Un caz de impostură

V-am mai povestit că post-căsătorie sunt posesoarea unui nume care, asortat la prenume, este purtat simultan de o doamnă psiholog, autoare de cărţi şi profesoară la una dintre universităţile particulare din capitală. Găsiţi aici vechea relatare. Iniţial am luat-o ca pe o coincidenţă amuzantă şi nimic mai mult. Doar că, pe măsură ce scriu mai mult, Google mă curtează mai intens, astfel încât se îndesesc momentele în care sunt confundată cu doamna în cauză şi mi se solicită ajutorul. Încep, pe de o parte, să mă simt ca o impostoare, iar pe de alta, să mă îngrijorez de soarta celor care ajung la mine dintr-o încurcătură a iţelor online. Şi vreau să rezolv atât partea cu impostura, cât şi partea cu grijile, că am destule motive de insomnie. În ceea ce mă priveşte, mă oblig ca începând de zilele astea sa am în vedere reactualizarea paginii în care povestesc despre mine (*). Recunosc că poate fi generator de confuzii. Dar mă tem că nu este suficient. Mi se spune că blogul meu pare a prezenta latura umană a unui psiholog. Ceea  ...
Citește mai mult »

Incident minor pe care-l simt major

Ieri, în jurul orei 16,30, în metroul bucurestean, undeva aproape de Eroii Revoluției (ironia sorţii), Marele Copil ar fi putut fi victima unei tâlhării. A fentat cu mare noroc doi adulţi care au simţit nevoia să-l înghesuie în uşa garniturii şi să-l buzunărească, deşi avea la el şi un telefon destul de scump şi 150 ron, destinaţi unui scop anume. Le-a ascuns bine. Partea cu adevărat ciudată este că în metrou era lume multă şi de tot felul, dar nimeni nu a simţit nevoia să intervină văzând un copil flancat de doi haidamaci dubioşi. Înainte de asta, un şofer RATB a simţit nevoia să-i închidă uşa autobuzului în nas. Lui şi unui pensionar, ambii ajunşi cu greu în staţie, motivaţi doar de iarna incipientă de afară să bage viteză. Pentru noi, astea sunt mizilicuri. Ca adulţi facem faţă cu brio junglei zilnice şi mitocăniei cronice. Pentru el, a fost un şoc să facă faţă primei situaţii periculoase cu care s-a confruntat de unul singur. Când vine vorba despre copiii noştri, parcă nu mai e aşa uşor de ignorat. Trec peste faptul că s-a întâmplat ...
Citește mai mult »

Decembrie 2016

Aseară primul moş decembrist a lăsat deja urmele faptului că am fost cuminţi anul ăsta. Este semn clar că se încheie încă un an şi că începe sezonul colindelor, bradului împodobit şi jumărilor. 2016 a fost pentru mine unul păgubos, conflictual, ciudat, dificil, cu multiple rateuri. Dar dacă stau să îmi forţez gândirea pozitivă a fost şi un an al rezolvărilor neaşteptate, al hohotelor de râs spontane şi al jocului. Oricum înainte să se încheie mai am treabă: Să votez. Azi am citit un articol care spunea ca aproape 50% din locuinţele românilor sunt încălzite încă pe lemne. Ceea ce îmi oferă o imagine destul de clară asupra rezultatelor alegerilor. Cu toate acestea m-am săturat ca în ţara asta să ia deciziile cei care poate nu au tocmai căderea să o facă. Deci voi merge la vot şi sper ca toţi cei care nu au nostalgii după trecut, nu aşteaptă să le bage statul în traistă, cei care înţeleg mai mult decât hăhăiala mizerabilă de la TV şi ştiu mai mult decât poezia spusă de un cetăţean turmentat în prime-time să o facă. Indiferent ...
Citește mai mult »

Pauza de apă

Prin vară am fost la o petrecere de pitici. Ca oricare alta, distractivă pentru copii şi generatoare de migrene pentru adulţi. Şi petrecerea asta avea un animator. Tinerel, energic şi cel mai sigur cu probleme în amor, pentru că se conversa înflăcărat pe messenger-ul de la Facebook, iar anumite replici îl deranjau teribil şi vizibil. Iar când avea nevoie de concentrare pentru a răspunde îi trimitea pe micii petrecăreţi în pauză de apă. Abia ce începea jocul că auzeai: – Gata, pauză de apă! Şi de voie, de nevoie, mai târâş, mai grăpiş, copiii se executau. Mai ales că se ştie ce mult le place lor apa. Zilele astea ştiu exact cum se simţeau piticii când erau trimişi la hidratare. Orice mă apuc să fac, cineva îmi serveşte o binemeritata pauză de apă. Am o tonă de lucruri în agendă (inclusiv o iminentă vacanţă), am idei şi chef de ele, dar apar brusc întreruperi neprevăzute. Şi este enervant, frustrant, agasant, şi îmi vine să mă cert cu animatorul. Dar apoi îmi recapăt optimismul şi-mi reamintesc ce hidratată voi fi. Hai cu nişte gânduri bune si pumni strânşi spre mine! ...
Citește mai mult »

Parenting 1970 toamna

Azi am vizitat din nou doctorul cu cel mic. El are conjunctivita la pachet cu binecunoscuţii muci, noi ăstia mai mari suntem iar împăiaţi cu ceva bun de tot adus de la grădiniţă. Sănătoşi să fim, vorba ceea. Ajunşi la apartament, aşteptăm cuminţi liftul dimpreună cu o vecină. Cel mic, pus pe vorbe şi împuşcături cu pistolul de plastic din dotare, împărtăseşte cu dumneaei experienţa avută la medic. (Trebuie să precizez că atunci când mă întâlnesc cu doamne în vârstă, eu intru într-o pasă “ignore”: salut, zâmbesc tâmp, dar jur că nu aud nimic din ceea ce mi se spune. Este un comportament adaptativ pe care l-am câştigat în timp, după ce am auzit toate sfaturile idioate cu putinţă.) Doamna, politicoasă şi zâmbitoare, ne oferă prioritate la călătoria cu liftul, dar când intru văd ochii soţului scăpărând ameninţător şi o venă zbătându-se periculos. Stiam că au mai avut confruntări de opinii în trecut, dar nu mă aşteptam să se supere aşa de tare pentru chestii de mult apuse. Doar că îl aud pe cel mic spunând cu evidentă ciudă: – Dar eu ...
Citește mai mult »

Bicotidian

Amândoi copiii răciţi, ambii mei neuroni tăbăciţi. Ambele cafele băute, amândouă prăjiturile din frigider halite. Două zile buşite. Două luni fripte. Două alarme ignorate, două boli deodată. Doi ochi încercănaţi şi doi obraji palizi, două urechi sătule să audă şi două buze amorţite în a mai vorbi. Încă două speranţe decedate, alte două poate că s-au născut deja. Două priviri înainte, două înapoi. Şi doi paşi timizi spre un mâine de două ori mai bun.
Citește mai mult »

Despre grădiniţă după aproape două luni

Ştiţi probabil că una din “încercările” acestei toamne a fost începerea cu numărul doi a grădiniţei. Cunoşteam de prima oară scenariul şi mă aşteptam să fie mai crunt, pentru că de data asta am fost nevoiţi la un debut prematur, cel mic nefiind pregătit de aşa o schimbare majoră în programul lui. După numeroase căutări am ales grădiniţa de stat din proximitate, aceeaşi frecventată şi de de Marele Copil, grădiniţele private vizitate confirmându-mi scepticismul cu privire la afacerile din educaţie. Nu pot declara procesul de adaptare închis, încă mai cântăm refrenul cu: “stai aici!”, “nu pleca!”, “nu mă lăsa!”, dar am apucat să vedem bunele şi relele frecventatului de grădiniţă. Părţile bune: – Un program mai previzibil. Cel mic este fire de artist, doarme cât îl laşi, aşa că trezitul la 7 fix aduce o rigoare benefică a orarului zilnic. – Ritualuri asumate. Spălatul pe mâini era o luptă de gherilă, mâncatul unui sandvici era atât de laborios de ne prindea următoarea masă. Au devenit obisnuinţe, rutine, obiceiuri. – Vorbeşte mai clar. Acasă îl înţelegem oricât de tare ar stâlci cuvintele şi când sunt multe, ne concentrăm să ...
Citește mai mult »

De ce uităm?

O dimineaţă tare grea am avut: cel mic s-a dat cu greu forţa jos din pat şi nu a colaborat deloc la pregătirile pentru grădiniţă. S-a spălat pe dinţi cu o pernă în cap, l-am îmbrăcat ca atunci când avea 6 luni (şi mult mai puţine kilograme), a parcurs distanţa de la uşa casei la poarta curţii în timp record, adică la o întrecere cu melci sigur ar fi pierdut. În toată încâncenarea de a ajunge la timp, a existat şi o scăpare: rucsacul său cu schimburi a rămas undeva în zona crepusculară. Mi-am dat seama când era prea târziu, astfel încât copilul îşi va petrece timpul la grădiniţă încălţat cu bocancii de iarnă. Iar eu îmi voi petrece acest interval rugându-ma pios să nu se ude pe tricou sau pantaloni când se va spăla pe mâini, pentru că fără schimburi devine catastrofic. M-aş îngrijora dacă n-aş sti că în ultima vreme tot mai multe cunostinţe se plâng de probleme cu memoria de scurtă durată. Uitam responsabilităţi, lucruri, întâlniri şi ne întrebam de ce dăm rateuri cognitive aşa de devreme ? De ce uităm ...
Citește mai mult »

O altă perspectivă asupra bârfei

Pe la începutul toamnei mi-a ajuns la urechi o bârfă la adresa mea. Nu mă miră că oamenii îmi găsesc defecte, m-a surprins totuşi persoana în cauză, pentru că am ajutat-o pe când lucram la aceeaşi firmă. Iar după ce viaţa noastră a intrat în era antreprenoriatului, o fost (şi rămâne) singurul client ITEX care nu şi-a plătit niciodată factura aferentă serviciilor de care a beneficiat. O ţeapă colegială, cum ar veni. N-am înţeles nici momentul: n-am mai ţinut legătura (de ce oare?), deci am crezut că mă ignoră aşa cum o fac şi eu. Nu mă deranjează vorbele urâte. După ce trece gustul rău, poţi învăţa ceva din ele, despre tine sau despre cei care le grăiesc. Totuşi nu m-am putut abţine de data asta să mă intreb “De ce?”. De ce bârfesc oamenii? Pentru că se plictisesc. Iar a discuta despre alţii este facil: nu-ţi trebuie cunostinţe aprofundate dintr-un domeniu, nici specializari, poţi dezbate oricât fără să-ţi atragă cineva atenţia că nu eşti in zona ta de expertiză. Atât timp cât vorbim despre cunoştinţe, fie ele şi îndepărtate, oamenii ne vor permite să ne expunem opinia, oricât de ...
Citește mai mult »

Ce ai făcut la grădiniţă/ şcoală?

Este obsesia naţională, mai toţi părinţii plângându-se de lipsa de comunicare a copiilor care preferă să răspundă “bine” la această întrebare, generând astfel o jale colectivă. La şedinţele de la şcoală, în parc, în cercul de cunoscuţi, toată lumea trăieşte cu obida tăcerii copiilor. De aceea au apărut numeroase articole, studii, analize, sfaturi, toate ca să liniştească nevoia de control a părintelui care se înteţeşte atunci când copilul începe să aibă responsabilităţi. Mi se pare normal să stim ce se întâmplă cu ai noştri, mai ales atunci când sunt într-un alt mediu decât cel familial. Doar că la fel de normal este ca odată ajunşi acasă, aceştia să încerce să se detaşeze de experienţa încheiată. Mai ales că puţini sunt cei care adoră şcoala sau grădiniţa… De ce răspund aşadar copiii “bine” la întrebarea din titlu? Pentru că puţin le pasă ce au făcut, odată ce au plecat de acolo. Copiii trăiesc într-un perpetuu prezent, a invoca şi analiza trecutul este pentru ei un demers inutil. Pentru că uită. Până la 5-6 ani, memoria lor funcţionează foarte selectiv, probabil ca mijloc de ...
Citește mai mult »