa că se purcede la a face duş cu apă călâie. Nu prea mult, că nu rezistă aburul. Pasul 3: Cu oglinda încă inutilizabilă, se iese din duş şi se dă cu cremă pe faţă. Maglavaisul poate fi de orice fel: de mâini, picioare, de protecţie pentru fund rămasă din bebeluşia copiilor, de gălbenele, aloe, salivă de privighetoare roz sau extract de melc ...
Citește mai mult »

Ce m-a învăţat maternitatea?

Chestii esenţiale, care mă fac un om mai bun, mai puternic, mai destoinic: Să am stomacul tare. În tinereţea zbuciumată, orice miros cu iz non-floral mă făcea să capăt brusc o culoare gălbuie a pielii, să simt stomacul în rebeliune şi să capăt înţepături la ficat. După două serii de meconiu, de schimbat scutece post-diversificare, de fugărit muci şi de şters cu ce e la îndemână, jur că nu mă mai sperie nimic. Dinţii de lapte mumificaţi prin sertare mă fac să zâmbesc şi dacă nu găsesc seara nişte bale îmmuiate în biscuiţi sau o dâră de mucozităţi întinsă pe pantaloni mă simt vinovată că nu am petrecut destul timp acasă. Să nu mai folosesc raţiunea pentru a pune capăt unei dispute, pentru că nu ajută. Când doi se ceartă, indiferent de vârsta lor, fiecare adeversar îşi cunoaste propria artilerie şi este încapabil să rezoneze la ceea ce i se arunca din cealaltă parte. Abia când ai copii realizezi cu adevarat ca raţiunea nu îşi are rostul, că orice argumente sunt inutile şi ca mai bine spui sau faci ceva paradoxal, ...
Citește mai mult »

Viaţa bate filmul

Nu ştiu dacă vă amintiţi de filmul Gattaca. Sunt mamaie, ştiu, dar a fost un film bun la vremea lui, cu un subiect interesant, o distribuţie bună şi o realizare decentă. Ideea împărţirii indivizilor în superiori şi inferiori din punct de vedere genetic părea simplu subiect S.F. la 1997 când a apărut filmul, imposibil de recreat în lumea reală, din ce în ce mai preocupată de drepturile omului şi de egalitatea de şanse. Acum, în 2016, îmi dau seama de naivitate. Nu doar că subiectul este cât se poate de real, dar segregarea genetică nu înseamnă acum superior şi inferior ci înseamnă născut şi nenăscut. Cel puţin în România, pentru că am observat cu interes că în ţările europene ideea de avort terapeutic este pusa sub semnul întrebarii când vine vorba despre Sindrom Down, de exemplu. Acum o mutaţie cromozomială înseamnă întreruperea sarcinii. Deja se vorbeşte despre predispozitii genetice pentru boli incurabile. Cât va dura aşadar până când predispoziţia la schizofrenie, cancer sau diabet vor putea fi testate intrauterin? Şi câţi copii se vor mai naşte atunci? Un alt film care ...
Citește mai mult »

Ce noroc pe adolescenţii de azi…

În ultima săptămână am citit două articole despre revolta unor liceeni, ambele publicate în ziare cu acoperire naţională şi devenite oarecum virale. Refrenul celor doi tineri a fost unul similar: şcoala e de porc, inutilă, învechită, fără sens, obositoare, energofagă. Adică e degeaba. Şi, cu puţine exceptii, opinia publică i-a aplaudat. În ciuda uimirii colective, vorbim despre o temă veche de când lumea. De fapt, de când şcoala. Nici Creangă n-a descris-o prea blând. Dar el a scris cărţi, nu se pune. Am auzit totuşi asta de la cei mai mari ca mine, de la colegii mei, plus multe generaţii care mi-au urmat. Am zis-o şi eu, vă jur, înaintea vreunui examen mai greu. Deci nu este nimic surprinzător că nişte adolescenţi se iau la trântă, verbal evident, cu viaţa şi bau-baul numit şcoală. Ceea ce surprinde este apetitul nostru pentru genul ăsta de revoltă şi aprecierea de care beneficiază astfel de subiecte. Profesorii se supără, publicul larg ovaţionează, câțiva Gică-Contra ca mine sunt circumspecţi şi cea mai ciufulită iese şcoala românească, cea care oricum e atât de criticată în ultima vreme încât devine un mister de ce ne mai trimitem copiii în acel loc detestabil. Aşadar mai ...
Citește mai mult »

Sunt o ciudată

Locuiesc la ţară, dar trăiesc în oraş. Ascult muzică rock, dar aş dansa pe orice are ritm. Sunt şatenă, dar sunt blondă. Uneori mi se zice domnisoară, alteori sunt salutată ca o pensionară. Am riduri şi pistrui deopotrivă. Sunt timidă, dar mi s-a spus că intimidez. Nu ştiu nimic, dar uneori învăţ pe alţii. Dacă există două tabere de luptă, eu am nevoie de o a treia. Sunt nefumătoare, dar toată lumea crede că am fumat cândva. Mă cred autodidactă, dar mulţi cred că nu am neuronii pentru aşa ceva. Par neajutorată, dar cu o motivatie cumsecade performez la ridicat de greutăţi. Îmi plac şi câinii şi pisicile. Îmi place iarna, dar şi vara. Ador marea, dar şi muntele. Iubesc să citesc şi mă vindecă să scriu. Simt că nu am vârstă. Nici identitate. Sunt inadaptată. Pur şi simplu ciudată. Nu ştiu cum am ajuns aşa şi nici dacă există leac. M-am născut aşa, stranie? Am devenit pe parcurs o curiozitate din ce în ce mai mare? Voi fi mult mai bizară de atât? La cum mă ştiu, puţin din toate. O ciudată, după cum spuneam.
Citește mai mult »

Copilul spân şi migrena – poveste contemporană

Cel mic vine la mine cu faţa aceea: “mi s-au înecat toate corăbiile şi-mi plouă şi în casă”. – Uite, mama, nu am spâncene… Mă uit (un pic bolând pe motiv de surprindere) şi constat că sunt la locul lor. Ambele. Nevătămate. Cam invizibile, datorită blondului deschis, dar deasupra ochilor, aşa cum le stă bine sprâncenelor. – Ba da, pui, ai. Vrei să ţi le arăt în oglindă? Uite, sunt la locul lor! – Ba nu, nu am. Nu am spâncene. Ce mă fac? [Insert puppy eyes here] Mi-am propus să nu mai combat când cei din jur sunt fermi în păreri, aşa că am conchis, înăbuşindu-mi un zâmbet: – Lasă, iubitule, că-ţi cresc ele! Am riscat. Muult. În momentul următor urla de-a dreptul îndoliat de lipsa sprâncenelor. Încurcată, încerc iar varianta cu raţionalul, explicându-i că sunt la locul lor. Degeaba. Copilul plânge cu foc, suferinţă nedisimulată si lacrimi reale, crezându-se spân. Mă rog să trăiesc un miracol, şi fie să apară misterioasele sprâncene, fie să dispară migrena mea cea meteodependentă şi la fel de puternică precum durerea pruncului de lângă mine. Cere şi ţi se va da! Cu şiroiul de lacrimi curgând, se apleacă şi ia ...
Citește mai mult »

Zewa poate strica relații. Sau nu

Săptămâna trecută a fost una cu planete aliniate defectuos. Catastrofal aproape. Devorator de nervi. Execrabil. Exasperant. Pur și simplu nasol. Având deja experiență știu că există două opțiuni: să îngreunez lucrurile, enervându-mă temeinic sau să aștept cuminte ca lucrurile să se așeze. Ceea ce am și încercat. După a doua noapte nedormită, când deja vedeam ca printr-ul caleidoscop de oboseală și stres, vine momentul în care ne reunim cu toții să o luăm spre casă. Îmi pup omul de bun venit și nasul meu de soacră cu două nurori în devenire se activează: – Îți miroase barba a frezii, remarc buimacă. Barba, fața… – Am un parfum nou la birou, încearcă omul să justifice izul floral. – Și miroase a frezii? -Nu cred…, bate în retragere. Urcăm în mașină, eu tăcând suspect (jur că de la oboseală), el evident încurcat de barba înfreziată. Om cu experiență în căznicie fiind, știe că unde nu se spun cuvinte se țes scenarii cu potențial periculos. Așa că încearcă să lămurească treaba. Și-a amintit de un Glade de la birou. Apoi de un alt parfum. Nimic cu frezii. Clar că ...
Citește mai mult »

În pielea celuilalt

Într-unul din proiectele de consultanță, cel care conducea firma-client avea o reală obsesie pentru un anumit mesaj catre angajații săi: îndemnul de a se pune în pielea celuilalt, fie el coleg sau client. Considera (și probabil încă o mai face) că astfel îi vei oferi servicii mai bune, ajutor mai consistent, o atitudine mai prietenoasă. Organizațional vorbind, acesta este un mesaj foarte riscant și am văzut cu ochii mei efectele: de exemplu, angajații se acopereau unii pe alții în greșeli sau lipsă de performanțe, tocmai pentru că empatizau cu vinovatul. Companiile au nevoie de mesaje clare, unidirecționale, deloc interpretabile. Iar treaba asta cu așezatul în pielea altcuiva este multidirecțională și se bazează pe niște percepții impredictibil de multiple și pe seturi de valori prea diverse. Social însă genul ăsta de îndemn ar fi cu adevărat util și vindecător. Revoluționar chiar. Dacă am reuși să ne punem în pielea vecinului, a copilului, a partenerului de viață, a profesorului sau a celui care ne îngrijește sănătatea, am fi mult mai buni. Nu știi că în timpul săptămânii, noaptea, nu se ascultă muzica ...
Citește mai mult »

Norocoasa

Ieri mi s-a spus pentru a nu știu câta oară că sunt o norocoasă. Nu doar norocoasă, ci perpetuu norocoasă, întotdeauna norocoasă, mai exact. Ceea ce este ciudat, pentru ca eu nu mă simt deloc așa. Viața mea este la fel de plină sau lipsită de noroc ca a multor oameni pe care îi cunosc: am zile proaste, am trăit momente extreme, știu gustul trădării, am simțit pe pielea mea eșecul, și nu o dată. Nu am un fizic de copertă, nu am moștenit averi și nu m-am nascut cu lingurița de argint nici măcar pe noptieră. Dacă mă vedeți zâmbind nu înseamnă întotdeauna că am o zi bună. Uneori este un gest voit de a uita de belele, alteori pur și simplu râd degeaba, precum oamenii mai puțini la minte, doar ca să mă descarc. Eu cred că norocul este, în mare, suma deciziilor luate, deseori grele, care oricât de bune se dovedesc a fi, își arată oricum, întotdeauna, reversul. Oamenii norocoși nu sunt așadar ceea ce par, ci sunt cei care, în ciuda greutăților, găsesc o cale de a ...
Citește mai mult »

Ce naiba e cu noi?

Ceva amintiri frumoase aşa, în context social, datează din studenţie. Nu că eram tânără, mai aspectuoasă şi mai prost (chiar şi sumar) îmbrăcată, dar atunci parcă lumea era ceva mai zen şi mai dispusă la fericire. Ne bucurau meciuri câştigate de echipe favorite, concerte ale unor idoli, chestii mici, dar care acum vin la pachet cu multiple strâmbături de nas, critici, atitudini superioare. În zilele noastre tare ne place tristeţea! O savurăm ceva de speriat. La TV cel mai mare rating îl au ştirile plângăcioase, emisiunile care se lasă cu folosit de şerveţele şi, în general, tot ce este lacrimogen. La naiba, pe vremea mea (maică), singura utilizare a muzicii triste era să-ţi strângi în braţe potenţiala jumatate, într-un dans vindecător de senzual. Azi muzica tristă este coloana sonoră a vieţii noastre. O auzim în reportajele despre autostrăzi, în liftul hotelurilor, în magazine. În trecut, ştirile negative erau folosite în scop educativ. La TVR era cândva o emisiune săptămânală, plină de carnagii de pe şosele. Scopul: să educe şoferii în a circula mai prudent. Astăzi tristeţea ne este băgată pe gât gratis, oricând, fără scop ...
Citește mai mult »