Educația fără gen

Periodic se reciclează știrea cu o grădiniță din Suedia în care copiii nu au gen: nu sunt nici băieți, nici fete, apelativul folosit de către educatoare fiind unul de tip neutru (“hen”). Jucăriile sunt unisex, educatorii se adresează tuturor folosind același ton și mimică, presupun că și vestimentația este una general valabilă, orice ar însemna asta. Doamna care a inventat minunea are o mulțime de argumente justificative. Unele normale (de exemplu faptul că a crește într-un context neutru din punctul de vedere al genului poate crește stima de sine – eu știu că băieții sunt deseori comparați cu fetele și etichetați ca “năzdrăvani”, “hiperactivi”, “obraznici”), altele de-a dreptul deplasate. Unul dintre ele fiind acela acela că tot răul din societatea noastră (consum de droguri, criminalitate, boli psihice) se leagă direct de educația bazată pe gen. Ceea ce este de-a dreptul exagerat, aducând cu părerile antivacciniștilor care pun toate bubele rele pe seama injecțiilor cu pricina. Sunt prea mulți factori și prea diverși să putem reduce totul la o singură cauză. Criticii acestei idei se leagă de ceea ce ...
Citește mai mult »

Statui

Când a murit un nebun poet al neamului am realizat că ipocrizia bate patologia. Neașteptat de multe osanale, flori și lacrimi pentru cineva care a ținut decenii să ne arate mai degrabă urâțenia preocupărilor sale decât seria calităților umane. Ieri s-a curățat fondatorul imperiului Playboy. Un tip exotic, putred de bogat, care și-a trăit viața în pijamale înconjurat de femei frumoase. Mă așteptam ca lumea să consemneze decesul, mă așteptam la bancuri (parcă nici păcatele nu mai sunt ce au fost), mă așteptam la acoperire media serioasă. Omul a plătit salarii, a contribuit cu taxe uriașe, avea notorietate, construia notorietate. Nu mă așteptam totuși la partea cu atributele. Eliberatorul femeii, ba chiar și al bărbatului, cel care a schimbat mentalități, pionierul tuturor celor nevăzute până atunci în materie de sexualitate, vizionarul. Ai zice că fără HH acum eram mai puțini și mai proști. Omul a avut o singură mare calitate: a făcut bani mulți din sexualitate respectând (în mare) legile în vigoare. Și a făcut-o cu stil. Nu a inventat nimic, femeile se dezbrăcau în poze cu mult înaintea ...
Citește mai mult »

Angajaţii statului trebuie evaluaţi periodic

În mediul privat clientul stăpâneşte. El decide ce e bine şi ce-i rău, ce cumpără şi ce nu, ce trebuie să rămână în piaţă şi ce trebuie să dispară. În instituţiile de stat lucrurile stau pe dos. Clientul plăteşte, dar este la mâna politicului care angajează, stabilește reguli sau taxe după cum are dispoziţie sau interes. Culmea, pentru firmele mari şi mici, corporaţii sau alte forme de asociere, Codul Muncii cu reglementările lui destul de precise în managementul performanţei este obligatoriu. De ce nu este aşa şi pentru angajaţii statului? Acolo se lucrează după o legislație paralelă, doar de ei știută? Sunt susţinătoarea evaluărilor periodice, iar clienţii mei (toţi din mediul privat) ştiu că primul lucru pe care-l sugerez după fiecare audit este organizarea logică a responsabilităţilor şi fluxurilor de lucru şi stabilirea indicatorilor de performanţă. Așa că nu pot să nu mă indignez. De ce nu ne întreabă nimeni cât de mulţumiţi suntem de doctorul care ne tratează, de învăţătoarea copilului, de angajatul de la ghişeul ANAF sau de cei care ne păstoresc oraşele? De ce nu ...
Citește mai mult »

Face sau nu haina pe om?

Presa de astăzi a explodat pe tema unei doamne exotice, pusă pe scaun de cinste într-un inspectorat școlar din Arad. (*) Pe de o parte avem corul care întreabă: ce Doamne apără și păzește caută duduia cu ventuze în loc de buze și decolteu generos acolo? Ce o recomandă? De unde a apărut? Pe de alta, voci care apără prezența sexualizată a persoanei, folosind o retorică de tipul: băi superficialilor care nu puteți vedea voi dincolo de haine spre sufletul bun și cald al unei persoane! Evident că ambele variante au partea lor de validitate. Dar la fel de evident este că această corectitudine politică ne va duce pe noi culmi ale absurdului. Fiecare are dreptul să îmbrace ce dorește. Plus că își poate aranja la fel și corpul: se poate opera, tunde, colora, își poate scoate dinți sau coaste, își poate adăuga unghii, extensii, cercei sau coarne. Dar fiecare meserie are codul ei vestimentar. Doctorii se îmbracă simplu, comod, curat. Dacă aș vedea un medic consultându-mă cu pantofii murdari de noroi de afară, cred că aș căpăta automat niște ...
Citește mai mult »

Exerciții de creativitate

Când sunt cu cel mic, despărțirea de orice parc/ loc de joacă/ grup de copii reprezintă piatră de încercare pentru nervii mei și așa prea stimulați. Se lasă întotdeauna cu amânări, tergiversări, discuții prelungi, negocieri dure. Zilele trecute ne-a ieșit așa: – Cezar, au trecut minutele, trebuie să mergem! – Nu! – Te rog să mergem! – Nu! – Te implor să mergem! – Nu! – Te conjur să mergem! – Nu! – Te oblig să mergem! – Nu! – Te leg și mergem! – Bine, bine, mama, mergem… Am apreciat că s-a abținut de la constatarea lipsei obiectului delict, continuând cu: “Nu –  oricum nu ai cu ce!”, dându-se astfel dus. Dar marele câștig e altul: așa o dinamică de sinonime, cum aș mai putea exersa?!? Tot zilele trecute, înainte să plec spre ședința cu părinții de la grădiniță îmi spune: – O să-mi fie dor de tine! – Hai, Cezar, că doar nu plec peste mări și țări! L-a distrat așa de tare replica mea încât a propus să o transformăm în joc: el spune că-i este dor, iar eu trebuie să dau de fiecare dată un alt răspuns. În cele ...
Citește mai mult »

Ce ne lipsește?

Dacă vrei să creezi o isterie online, spune-i românului (*) că lucrează prost. Vei fi linșat, omorât cu pietre, nu înainte de a fi dat prin catran, fulgi, praf și, la final, aruncat într-o fosă mai puțin septică. Am fost acolo, am trecut prin asta, deci nu aveți contraargumente în acest caz, credeți-mă! Cu toate astea, să ne ferească soarta de instalatori! Majoritatea băilor din România sunt cimitir de neuroni și idei. Dacă aveți nevoie de zugrav, treceți mai întâi pe la psihiatru pentru tratament. Mașina autohtonă mergea până la globalizare cu ciorapi de damă pe post de curea de transmisie și cu indicatorul de viteze având un sistem propriu de măsurare aproximativă. Ciocolata noastră însemna ceva între ceară și plastilină, mare păcat că au venit străinii să ne-o strice! Oricât am juca stupida carte a mândriei naționale, dacă stăm strâmb și judecăm drept, puține lucruri de excepție Made in Romania au ieșit pe poarta fabricii. Iar acestea din urmă se datorează exclusiv unor oameni, extrem de puțini și ei, nicidecum unui uragan de geniu și profesionalism care ...
Citește mai mult »

Locul amintirilor

Sunt acea persoană care urăște aglomerația, incluzând-o aici pe cea de obiecte. Am o regulă strictă în ceea ce privește garderoba și posesiunile mele, astfel încât ce nu folosesc în decurs de un an se aruncă/ donează. Tot atunci fac razie prin dulapurile copiilor și sortez ce a rămas mic. Am o obsesie cu sertarele pe care le iau la puricat frecvent, dar ca orice obsesie rămâne total neîmpărtășită din cauza locatarilor de gen masculin, care îmi stochează acolo cu mențiunea “de păstrat” numeroase șurubele, cabluri și altele asemenea. Motivul este unul simplu: eu cred că ce nu aruncăm la timp ajunge să ne sufoce. (Valabil și pentru jucăriile copiilor, dar mai ales pentru bagajul afectiv.) Totuși întotdeauna există o excepție care confirmă regula: atunci când ne-am mutat în casă nouă, vechiul apartament a rămas o adevărată capsulă a vieții trăite aici. Lenjerii, prosoape, jucării, mobilă, acte, proiecte școlare, cutii, reminiscențe ale “zestrei”, cadouri inutile, dar greu de aruncat, totul a rămas în pozițiile inițiale. Și iată-mă vara asta, după aproape un deceniu, intrând cu maceta și făcând ...
Citește mai mult »

Joc de rol

Vineri, după o săptămână în care n-am prea avut timp de joacă, m-am așezat cu cel mic în pat și am scos o ladă plină de jucării. S-au nimerit a fi plușurile, norocosul de el are mult mai multe decât MC, care din motive alergenice a colecționat doar jucării neprăfuibile (*). Din toată grămada, piticul a ales doi ștrumfi: unul mare și unul mic, propunând să ne jucăm de-a tata și copilul, el fiind părintele, iar eu, după cum este și normal, odrasla. – Bună, tata! încep eu conversația. Cum a fost la serviciu? – Bine a fost. – Ce ai făcut acolo? am continuat eu curioasă de răspuns. – Păi am făcut chestii care se fac la serviciu, mi-a răspuns lămuritor. Îmi ies din rol și îi adresez o rugăminte, știind că se apropie acel moment din viața noastră: – Ok, Cezar, acum întreabă-mă și tu cum a fost la grădiniță. Așa întreabă părinții! Copilul se execută cam fără chef, iar eu încep o tiradă entuziastă: – A fost grozav la grădiniță! Am acolo mulți prieteni și ne distrăm foarte bine! Cântăm, colorăm, ...
Citește mai mult »

Bine ați venit în trecut!

V-am spus deja că un an din viață mi l-am petrecut ca învățătoare. La țară. Apoi am fugit disperată de sistemul care, încă de pe atunci (1900 toamna), se anunța a fi nereformabil. A fost o perioadă frumoasă datorită provocărilor profesionale și cumplit de urâtă din cauza neajunsurilor financiare cuplate cu seria de provocări fizice și psihice: naveta la țară nu este de loc ușoară (costurile transportului fiind oricum plătite din minusculul salariu), iar lucrul într-un context aproape medieval aduce cu sine o nevoie stringentă de antidepresive. Mediul rural a fost și rămâne în urma timpurilor: copiii de acolo erau isteți și recuperau ușor, dar veneau la școală total lipsiți de stimularea intelectuală obișnuită. Nu știau poveștile copilăriei, culorile, repere spațio-temporare, nu puteau mânui creioane, nu văzuseră acuarele sau plastilină deși frecventaseră grădinița. În plus erau foarte eterogeni, după cum am mai povestit pe aici: de la un copil evident supradotat, la copii normali și copii cu tulburări intelectuale sau din spectrul autist. Alfabetizarea tuturor, în același timp, părea și era imposibilă. Din fericire, o ilustră Doamnă Profesoară care mă ...
Citește mai mult »

Sărutul morții la serviciu

Cu mult timp în urmă, lucram la o mică firmă de IT. Recrutarea și selecția erau crimă și pedeapsă, dar compensa printr-o atmosferă frumoasă și oameni îngăduitori. Într-unul dintre birouri conviețuiau la un moment dat doi colegi de suferință și proiecte. El tânăr, venit din mediul corporatist, plin de impresii bune în ceea ce-l privește și extrem de proaste despre tot ce îl înconjoară. În general incapabil să finalizeze orice muncă, oricât de banală. Ea, mai coaptă, venită dintr-o firmă medie, obișnuită să salveze și cele mai moarte proiecte, capabilă de nu o cuprindea nici superlativul și cu o atitudine de predat la școală. Două extreme așadar, dar cum extremele se atrag, cei doi au devenit buni tovarăși. La un moment dat, clienții, și automat șefii, s-au prins că fostul corporatist o cam arde pe la serviciu, singura lui activitate de succes fiind gargara zilnică. Așa că au început evaluările constante, presiunile de a performa, șicanele chiar, intențiile de a scăpa de individ devenind în timp din ce în ce mai evidente. Doar că victima a fost, evident, ...
Citește mai mult »