Sexul (mai) vinde?

Navigând pe LinkedIn, mi-a atras atenţia comentariul unui cunoscut la un topic de interes. Era prezentată o poză cu nişte domnişoare îmbrăcate sexos, în latex colorat, la o expoziţie/ conferinţă din domeniul tehnologiei, însoţită de un scurt text care propunea un alt rol al femeilor în tehnologie decât cel decorativ. Cea care a postat fotografia era, evident, femeie. Comentariu care mi-a atras atenţia era în fapt o profeţie: cine nu înţelege că sexul vinde în afaceri va falimenta rapid. Cel care a postat comentariul era, evident, bărbat. Mie mi-a părut o profeţie naivă sau cel puţin depăşită, pentru că vremurile s-au schimbat fundamental. Uitându-mă la corporaţiile care cuceresc acum pieţele globale (Foxconn, Alibaba) aş paria pe alt model de business de succes: cultul efortului şi al rezultatelor. Uitându-mă la piaţa angajărilor, văd că organizaţiile s-au prins rapid că a înjumătăţi populaţia activă angajabilă este neproductiv, aşa că femeile sunt din ce în ce mai curtate pentru pozitii inaccesibile lor până acum. La nivel global lumea a înţeles aşadar că femeile pot face bani şi altfel decât arătându-şi formele. Nu este corectitudine politică, ci pragmatism venit din necesitate. În ...
Citește mai mult »

Nostalgie pragmatică de toamnă

Încă din februarie mă gândesc la noul site ITEX.ro. Atunci era doar nevoia de schimbare, de a reîmprospăta imaginea şi de a comunica mai bine ceea ce este ITEX. Acum a devenit o necesitate, cel vechi devenind încet, dar sigur, nefuncţional. Ar fi a treia variantă de site, dar pentru prima oară îmi este cumplit de greu. Şi ceva vreme nu m-am prins de ce. Dar tot căutând înainte si înapoi cum ar trebui să se întâmple lucrurile de această dată, am dat de acest comunicat, apărut la scurt timp după ce am lansat primul itex.ro. Şi citez: Valentina Neacsu, Senior Consultant al ITex, ne da argumentul infiintarii acestui serviciu: “In contextul in care “batalia” pentru specialistii IT&C a devenit acerba, iar solutiile de a externaliza recrutarea unei companii care cunoaste specificul industriei lipsesc, aparitia ITex nu poate fi decat benefica. Avem know-how-ul in testarea abilitatilor tehnice a candidatilor, specificul organizatiilor din aceasta industrie ne este extrem de familiar si aceasta ne creeaza avantajul competitiv.” Dincolo de faptul că m-am priceput întotdeauna la vorbe (*), în spatele lor stătea atunci o realitate simplă: cunoşteam extrem de bine avantajul competitiv pe care-l aveam, pentru ...
Citește mai mult »

Tichie de mărgăritar sau bâtă în baltă

Pentru cei care nu ştiu astăzi se dă proba scrisă în concursul directorilor de şcoli. Ştirea trece probabil neobservată printre zecile de “breichingniuzuri” privitoare la plagiat, cucuvele purpurii şi blonde cuprinse de fior teologic. Opinia publică a aplaudat la scenă deschisă iniţiativa ministerului de profil, în momentul promovării ei. Pentru că un concurs, o selecţie, înseamnă neapărat un pas înainte, eliminarea posibilelor verigi slabe. Ceea ce este adevărat. În cazuri normale şi fireşti. Totuşi vorbim despre un sistem subfinanţat cronic, în care angajaţii au fost nevoiţi să-şi găsească propriul mod de a se motiva şi supravieţui şi în care intră din ce în ce mai puţini novici pentru a se împrospăta sănătos. Aşadar concursurile de azi reprezintă doar o zgândărire a unui muribund. Un demers făcut în pripă, heirupist, făcut “din principiu” şi nu dintr-o necesitate reală. Problema sistemului nu sunt directorii, credeţi-mă! Problema este mult mai sus. Eu am văzut în grădiniţe, şcoli, colegii, oameni care au sfinţit locul blestemat de generaţii de politicieni. Văd şcoli înflorind, nu se ştie cum în deşertul din jur, progresând, trăind în timpurile noastre. ...
Citește mai mult »

Corectitudine politică – Capra cu trei iezi 2016

Prietenii ştiu deja că povestea “Capra cu trei iezi” este discursul pe care-l spun cel mai des de trei ani încoace. Cred că însuşi Creangă ar adora adăugirile, tăieturile şi aerul modernist pe care-l capătă textul în interpretarea mea. (*) Zilele astea a apărut un element nou în ecuaţie: “A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, o capră care avea trei iezi: unul mare, unul mijlociu şi unul mic.” “Mama, dar iezii de ce nu aveau tată? Unde era tata? De ce nu e tata în poveste?” Bună întrebare! Acum mă prind că sus-numita capră era mamă singură de trei. Care-o fi baiul cu ţapul? L-a lăsat că era beţiv? Oare iezii au acelaşi tată? Nu cumva capra umbla cam brambura? Copilul insistă, pauza devine suspect de lungă. Să-l omor? (**) Trebuie să explic apoi treaba cu moartea. Să-l trimit la serviciu? Păi de ce lipsea de la pomană, măcar să fi săpat el groapa aia mare în care cade lupul cel rău. Unde naiba să trimit nenorocitul de ţap?!? Dintr-un amalgam de amintiri mai vechi şi mai actuale cu o ...
Citește mai mult »

Secte, iluminări şi alte scăpări

După ce Ambulanţa Bucureşti a fost tocată mărunt prin presă şi doctorul care l-a consultat în seara fatidică pe Ioan Gyuri Pascu a fost dat cu tone de catran şi chintale de fulgi, azi jurnalistul sportiv de investigaţie zis Tolo a aruncat pe alţii în gura opiniei publice. Adică pe soţia defunctului, guru de sectă dubioasă şi pe însuşi cel decedat, care de ceva vreme susţinea atât financiar cât şi moral afacerea religioasă a soţiei, ignorându-şi totodată afecţiunile cronice, din credinţa că se pot rezolva prin rugăciune şi iluminare spirituală. Recunosc că aş fi trăit mai fericită dacă nu vedeam articolul respectiv. Pe lângă faptul că nu înţeleg de ce un jurnalist sportiv insistă să fie denumit sportiv, deşi scrie rar despre acest domeniu şi atunci tot cu catranul şi fulgii pregătiţi, cred că e nasol să fii analizat prin presă după ce ai murit, din simplu motiv că nu te mai poţi apăra. Deja mi se pare prea mult să văd că la noi a devenit un blestem şi să trăieşti, dar şi să mori. Totuşi articolul respectiv ridică o ...
Citește mai mult »

Povestea unei fotografii

În urmă cu ceva ani, proaspătă mămică de doi, a trebuit să fac o şedinţă foto. Aveam nevoie de poze noi care să ilustreze o serie de articole despre management/ leadership/ resurse umane, apărute în revista MarketWatch. Somnul meu de noapte era pe atunci întrerupt din oră în oră, zilele nu-mi erau mai uşoare, iar mutra mea exprima exact starea de spirit pe care o prezentam: cearcăne cât jumătate de faţă, cealaltă fiind boţită serios asortate la o privire bolândă şi vegetativă. Am reuşit totuşi să dau pe la coafor (de fapt a venit el la mine), să-mi pun pe faţă un pic de machiaj, să găsesc o rochie care să-mi mai vină şi nişte pantofi asortaţi. Realizări maxime, vă jur! Evident că am avut emoţii cu privire la pozele ce vor ieşi, aşteptându-mă la ce e mai rău. Din fericire fotografii profesionişti au un talent aparte de a capta cu aparatul lor ceea ce trebuie, motiv pentru care pozele au ieşit decent, numai bune să însoţească articole din presa de business. Când le-am primit pe mail am fost atât de mirată, ...
Citește mai mult »

Gică Contra (1)

Inaugurez azi seria Gică Contra, în care îmi voi exprima periodic dezacordul cu tendinţe, credinţe, spuse, auzite, văzute în realitatea cotidiană. Încep cu o serie de trei: 1. Institutul Naţional de Statistică a dat publicităţii la sfârşitul săptămânii trecute o analiză conform căreia bugetarii câştigă mult mai mult decât angajaţii din mediul privat. Nu dau link, gasiţi trimiteri în toată presa economică şi nu numai. Toată lumea a considerat-o o anomalie, taxând-o ca atare. Nu ştiu cum a fost făcut calculul, dar este posibil ca rezultatele să nu reflecte realitatea. Dacă iei statele de plată ca bază de calcul, poate că este corect. Doar că în mediul privat există muncă la negru şi muncă la gri. La stat însă, ceea ce iei la sfârşit de lună este 100% alb. Taxele cu angajaţii sunt încă apăsătoare şi situaţia economică a IMM-urilor nu este chiar roz, de aceea antreprenorii români găsesc permanent soluţii creative de a plăti cât mai puţin din ele. Iată de ce nu cred în acurateţea respectivului studiu care a inflamat puternic opinia publică, dar care mie mi-a amintit de parabola cu slabul care ţine ...
Citește mai mult »

Un balaur numit eşec

Toate discuţiile despre homeschooling din ultima vreme ascund un subiect comun, oarecum ascuns, dar tot mai prezent: frica de eşec. Toată fuga de competiţie, toată anxietatea provocată de comparaţia “copilul meu vs. copilul altuia” au la bază de fapt teama excesiva a părinţilor de a da greş. Asta pentru că eşecul este văzut ca un balaur care te învinge definitiv, te lasă lat, fără puteri, fără capacitatea de a te mai ridica. Ai cunoscut chixul o dată, se cheamă că l-ai dat mereu. Şi pentru că educaţia este văzută defectuos, ca în vremurile de mult apuse, când se credea că omul se naşte o “tabula rasa”, o tabla goală pe care scriu cu cretă părinţii şi educatorii. Ai pus semnele greşit, ai creat un om defect. Percepţia este deja comună, în ciuda faptului că istoria ne arată că multe eşecuri s-au dovedit a fi benefice sau pur şi simplu uşor de depăşit. Şi că educaţia este influenţată de numeroşi factori, incluzând aici neprevăzutul aşa că este aproape imposibil ca doar unul dintre ei să defecteze un om, însuşi defectul fiind greu de caracterizat. De unde vine aşadar eroarea ...
Citește mai mult »

Principii săţioase pe stomacul gol

Urmăresc campania electorală din SUA cu un amestec de curiozitate, perplexitate şi dezamăgire. Nu-mi plac cei doi candidaţi, unul mi se pare o glumă proastă, celălalt una răsuflată. Mă simt cumva ca în România anilor 2000, parcă aud hăhăieli şi văd roşu în faţa ochilor. Dar n-ar fi numai asta coincidenţa. Ca şi la noi, nişte greşeli care ţin mai degrabă de meandrele abstractului decât de loviturile concretului sunt speculate până la obsesie. Şi nu înţeleg care-i treaba. Lui Trump i se reproşează că este nebun, ceea ce mi se pare normal. Doamnei în roşu i se reproşează că deşi este în politică de mult timp a dormit în pantofii comozi. Normal şi asta. Lui Trump i se reproşează atitudinea discriminatorie faţă de femei, mexicani, arabi şi freza urâtă. E ok, nimic neadevărat. Lui Hillary că a folosit un server de e-mail privat în loc de cel oficial pe când era secretar de stat. Ceea ce este din nou adevărat, dar hilar de neimportant. Adicătelea, daca madame avea în gând să scape nişte secrete de serviciu, găsea şi ...
Citește mai mult »

Când nu mai pot glumi

În general hazul de necaz şi autoironia îmi sunt arme redutabile împotriva vicisitudinilor cotidiene. Ajută mult, când apuci să râzi de ea, jumătate de problemă este deja rezolvată. Sunt însă zile în care zâmbetul îmi îngheaţă, cheful de glume este atrofiat până la dispariţie şi la cât râde soarta de mine simt că ar fi agonizant să o mai fac şi eu. Astăzi este una din zilele acelea. Vă jur că orice mi-ar spune cineva aud doar: “nu vreau la dădiniţă, vreau cu tine!”, orice piesă ascult la radio are aceleasi versuri tânguitoare, orice copil văd pe stradă mi se pare că-i cel mic al meu certându-mă că l-am abandonat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cum se simte el când ştiu cum mă simt eu. (Iau în calcul totuşi că lui s-ar putea să-i fie mai bine.) Colac peste pupăză au sosit şi altele, unele fără rezolvare, ci doar cu speranţa că cele mai rele scenarii nu se vor adeveri. Ce îmi rămâne atunci când nu mă pot ridica, aduna, îmbuna? Atunci când principalele arme sunt în poziţia de noncombat, când îmi vine să fug ...
Citește mai mult »