O altă radiografie a succesului – Pete Sampras

Uite un lucru pe care cred că nu-l stie aproape nimeni despre mine: în adolescenţă l-am adorat pe Pete Sampras. Deşi nu pot spune că sunt pasionată de tenis, tipul ăsta m-a făcut să mă uit cu plăcere la multe dintre meciurile lui, iar pe unele chiar să mi le mai amintesc şi azi. Îmi părea foarte raţional şi calculat, dar totodată pasional în jocul lui, o combinaţie atipică şi poate de aceea intrigantă. În plus era frumuşel 🙂 Cu toate acestea, deşi am citit deja cartea autobiografica a lui Agassi, ba chiar şi pe cea a lui Federer, n-am considerat că Sampras ar avea ceva surprinzător de spus. Când zici raţional zici cumva şi plicticos, etichetă cu care tenismenul s-a luptat o buna parte a carierei sale şi în capcana căreia am căzut şi eu. Totuşi zilele acestea m-am încumetat să citesc şi “Pete Sampras – În mintea unui campion”, scrisă împreună cu jurnalistul american Peter Bodo. Am găsit acolo, ca şi în celelalte, poveşti despre succes, modele câştigătoare de parenting, o reţetă proprie a câştigului, ...
Citește mai mult »

Uşa

Cred că au trecut 3 ani de când mi s-a cerut să spun ca poveste de adormit copiii o întâmplare cu o uşă. Iar aseară mi s-a cerut un bis şi am avut ceva emoţii că nu mi-o mai amintesc întocmai. O las aşadar scrisă aici pentru eventuale repetări, mai ales că am realizat acum de ce nu mai vrea copilul să arunce la coșul de gunoi absolut nimic 🙂 A fost odată ca niciodata, ca dacă n-ar fi fost, nici n-aş mai avea ce povesti. A fost odata o casă ca toate casele: nici prea mare, nici prea mică, nici prea nouă, nici prea veche, nici prea frumoasă, nici prea urâtă. Casa noastră era albă, avea o curte mare şi o uşă spectaculoasă la intrare – din lemn masiv cu diverse modele sculptate şi vopsită frumos în culoarea “golden” (la cererea clientului care ascultă povestea). Nu se ştie de ce rămăsese întotdeauna goală de-a lungul timpului, dar aşa şi-o amintea toată lumea. Unii ziceau că a stat cândva aici o familie care s-a mutat în Franţa, ...
Citește mai mult »

Cea mai bună strategie de apărare

Am citit zile acestea al nuștiucâtălea articol despre cum se pot apăra copiii de violența din jurul lor. Același tipic: violența naște violență, nu riposta, spune stop, sfaturi care sună bine pe hârtie, dar în viața reală sunt la fel de inutile precum nisipul în deșert. Primul lucru care trebuie să-l înțeleagă copiii (și adulții) este acela că lumea în care trăim nu este și nu va fi niciodată un loc sigur. Acum să nu intrăm într-o perpetuă panică, dar oricât am vrea să fie altfel, vor exista întotdeauna oameni care nu știu să-și exprime emoțiile altfel decât agresiv, se vor naște pedofili, criminali, tâmpiți. Apoi, nu orice formă de violență merită discuții ample și analize pe subiect. Copiii sunt un vagon de energie, lipsindu-le în schimb simțul realității. Să nu uităm că noi ne făceam ceas cu amprenta dinților sau mâncam lipici îndemnându-i și pe alții să o facă. Ei se împing să-și facă loc pentru că este cea mai rapidă soluție și nu înțeleg unde-i baiul cu ea. A face din fiecare gest care pare și ...
Citește mai mult »

Disconfortul și învățarea

Mulți dintre noi, adulții, au uitat poate, dar pentru a învăța să scrie, au avut nevoie de multă răbdare și exercițiu. Uneori mușchii mici ai mâinii se blocau sub presiunea efortului depus, alteori deveneau dureroși zile în șir. Nu a fost ușor și dacă n-ar fi existat motivația de a trece peste disconfort, am fi rămas probabil nealfabetizați. Acum scriem la foc automat, fără să mai conștientizăm fiecare literă, legătură, algoritm. Și practicarea unui sport ne învață câte ceva despre disconfortul din învățare. La început abia miști, abia pricepi reguli, abia ce poți imita niște mișcări ale antrenorului. Punctul maxim de frustrare apare atunci când ajungi să te doară fiecare părticică din corp și, cu toate acestea, trebuie să te antrenezi în continuare. Dincolo de el începe creșterea și perfecționarea. Orice abilitate se dobândește greu. Uneori cu dificultăți fizice, alteori mentale, dar cel mai frecvent schimbarea veritabilă și performanța “dor”, mai ales la început, pe toate planurile. Lucrând cu copiii, am realizat că noi, oamenii, venim deja pe lume echipați pentru a face față disconfortului din învățare. Piticii ...
Citește mai mult »

Ce înseamnă “neatractiv” în piața muncii

Observam zilele trecute într-o postare pe LinkedIn că unele departamente de HR încă gândesc lucrurile rudimentar și înapoia timpurilor, făcând acolo referire inclusiv la cele care, deși reprezintă firme neatractive în piața muncii, vor să externalizeze recrutarea bugetând salarii de subzistență. Probabil asta ne va tăia definitiv de pe lista de potențiali furnizori de servicii, dar așa cum am declarat public în numeroase rânduri, oricum puține astfel de departamente ne (mai) cheamă la negocieri. ”Ce înseamnă firmă neatractivă?” m-a întrebat acolo cineva și pe bună dreptate. Neatractivitatea există în piața muncii dintotdeauna, doar că azi o îmbrăcăm în termeni pompoși când vine vorba despre organizații. Nu mai putem spune că au management varză sau că sunt praf, ci o dăm diplomat în lipsa brandului de angajator. Și candidații pot fi neatractivi, și nu la fizic mă refer, dar nu mai este corect politic să recunoaștem, putând fi astfel acuzați de atitudini discriminatorii. Să o luăm așadar pe rând. Ce înseamnă o companie/ organizație neatractivă? Este simplu: o firmă care nu poate atrage talente. Le respinge încă din anunțul de angajare cu formulări ...
Citește mai mult »

O lume mai bună cu oameni ne-buni

Nu este părinte să nu spere ca ai lui copii să trăiască într-o lume mai bună, mai prosperă, mai liniștită. Cel puțin noi, decrețeii, perpetua generație de sacrificiu, sătui de piedici și neajunsuri, avem acest discurs adânc întipărit în mentalitate. Să le fie mai bine, sperăm mereu, dar cumva uităm coordonatele concrete ale conceptului, transformând visul nostru într-o veritabilă utopie. Pentru că lume mai bună nu poate să înseamne o lume în care stăm cu toții permanent sub cocotieri cu un suc rece. În care nimeni nu face nimic, dar pică din cer bani și cupoane de reduceri. În care toate fetele sunt prințese cu program după bunul lor plac și băieții persoane de succes care nu fac nimic pentru asta. O lume mai bună înseamnă, de fapt, drepturi egale și șanse egale, indiferent că ești din Poplaca sau Cluj, fata lui Băsescu zis Petrov sau a lui Nea Ilie zis a lu’ Groparu. Asta înseamnă educație formală de calitate în orice colț uitat de lume, meritocrație, dezvoltare economică, socială, culturală. O lume mai bună înseamnă aer respirabil, apă ...
Citește mai mult »

Viața merge înainte

Zilele acestea am auzit multe promisiuni și lecții învățate din partea celor apropiați. “Să mă bucur de viață”, “să nu mai amân”, “să fiu mai bun”. Sunt firești, momentele de criză – și doliul este unul zdravăn – predispun la creșteri exponențiale de motivație. Dar schimbarea autentică cere mai mult decât atât și de aceea cele multe astfel de propuneri mor și ele, încă din fașă. Doliul are trei lecții mari și late, evidente pentru toți și ignorate în mod generalizat. 1. La nivel macro suntem insignifianți, importanța și valoarea noastră este dată de micul nostru univers familial și social. Că mai suntem sau nu, soarele răsare zilnic, plouă sau e soare, copacii cresc, se nasc copii, proiecte, relații, sentimente. Dacă am conștientiza asta, multe dintre orgolii nu și-ar mai găsi obiectul, iar prioritățile personale ar urma ordinea firească. 2. Luăm cu noi un rând de haine și un soi de dulap cu mânere. Iar tot ce rămâne în urmă are o regulă evidentă: cu cât este mai mult, cu atât învrăjbește și desparte mai tare. 3. Viața nu îți ...
Citește mai mult »

Tata

Amintiri: Și-ar fi dorit un băiat, am apărut eu. Motiv pentru care am avut mai mulți pantaloni decât rochii și mă ducea cu regularitate la meciurile importante ale echipei din urbe. Acolo am învățat primele asocieri creative de cuvinte. La botezul lui Cezar, într-o atmosferă destul de încărcată și cumva premonitorie de evenimente triste, l-am luat la dans. M-am bucurat atunci și mă bucur și acum că am făcut-o, a fost ca o plasă invizibilă de siguranță. Prin vară l-am scos ad-hoc într-un parc. Era deja foarte bolnav, vag și rar conștient de personajele care îl însoțeau, dar a cules frunzele uscate ca în zilele bune din curte și l-a protejat constant pe cel mic de pericole închipuite. Cea mai frecventă întrebare a lui din ultimii ani a fost “Unde este Cristi?” MC avea deja programul lui și când apăream seara fără el acasă aveam de dat, inevitabil, explicații. Când s-a mutat la noi dulapurile lui erau ca în pozele de prezentare, cu toate hainele așezate la dungă. Când s-a îmbolnăvit îmi era imposibil să-i găsesc șosete împerecheate sau pantofi ...
Citește mai mult »

Poate cel mai mare risc în parenting

Săptămâna trecută am fost la un workshop foarte interesant de psihologie sportivă. Printre multe alte confirmări utile, am aflat şi câte ceva la care nu m-am gândit până acum. Ba chiar m-am șocat și speriat în același timp aflând că cel mai mare risc în cariera din acest domeniu al băieţilor nu este reprezentat de accidentări, aşa cum mi-am închipuit eu în naivitatea mea. Și nici pierderea motivaţiei generată de multiplele frustrări ale parcursului deloc uşor. În mod surprinzător, abandonul drumului spre performanţă este cauzat de ceva mult mai poetic şi greu de pus în indicatori: îndrăgosteala. Plăcerea de a iubi romantic, coroborată cu dorinţa de a face pe plac persoanei respective este aşadar principalul motiv pentru care sportivii renunţă pe parcurs. Şi dacă nu o fac, generează oricum impedimente majore, tratabile de regulă prin intervenţie terapeutică. Nu-i de mirare că psihiatrii au vrut la un moment dat să introducă îndrăgosteala pe lista bolilor psihice. Pentru că provoacă, cel putin temporar, pierderea raţiunii, predispune la gesturi nebuneşti, deseori regretabile. Dar nu doar cariera sportivă este în pericol atunci ...
Citește mai mult »

Din seria “şi alte mituri”: testul bezelei şi amânarea satisfacţiei

Aproape toate prezentările despre psihologia copilului/ parenting  fac referire la o veche cercetare psihologică, urmate de câteva altele, care atestă fără (prea multe) dubii că acei copii care au capacitatea de a-și amâna satisfația sunt pe calea sigură spre succes. Testul Marshmallow  (sigur ați auzit despre el!) a devenit așadar viralul tuturor celor preocupați de educația copilului lor, de fapt de performanță, că în zilele noastre părinții nu prea mai văd altceva. În anii de facultate am discutat fără excepţie despre limitările tuturor teoriilor psihologice sau pedagogice şi ale experimentelor făcute în acest sens. Niciuna nu-i infailibilă! Toate au hibe și merită o doză de circumspecție. Iar testul cu pricina are și el multe. Le zic mai jos pe primele care îmi vin în minte și sunt suficient de digerabile pentru un text de blog. În primul rând variază obiectul gratificarii: este fie biscuite, covrigel, bezea. Preferinţele copiilor sunt destul de imprevizibile, ar fi trebuit o adevărată cercetare preliminară să poţi tenta pe fiecare cu ce îl atrage cel mai mult.  Şi dacă s-ar fi folosit acelaşi “stimulent”, tot ar ...
Citește mai mult »