Povestea cu mașina roșie

Am ajuns ca în fiecare seară spun o poveste nouă cu temă impusă de cel mic: despre becuri, o casă, un gard, o ușă, cinci iepurași sau doi copii. Uneori ies minunății despre reziliență, depresie sau fericire, alteori mediocrități creative scurte ca să bifez îndeplinirea cu succes a sarcinii. Ca la noi, la români. Oricum copilul este mulțumit, mi-a spus că sunt mama care știe toate poveștile din lume, ceea ce nu este puțin. Îmi pare rău că nu am timpul și poate nici impulsul să le scriu pe toate. O întâmplare de dată recentă m-a pus pe gânduri și mi-a tăiat temporar elanul de a împărtăși din rutina noastră. Oricum, aseară am avut de spus o poveste despre o mașină roșie. Pentru că mașinile mă inspiră cam puțin, am început să însăilez un fir narativ cu una nouă și frumoasă, căreia a trebuit să-i dau un nume conform cerințelor clientului intern. Am ales Red, din motive de caniculă. Așa că Red, la prima sa ieșire pe șosea, a mers cu o viteză prea mare într-o curbă lovindu-se ...
Citește mai mult »

Lucrurile, întâmplările și oamenii au importanța pe care le-o dăm noi

Pe când eram studentă mă îmbrăcam de la tarabele din piață cu haine reciclate (*). Găseam acolo tot soiul de chestii exotice și ciudate, potrivite stilului meu vestimentar de atunci: tricouri, rochii, bluze lucioase sau fuste de mușama, hanorace, sacouri chiar. Nimic cu nume sofisticat sau scump, dar multe și diverse care mi-au făcut vacanțele mai colorate sau viața de zi cu zi mai comodă. Îmi amintesc cu drag de un tricou cu vedere la buric în dungi galbene și albastre puțin gofrat care arăta exact cât și ce trebuia. Sau de fusta în picouri dintr-un plastic ciudat care se prindea în capse. De bluza mov cardinal lucioasă care era oarecum “business”. Sau de sacoul bărbătesc de lână care mergea de minune la jeans. Am iubit hainele acelea pentru că făceau parte din experiențe grozave, dintr-o setare mentală pe care îmi doresc să o regăsesc. Mi-am pierdut apoi acest obicei. Am acum o garderobă mixtă, cu haine scumpe sau mai puțin scumpe, cel mai adesea cumpărate din magazine cunoscute din motive de comoditate și accesibilitate. Puține lucruri din dulapul ...
Citește mai mult »

Ochelarii

În urmă cu mult timp, pe când era bunic și bonă cu normă întreagă, tatălui meu i s-a cerut de către MC o pereche de ochelari ca ai lui. După nici 5 minute de meștereală, în care cea mai grea parte a fost găsitul materialului potrivit, a ieșit ce vedeți în poza de mai sus: unii atât de drăguți și de trainici (deși nu par) încât au participat la numeroase deghizări și au rezistat până în zilele noastre. Cu două săptămâni în urmă cel mic i-a cerut să-i scoată roțile ajutătoare de la o bicicletă. A fost refuzat cu hotărâre, dar cum copilul nu-l acceptă pe “nu” ca răspuns, bunicul a început totuși meștereala orbecăind nervos prin scule și etape. A durat mult, a fost halucinant pentru toți, atât de greu încât doar posesorul bicicletei s-a bucurat la final. Ce s-a schimbat în tot acest timp? Cum de un om care găsea întotdeauna soluții tehnice neașteptate și șurubărea imediat a devenit ursuz și incapabil? Răspunsul e dureros: acea boală cu nume exotic și prognostic îngrozitor care s-a instalat ...
Citește mai mult »

Prima regulă a tuturor regulilor: respectă regulile!

Văd adesea adulți care încalcă reguli simple și de bun-simț când au de mână copii: bunici care traversează pe roșu, bone care intră în zone periculoase ale parcurilor, părinți care conduc mașina ca la cursele de Formula 1 sau aruncă gunoiul pe unde apucă. Pentru unii regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Iar când copiii cresc, fac același lucru: gonesc cu mașinile încă de când nu le pot controla corespunzător, traversează pe unde li se năzare, găsesc pericolul prin zone în care nu aveau ce căuta. Chiar ieri am văzut o femeie făcându-și un selfie cu o fetiță de cinci ani pe stâncile deloc comode care delimitează lacul din Parcul Drumul Taberei. Să-ți ții echilibrul pe stâncile acelea este un joc tâmpit, să-ți mai faci și poză în timpul ăsta pare deja de Darwin Awards. Știu că bolovanii aceia nu au ce căuta într-un parc frecventat în mare parte de copii. Dar ca adult să nu sesizezi pericolul sau mai grav să-l ignori, nu este dătător de speranțe. Copiii respectă regulile în aceeași măsură în care o fac ...
Citește mai mult »

Gândirea pozitivă în variantă mini

Zilele astea ploioase au lăsat în urmă bălți serioase. Și este dovedit științific că apa de ploaie atrage copiii ca un magnet, vestimentația căzând invariabil o victimă colaterală. Ieri am pățit-o din nou. Cea mai grozavă baltă din parc s-a pus contra unui truc cu bicicleta, cel mic sfârșind cu hainele ude leoarcă și pline de noroi. Evident că pățania m-a prins total nepregătită. Este de asemenea dovedit științific că dacă o mamă își umple geanta cu schimburi și umblă așa timp de o vară, acestea se vor dovedi total inutile. Imediat ce le scoate în speranța că inutilitatea a devenit permanentă, regretă amarnic! Deci cu regretul la purtător am purces la a mă scotoci de șervețele uscate și o soluție rapidă și eficientă contra vânticelului deloc prielnic celui înmuiat până la piele. Copilul părea șocat că s-a întâmplat din nou, prima lui experiență cu apa de ploaie fiind plonjatul artistic într-un tobogan arhiplin ca într-un parc acvatic. A tăcut așadar mâlc cât timp l-am șters pe față și i-am schimbat tricoul cu o haină subțire luată întâmplător ...
Citește mai mult »

Copii mici, probleme mici

Trăim copilăria precoce a copiilor noștri ca pe cea mai complicată etapă. Oboseala, nesiguranța, lipsa de comunicare clară cu piticii din dotare ne pun serios la încercare puterile parentale. În contextul ăsta, cea mai enervantă replică mi se părea a fi: “copii mici – probleme mici, copii mari – probleme mari”. Am auzit-o de nenumărate ori și nu vedeam nimic mai dificil ca plânsetele prelungi și fără de rezolvare, teroarea nocturnă sau chiauneala diurnă. Până în clasa întâi când un cod cu animale domestice ne-a pus nervii pe moațe. Urăsc de atunci cu tărie oile, orice ar zice miniștrii în funcție, pentru că erau semn de mediocritate. Apoi în apropierea gimnaziului când au fost de trecut numeroase examene. Le-am bifat cu brio, dar n-a fost ușor. Sau aseară, când a trebuit să completăm fișa cu opțiunile pentru liceu în baza căreia se realizează admiterea computerizată. Serios că acum deja mi se par amuzanți colicii! Și momentul în care un vecin mi-a propus să o aducă pe mumă-sa pentru descântece că sigur copilul are altceva de urlă în halul ...
Citește mai mult »

Leapșa cu toxicitate

Privind în jurul meu, îmi pare că jucăm cu toții o adevărată leapșă negativă: primim dintr-o parte mesaje toxice, alarmante, pesimiste, negre, critice și le dăm mai departe pentru a ne debarasa într-o formă sau alta. Le luăm de la clienți, șefi, parteneri, colegi de trafic sau alte suferințe și le dăm copiilor, vecinilor, prietenilor. La serviciu, în mediul organizațional așadar, se observă cel mai bine tiparul: de regulă obiective financiare nerealiste sau nevoia unor parteneriate strategice (și uneori toxice) care aduc presiune în capul organigramei, prăvălindu-se apoi nivel cu nivel până la bază. Sau poate ținte ratate care aduc cu sine strângerea portofelelor și curelelor. Oricum semnalele sunt aceleași: voci ridicate, așteptări nefirești, critici dure, lipsite de diplomație, situații paradoxale și perplexante. De acolo ajung acasă. Sau în trafic. La ședințele de bloc sau cu părinții. Pe stadioane sau la masa unor negocieri. În politică sau artă. Sau de acasă ajung la job. Sau în trafic. Sau poate că din politică ajung la masa unor negocieri. Oricum jucăm leapșa asta cu spor fără să ne prindem că e ...
Citește mai mult »

Cod roșu de inadaptare

Zilele acestea fierbinți mi-au adus aminte de copilărie. Când iarna eram cotropiți de nămeți și viscole teribile, iar vara ne fiebeau creierii sub soarele aprig de câmpie. Nu existau notificări sau coduri, dar cumva supraviețuiam fără. Probabil existau victime ale vremii, așa cum există și acum, dar oamenii știau cum să se adapteze capriciilor ei. Astăzi lucrurile stau la fel din punctul de vedere meteo. Doar soarele arde parcă mai rău, dar temperaturile extreme, viscolele și vijeliile sunt cam la fel. Dar acum suntem anunțați, avertizați, înspăimântați. Avem coduri de culori diferite, legi care să ne protejeze, instituții responsabile. Și o presă care abia așteaptă motive de panică, plus un acces facil la informații. Cu toate astea, încă vedem iarna mașini blocate în troienele unor drumuri anunțate a fi periculoase și viteji care umbla în toiul amiezii cu burta și capul expuse direct în soarele torid al verii. Tot în vremurile copilăriei mele oamenii păreau a avea un control mai mare al propriei lor vieți. Cumva știau din moși strămoși că nu-i ușoară, că belelele vin singure și ...
Citește mai mult »

Pălăria galbenă

Exercițiu de imaginație: un om își cumpără o pălărie galbenă și o scoate la plimbare în centrul orașului. Ce credeți că ar spune trecătorii? Mulți probabil nici nu ar băga-o de seamă. Ar trece nepăsători, cufundați în gândurile lor, fără să remarce coloratul detaliu vestimentar. Unii ar remarca poate că este utilă în zilele toride. Cineva chiar s-ar întreaba de unde a fost achiziționată. O doamnă ar băga de seamă că personajului nostru îi stă bine cu pălărie. O alta ar strâmba din nas pentru că este că este un accesoriu demodat. Un copil s-ar întreba dacă sub pălărie capul este acoperit de păr sau este chel. Un domn ar considera că extravaganța accesoriului denotă lipsă de respect pentru trecători. O domnișoară ar paria pe lipsa posesorului de gust: cine mai poartă galben în zilele noastre? Un băietan ar vedea-o ca pe o grozavă minge de fotbal: ar șuta-o cu putere pe carosabil. Un uituc ar crede poate că este luată chiar din dulapul său. Aceeași pălărie creează astfel deopotrivă motive de acreală și ciufuțenie sau de admirație, amuzament, creativitate. Un accesoriu banal ...
Citește mai mult »

Întrebările mele fără de răspuns

În toată agitația începutului de vară, cu examene și multe probleme care își așteaptă rezolvarea, cu baterii descărcate și idei puține, au sosit două dileme noi, dar vechi, normale dacă le privesc cu ochii, dar anapoda de simțit, ușor de pus în cuvinte, dar greu de soluționat: Cum îi explici unui copil care nu are conștiința permanenței ce este moartea? Celor mici li se par o veșnicie cele trei secunde în șirul de pe tobogan, cum să le spui că există și un infinit de așteptare? Cerul este atât de concret, cum ar putea ascunde suflete imponderabile? Și ce este până la urmă sufletul? Cum poate să existe ceva ce nu vedem? Ori la noi în familie moartea este un subiect care lovește des: bunicile lipsesc de la apel, mătușa la fel, chiar și câinele-ponei din primii ani de viață ai copilului sau motanul cafeniu care îi dormea la picioare. Și, da, numai bun de pus în discuție când ești oricum cu moralul coborât serios sub nivelul mării. Și cum îi spui unui bătrân că nu mai poate? Că deși ...
Citește mai mult »