Despre lipsuri mai mult sau mai puţin evidente

De ceva vreme caut iar bonă. Îmi este din ce în ce mai greu fără ajutor, în plus recunosc că-mi lipseşte mult timpul dedicat activităţilor profesionale, pe care vreau să le reiau în mare forţă. Am micşorat numărul criteriilor de selecţie, astfel încât recrutarea a mers de data asta bine: au fost peste 30 de aplicante. Apoi s-a întâmplat ca lucrurile să ia o turnură neasteptată şi să pun o scurtă pauză procesului. Miercuri dimineaţă primesc un mesaj nervos, chiar jignitor prin care mi se atrage atentia ca încurc lumea. Ok, am greşit, îmi cer scuze, dar atrag atenţia semnatarei că nu prea respectă criteriile de selecţie: am cerut o persoana blândă şi răbdătoare şi-mi răspunde o femeie nervoasă si agresivă. Ceea ce a dezlănţuit războiul. Şi cum ameninţările au devenit patologice pe măsură ce am râcâit puţin situaţia – defect profesional, nu mă pot abţine – am decis că-i lipseşte o doagă şi am lasat-o în pace. Nu înainte de a obţine promisiunea că nu va mai lucra ca bonă, întrucât nici nu o pasionează (zice ea) şi nici nu i se potriveşte (zic eu). Defect profesional, ...
Citește mai mult »

Educaţia pentru toţi

La afişarea rezultatelor la Examenul Naţional de Evaluare de la clasa a opta scriam pe Facebook: “Mi-aş dori ca în afara celebrelor statistici cu notele obţinute pe judeţe, cu notele de 10, cu promovabilitatea şi absenteismul la examenul de Evaluare Naţională, să văd şi o situaţie comparativă a notelor obţinute în mediul rural vs mediul urban. Mie mi se pare un decalaj abrupt şi evident, mult mai mare ca în trecut şi oricum nedrept. În sate încă se nasc copii cu potenţial uriaş care se iroseşte, în timp ce piaţa muncii strigă după ajutor. O strategie naţională (pe bune) de egalizare a şanselor la educaţie şcolară de calitate îmi pare mai mult decât necesară.” Am aflat apoi că un singur elev din mediul rural a luat nota 10 la ambele materii: limba română şi matematică. Nu este o statistică oficială ci un fapt simplu constatat de reporterii unui ziar naţional. Şi face cât o mie de instrumente de prognoză fluturate de sus, de la nivel guvernamental. Azi la McDonald’s un puşti mă roagă să-i scriu “GTA” într-un magazin de aplicaţii de pe ...
Citește mai mult »

Ce am învăţat de la mama?

Să gătesc. În ciuda faptului că nu mă lăsa să o ajut, motivând ca am timp sa mă satur de muncă, îmi plăcea să chibiţez pe lângă ea. Gătea excelent. Era maestră în a drege maioneze şi icre, nu de putine ori veneau verişoarele noastre cu castronul “tăiat” în mână pentru a fi salvat de tomberon. Nu ştiu cum făcea, dar le aducea pe calea cea întreagă. Făcea torturi senzaţionale, în ciuda faptului că nici ingredientele şi nici ustensile de bucătărie nu erau la îndemână. Eu sunt un biet epigon, dar faptul că ştiu să pun în oală chestii comestibile i se datorează. Să iubesc. A fost cea care ne-a iubit total, complet, fără condiții. Pe toți. Întotdeauna. Să glumesc. Avea un soi de umor ascuns, un limbaj aparte și capacitatea de a se ridica deasupra situațiilor stresante râzând de ele. Autoironia intra în arsenal. Să cresc. Să mă cresc pe mine și pe cei din jurul meu. Avea o ambiție nemăsurată și o dorință ca toți cei din jur să se ridice, să-și depășească limitele, condiția, așteptările. Să citesc. A ...
Citește mai mult »

Reţeta sigură a eşecului

Am scris la un moment dat despre reţeta succesului: o linguriţă de nebunie, un praf de ambiţie, o tonă de muncă şi un sac de inspiraţie. Zilele astea am reuşit să o definesc şi pe cea a eşecului, combinând nu doar ingrediente din experiența proprie, dar şi din cele ale apropiaţilor, cunoscuţilor, biografiilor celebre. Aşadar: Prea multă încredere în forţele proprii. De la siguranță la aroganţă este un pas mic şi toti cei care l-au făcut au eşuat lamentabil. Uneori pur şi simplu ajută să ai îndoieli, sa analizezi încă o dată ceea ce ţi-ai propus, să-ţi pui întrebări suplimentare, iar cei prea siguri pe ei uită să facă astfel de verificări. Dar şi prea puţină dăunează, pentru că atunci când crezi că nu poți reuși, n-ai nici o şansă de surprize plăcute. Lipsa de încredere în forţele proprii ucide relaţii, vise şi diminuează destine. Lipsa de încredere în oameni: în cei din jur, în angajaţi, colaboratori, parteneri. Genul de credinţă paranoică în care toţi mint, fură sau au interese ascunse însingurează, înstrăinează. Contrar opiniei generale, opusul nu stă în picioare. Chiar dacă are ...
Citește mai mult »

Ce vor profesorii versus ce vor părinţii

Se mai încheie un an şcolar, pentru unii bun, pentru alţii prost, pentru unii liniştit, pentru altii furtunos, pentru unii cu folos, pentru alţii absolut degeaba. Un an în care controversele generate de sistemul nostru de învăţământ au continuat şi criticile au fost la fel de acide. Sistemul trebuie reformat, asta e clar. Totuşi, în loc să acuzăm lipsa de leadership şi de viziune la nivel guvernamental, corupţia pandemică şi lipsa de interes pentru performanţa reală, toată lumea înjură profesorii. Adică exact pe cei care nu pot schimba decât punctual şi temporar mersul lucrurilor. Conflictul profesori – părinţi este de fapt un conflict al aşteptărilor pe care le are fiecare: Ce vor de fapt profesorii? Ce vrem cu toţii în carieră – salarii confortabile, respect faţă de breasla şi munca lor, condiţii decente în care să-şi poată desfăşura activitatea. Şi copii care să vină cu ce trebuie de acasă, pentru că şcoala nu poate face nimic fără suport din partea familiei. (Viceversa fiind la fel de valabilă.) Ce vor părinţii? Mult mai complicat: unii vor performanţă, alţii vor confort pentru copiii lor. Unii vor disciplină strictă, alţii un ...
Citește mai mult »

De modă veche

Azi ţin să punctez câteva dintre tendinţele în materie de parenting şi educaţie, pentru că văd destul de mulţi părinţi desueţi în jurul meu: Competiţia e ciumă. Îţi duci copilul la concursuri şcolare? Îi cumperi coroniţă la sfârşit de an? Nasol! Va sfârşi depresiv, anxios, debusolat. Va fi un adult inadaptat, incapabil să ia viaţa ca pe un dat frumos ce este. Aşa o fi modern, dar realitatea veche de când lumea ne contrazice. Mie mi se pare că tot ce e frumos în viaţă se câştigă prin competiţie: o persoană mişto care îţi devine jumătate, un loc de muncă tare care să-ţi ofere un confort financiar, social, personal. În afara competiţiilor proprii şi personale, ne plac teribil cele ale altora. Zilele acestea tocmai ce urmărim spectacolul unui campionat de fotbal şi cred că audienţele îmi dau dreptate. Eu zic că problema nu este competiţia, ci modul în care ne raportăm la ea. Trebuie să alegem înţelept, să ne antrenăm corespunzător şi mai ales să ştim cum să ne remontăm după un eşec. Pentru că aici este de fapt marele câştig. Cine blamează competiţia nu înţelege că însăşi viaţa ni se datorează ...
Citește mai mult »

România exceselor

Din câte înțeleg, noi românii suntem în top la capitolul boli cardiovasculare. Ne plac micii, ne place slana, dar parcă n-aș da vina doar pe ele. Dacă ar fi după mine, în locul blamării excesului de carne, zahăr și grăsimi pe la TV, eu aș propune altele, la fel de periculoase, dar pentru care nu există pilule: Excesul de miștocăreală. E haios, râdem, ne simțim mai bine în pielea noastră când găsim slăbiciunile altora. Dar gluma e bună până la un punct – acela în care devine un sistem de a dărâma ce este încă în picioare. Pentru a înțelege, se ia următorul exemplu. Cum ar fi ca înaintea unei zile importante din viața noastră (nuntă, examen, proiect important) am pune prietenii să glumească cât pot de mult și de creativ pe seama noastră și a ceea ce urmează să se întâmple. Motivant, nu? Excesul de critică. Românul s-a născut critic: de artă, de sport, de afacerile altora, de caractere. Și cu cât știe mai puțin despre un domeniu, cu atât are păreri mai pertinente. Critica e bună, ...
Citește mai mult »

Manifestul meu

M-am săturat de frunţi încruntate şi urechi închise. De linii groase trase sub defecte, de prevestit nenorociri. De vise în culori mohorâte, de aripi legate să nu mişte. De gânduri mediocre şi speranţe pe măsură. De un eu prea puţin important şi mulţi de tu în jurul cărora trebuie să graviteze mersul lucrurilor. De “nu-mi pasă”, de comparaţii mereu pierzătoare. De tristeţe, de amar, de încordare, de muşchi fleşcăiţi care flutură ameninţător. De caractere găunoase prin care şuieră diverse. De lupte grele pentru izbânde atât de mici. De oameni care pleacă şi aruncă buzduganul cu vina la acela care rămâne. De incompetenţă mascată cu înjurături. De neasumare. De părinţi care nu vor a fi părinţi. Dar mai ales m-am săturat de mine, pentru că abia acum am înţeles că mi-a ajuns.
Citește mai mult »

Gura lumii

Vreţi să ştiţi ce părere are individul mediu despre ceilalţi? Adică modul în care îi priveşte pe oamenii din jurul său acela (aceea) despre care vorbesc statisticile si sociologii? Pe româneşte, ce macină gura lumii, cea slobodă? E simplu! Despre cum arată alții: Prea gras(ă)? Ești balabustă, mâncău, o fiinţă fără de saţ, care bagă fără oprire. Prea slab(ă)? Clar n-ai ce mânca! Despre cum se îmbracă: Te dichiseşti? De fapt de împopoţonezi ca o paiaţă. Nu o faci? Înseamnă că arunci două zdrenţe pe tine şi crezi că te-ai îmbrăcat. Despre statutul economic şi social: Ai bani şi carieră? Cine ştie ce fu..r ai lins. Nu ai? Suferi de prostie, plus o personalitate insignifiantă. Şi mai prost e ăla de te salută! Despre educaţia copiilor: Ai copii energici? Nişte prost crescuţi, nici plozii nu eşti în stare să ţi-i educi! Sunt cuminţi? Nişte legume, n-au viaţă în ei, vor fi veşnic săraci. Despre om în sine: Ai bun simţ? Eşti tăntăvan, trag toţi de tine, nu ştii să te impui, nu ai carismă. Eşti o persoană mai îndrăzneaţă? Nesimţire scrie pe tine! De asta şi “gura” şi “lumii” sunt substantive comune ...
Citește mai mult »

În bula mea

Citeam zilele trecute un post de pe un blog (dacă aş mai şti care, aş da şi link) care explica frumos de ce percepem realitatea într-un mod limitat: practic grupul de prieteni reali şi virtuali este setat conform unor valori, dorinţe, activităţi comune. Dependenţa de Facebook ne induce poate cel mai tare în eroare, pentru că acolo algoritmii aplicaţiei chiar ne dau ceea ce ne dorim, vrem să vedem, ne este confortabil, fie că vorbim despre produse, oameni, ştiri. Şi atunci când eşti înconjurat de oameni ca tine, tinzi să crezi că toţi oamenii sunt ca tine. Ceea ce este neproductiv şi te poate izola. Este adevărat. Lista mea de prieteni virtuali este formată din cunoştinţe, rude, vecini, foşti colegi de şcoală sau job, prieteni reali, oameni pe care i-am cunoscut într-un fel sau altul. Dar de fiecare dată interesele sau nevoile mele s-au modificat, Facebook a început să-mi propună figuri noi, chiar dacă aparent nu aveam nimic în comun. Iniţial am acceptat cu interes noile cereri de prietenie tocmai ca tentativă de a ieşi din bulă. În anumite cazuri s-a dovedit că există lucruri care ne apropie. În ...
Citește mai mult »