Zonele libere de copii: discriminare sau nevoie?

Saptămânile trecute, o nouă companie aeriană a anunţat înfiinţarea unor zone kid-free, ca să nu spun interzise copiilor, în care pasagerii cu nervii mai slabi, bolnavi, ocupați, obosiţi sau sătui de cei proprii să aibă acces prin achiziţia unui supliment la preţul de bază al biletului. Deloc întâmplător, lista “neagră” cuprinde operatori din zona asiatică, unde probabil lucrurile au scăpat de sub control din cauza natalităţii mult mai dinamice decât cea europeana sau nord americană şi unde opinia publică sare mai puţin acuzator în astfel de speţe. Evident că au apărut deopotrivă aplaudaci şi contestatari. Cei mai guralivi în SUA, că aşa-i americanul. Amuzant este că dacă cei care laudă iniţiativa au argumente de bun simţ (este natural până la urmă să îţi doreşti linişte în timpul zborului, ar fi anormal să-ţi placă plânsetele copiilor), contestatarii pun aceeaşi placă a corectitudinii politice şi non-discriminării. Tot freamătul, pe care l-am urmărit pe Twitter, mi-a aminitit de o întâmplare veche, dar amuzantă. Trei familii, fiecare cu câte un copil atunci, se plimbau într-o geroasă noapte de iarnă prin centrul Braşovului, căutând un restaurant care să-i cuprindă. Zăpada scârţâia sub bocanci, ...
Citește mai mult »

Educația în public

În general evit să reacționez public la greșelile copiilor mei. O fac atunci când pot opri un episod periculos sau nepermis, dar rareori pentru a le corecta greșeli considerate de alții comportamentale. Există două motive întemeiate pentru care prefer asta: 1. Am învățat la școală că poți lăuda în gura mare sau public copiii, dar niciodată critica astfel. Este o regulă pe care am încercat să o impun și managerilor pe care i-am cunoscut în profesia mea, deși recunosc că puțini au reușit să o implementeze. Ființa umană dotată normal din punct de vedere intelectual știe când greșește și nu se simte confortabil cu asta. Chiar și cei mici văd în reacțiile celor din jur că au comis-o, că au încălcat regula, că au supărat. A “rezolva” situația în mod public este doar o formă de a-i spori sentimentele negative: acum și grupul știe de eroarea făcută, deci mă simt și mai inconfortabil. În plus, a amâna o “confruntare” până când multele perechi de ochi devin doar două, detensionează situația și creează premisele unei discuții mult mai productive. Nervii ...
Citește mai mult »

Despre greşeli

În studenţie unul dintre profesori (nu mai ştiu care, cel mai probabil se numea Alzheimer) ne-a vorbit despre greşelile caligrafice pe care le facem şi imposibilitatea noastră de a le depista în timp real. Cercetările arată că suntem incapabili să le detectăm corespunzător, pentru că în mintea noastră va rula continuu acelaşi parcurs greşit, aşa că recitind ne va fi imposibil sa urmărim fiecare literă scrisă şi regula gramaticală ce trebuie respectată. Creierul nostru spune aceeaşi poezie şi ochii îl cred, incapabili să se dezică de şef. Evident că există totuşi o soluţie, natura ne dă la orice măcar una. În cazul de faţă este aceea de a ne muta atenţia spre altceva pentru câteva secunde: un tablou, o fereastră, un colţ de cameră si să încercăm să ne detaşam de sarcina avută, să ne gândim la ceva total diferit. Ulterior, recitind textul scris, avem şanse mai mari să observăm greșelile comise. Rareori am timp să respect regula, de aceea dacă n-aş avea o Alină vigilentă şi alţi oameni dragi care mă mai trag de urechi uneori, aş masacra mai des pe aici limba română. Le observ însă cu acurateţe ...
Citește mai mult »

Luate de pe Facebook

Cele mai spumoase, comentate și share-uite chestii de pe Facebook sunt cele autentic românești. Nu doar că ne-am născut cu o hâtrie aparte, dar și locurile în care trăim s-au îmbibat zdravăn în ea. Și care ar fi cel mai autentic și perpetuu concept decât coada? La ANAF – coadă, la Permise – coadă, în trafic – coadă, noi reușim și în Drumul Taberei, unde sunt 10 supermarketuri la 5 locuitori, să ne îmbulzim la coadă când ne cumpărăm cele trebuincioase. Dar românul s-a născut nu doar glumeț și generator de îmbulzeli, ci și antreprenor. Astfel, am văzut pe Facebook trei idei de afaceri îndrăznețe și profitabile. Le-am furat și le-am pus aici cu creditul de rigoare pentru ingeniozitetea celor care le-au gândit: Comercializarea kit-ului de coadă la instituțiile statului. Acesta trebuie să conțină: scăunel, carte de citit, baterie externa pentru telefonul mobil, termos și cafea, net nelimitat, haleală, copii xerox la orice act. Și, aș adăuga eu, neapărat un dosar cu șină. Kit-ul “trafic de coșmar”. Nu mai știu ce propunea autorul, eu zic că ar merge ceai/ cafea ...
Citește mai mult »

Pentru o viaţă sănătoasă, evitaţi excesul de oboseală

Din motive independente de voinţa mea, mi-am început ziua la 4,30. Cu aproape 5 ore de somn, întrerupte şi alea, simt cum fiecare celulă din corp este într-o rebeliune individuală ciudată. Sunt obişnuită cu oboseala şi îi ştiu efectele: În primul rând percepţia timpului este diformă: totul se derulează fie prea încet, fie prea rapid față de normal. 30 de minute par fie ore întregi, fie secunde. Şi percepţia spaţiului este afectată, astăzi mi-am răsturnat o cutie în cap, convinsă fiind că raftul este suficient de generos cât să pot evita asta. Apoi sunt dificultăţile de concentrare. Uit ce am de facut sau fac de trei ori acelaşi lucru. Mă încalţ cu fesul, mă îmbrac cu cizmele de cauciuc. Mă dau cu pastă de dinţi pe post de anticearcăn. Fac cafea folosind opţiunea de ceai rece a espressorului şi vreau să-l arunc pentru că sigur s-a stricat. Pofta de mâncare atroce. Dacă nu dorm noaptea sigur mănânc cu şapte guri a doua zi. Aberant, precum ăştia mici care combină ciocolata cu caşcaval şi friptură. Evident că după câteva ...
Citește mai mult »

Trei

1. Am făcut imprudenţa să privesc o emisiune generatoare de lacrimi la TV. N-am mai făcut-o de mult, mi se pare că trăim oricum într-o ţară tristă şi că e suficient să mă plimb o ora prin centru (oricare ar fi oraşul) să găsesc cel puţin trei-patru motive de plâns. Emisiunea se numeşte “Visuri la cheie”, rulează pe ProTV la mijlocul săptămânii, eu am văzut-o duminică în reluare. M-a impresionat drama celor care aveau nevoie de o casă nouă, dar mai presus de asta, m-a indignat atitudinea vecinilor, care au aşteptat o televiziune sa le asaneze subsolul. Presupun că ei erau ocupaţi, primăria asemenea, guvernul e tehnocrat, iar americanii au propria lor agendă cu alegerile lor. Pe bune, oameni buni?!? Este o atitudine atât de românească: dacă nu ne afectează direct, de ce să ne mobilizăm? Dacă subsolul inundat îi umple casa de mucegai doar vecinei de la 1, ce treabă am eu care stau la 3? Cum să punem toţi bani? Cum să muncim împreună? Cum să rezolvam o situaţie a blocului? Comunitatea în România este o glumă proastă. Asociaţia de ...
Citește mai mult »

Un sfat de parenting şi management (Dacă îl citiţi îmi datoraţi 50 de euro)

Ieri am început ziua discutând cu o veche şi dragă colegă şi destul de proaspătă mămică despre efectele abundenţei de specialişti şi sfaturi în parenting care au ajuns să-i bulverseze, să-i sperie şi chiar să-i determine pe cei mai naivi dintre noi să ia decizii proaste. Este a patra astfel de discuţie pe care o am anul acesta cu prietene devenite mame, deci tind să cred că situaţia este una serioasă. Eu balansez între distracţie şi stupoare atunci când citesc bloguri de parenting. Dar le iau ca atare, ca pe ştirile politice sau economice. Nimic educativ, doar informaţie inutilă. Cu toate astea, mă apucă groaza atunci când realizez câtă influenţă au niste vorbe care sună profi chiar dacă ascund mari hibe logice, doar pentru că sunt slobozite în online. Am să dau şi două exemple spre a înţelege mai bine sfatul contra cost. Într-o frumoasă zi de vară, o mamă de un copil ne-a oferit dovada supremă de empatie şi puternică simţire în relaţia cu acesta, povestindu-ne cum la refuzul copilului de a urca în maşină întru deplasarea la o destinaţie, l-a aşteptat 30 de minute sa se hotărască. Deci doi părinţi au stat jumătate de oră pe lângă maşină, până ...
Citește mai mult »

Logica învinge!

Ieri, la părăsirea gradiniţei, copilul mic mă anunţă impetuos că îi este foarte foame. De fapt avea pofta de un desert, dar am apreciat ambalajul mesajului. Tot drumul mi-a cântat refrenul şi odată ajunşi la destinație s-a repezit direct la frigider. – Hei, care este primul lucru pe care-l facem când intrăm în casă? întreb eu. – Ne descălţăm? răspunde întrebător piticul. – Da, ok, ăsta ar fi primul. Atunci al doilea? – Ne dezbrăcam? Şi îşi dă jos haina groasă. N-am nimerit nici acum numeralul, mai trag un bilet: – Al treilea? – Ne dezbrăcam iar, răspunde piticul renunţând şi la bluzonul de sub haină. Carevasăzică spalatul pe mâini nu este nici pe departe primul lucru pe care-l facem când intrăm în casă. Toată viaţa mea de până acum a fost o minciună 🙂
Citește mai mult »

România toxică

Nu mi-a propus azi să dezbat probleme legate de ecologie. România are mari probleme la acest capitol, dar acestea sunt generate poate tocmai din tipul de toxicitate la care fac referire mai jos. Una dintre primele constatări pe care o poţi face uitându-te deschizând televizorul, rasfoind un ziar sau mergând pe stradă este calitatea groaznica a aerului pe care-l respiram nu cu nasul şi plămânii, ci cu neuronii şi sufletul nostru. Aşa că am găsit un acronim pentru a defini caracteristicile toxicităţii autohtone, care ne defineşte teribil de bine: ZIDURI. Z vine de la Zeflemea, adică acel tip de comunicare ironico-agresiv, care nu are o altă utilitate decât a jigni. Nu-i spui omului ce şi unde a greşit, ci îi ironizezi rezultatele. Nu oferi ajutor, ci glumeşti pe seama celui care are nevoie de el. Nu comunici eficient, firesc, normal, ci îmbraci mesajul într-o glumă inutilă, potenţial dureroasă. A nu se înţelege greşit, umorul este întotdeauna o bună supapă de a elimina frustrări şi a detensiona conflicte. Dar una este gluma bună, autentică şi alta zeflemeaua, miştoul ieftin. I vine de la Insinuări. Nu spui exact ce ...
Citește mai mult »

Împreună la bine şi la rău

M-am măritat tânără, frumoasă şi tare toantă. Fără primele două calităţi sigur nu găseam pretendent şi dacă n-ar fi fost a treia cu siguranţă aş fi fost mult mai greu de convins. Cea mai ciudată treabă din tot ritualul nunţii mi s-a părut celebrul îndemn de a rămâne împreună şi la bine, dar şi la rău. Adică partea cu greul este motivaţională şi prin urmare logică, dar cine fuge de bine? Am luat-o în sens metaforic şi nu m-am mai gândit până azi la ea. Acum, la mulţi ani după, iată-mă bătrână, urâtă, dar puţin mai înţeleaptă. Primele două calităţi mă califică pentru divorţ, dacă n-ar fi probabil şi a treia. Zic că sunt mai înţeleaptă, pentru că regăsind întâmplător celebrul îndemn nupţial am constatat că nu mi se mai pare ilogic. Pentru că am văzut cupluri în care succesul unuia dintre parteneri (mai ales dacă este ea) generează nesiguranţă, frustrare, gelozie, sentimente urâte şi greu de dus. Ştiu aşadar că puţini oameni au tăria de a se bucura de binele celuilalt, de a fi părtaşi la el, de a-l putea purta şi suporta ca şi cum ar fi ...
Citește mai mult »