Luăm cu ceapă

Paharul cu apă stă într-un echilibru precar. – Ai grijă! spun tardiv, încercând să-l prind. Prea târziu. Cel mic este ud fleaşcă pe bluză, pantaloni şi şosete. Ai zice că aproape 250 ml de lichid nu pot produce nicicum atâta udătură. – Ceapa mă-sii! zice prea corect şi prompt atunci când simte răceala din haine. Evident că orice tentativă de a corecta limbajul, aduce cu sine repetarea obsesivă a înjurăturii proaspăt învăţate şi temeinic interiorizate. Nu-mi rămâne decât să-mi propun că nu îl voi recupera în nici o zi de la grădiniţă sau şcoală, delegând înţelept astfel de activităţi tatălui, bunicilor sau fratelui mai mare. Tare mi-e frică de arsenalul lui, care sta bine ascuns şi aşteaptă momentul propice să iasă la lumină. Lulunină cum ar veni, ceapa mă-sii de ceapă că-i aşa de inteligibilă şi simplu de pronunţat!
Citește mai mult »

Trei vieţi şi încă număr

Aş fi putut, până acum, să mor de trei ori. Prima oară într-un accident de maşină. Lucram la o şcoală dintr-un sat ialomiţean şi ajungeam uneori acasă cu “ia-mă nene”. Într-o iarnă de pomină ne-a luat un nene cu duba plina cu cleşti de rufe. Abia ce o porneam la drum şi dubei i-a zburat o roată, s-a dezechilibrat şi s-a rostogolit de câteva ori pe un câmp împrăştiind apocaliptic cleştii. Am văzut ca în filme, primii mei 20 de ani într-o secunda. Am scăpat cu răni uşoare şi o mică anxietate legată de cleştii de rufe. A doua oară m-am înecat, recent, cu ciocolată. Culmea, nu un diabet provocat de pofta excesivă de dulciuri ci o obstrucţie a căilor respiratorii era să-mi vină de hac. Singură acasă, am încercat nişte auto-manevre de resuscitare, care, printr-un noroc chior, au funcţionat. Aş fi vrut să capăt o mică anxietate legată de ciocolată, dar n-a fost să fie. Poate data viitoare. A treia oară fix azi, marţi 13. M-am pus pe schimbat becuri de mult ignorate şi m-am trezit într-un breakdance frenetic. Odată cu electricitatea m-a trăznit şi înţelepciunea: Aşadar ...
Citește mai mult »

Lupte grecomane

Ar fi trebuit să fiu băiat. N-am fost, dar asta nu l-a împiedicat pe tatăl meu să spere că mă voi transforma într-unul. Aşa că mă ducea la meciuri, aprecia mai mult ţinutele mele sport şi mă implica în jocuri băieţeşti. Iar mie imi plăceau la fel de mult luptele grecomane (inspirate din greco-romanele văzute la Olimpiade) în care eram lăsată să câştig, ca şi împletitul părului păpuşilor sau confecţionatul de haine. Poate de aici mi se trage obsesia de a mă lupta până la epuizare pentru lucrurile importante pentru mine. Mi-am închipuit că voi câştiga ca în copilărie. Iar finalul va fi întotdeauna cu râsete şi îmbrăţişări. Şi am greşit. În primul rând, am ales eronat luptele. Unele trebuiau abandonate din faşă, înainte să înceapă. N-au meritat timpul şi energia mea. Apoi am greşit când am ales durata statului pe metereze. Ar fi trebuit să mă opresc atunci când am realizat ca o victorie nu mă va ajuta cu nimic. Frica de eşec a fost o altă greşeală, pentru că uneori lipsa de izbândă se dovedeste a fi mai bună decât reuşita. “O lupta-i viaţa; deci te luptă”, dar cu cap, înţelept, dozat, cu instinct de conservare. Altfel ajungi ...
Citește mai mult »

Dialoguri

Din seria “Culinare”: Pe plajă, îmi oferă o îngheţată făcută de el. O piatră alba, alungită, pe care trebuie să o savurez. – Bună ţata? – Bună, excelentă chiar. Să mai faci! Ce reţetă ai folosit? întreb eu. – De… ţată, îmi răspunde. Din seria “Cine e mamuţa?”: Acasă, ne hârjonim. – Măi, maimuţă! îi zic. Cine e maimuţă? intreb retoric. – Ceacea (Cezar)! – Cum Ceacea? Numele tău nu este Cezar? – Nu, e mamuţă! Din seria “Bond, Puiu Bond”: Îl strig: – Cezar! Îmi răspunde: – Nu Ceacea! Puiu’ mamii! Am aşadar încă un partener de discuţii pe cinste. La fel de pus pe şotii şi pe vorbă ca şi ceilalţi din casă.
Citește mai mult »

15 ani

Astăzi am împlinit 15 ani de la căsătorie, ani frumoşi, plini cu de toate. Un motiv bun de expunere lungă, în două părţi. Prima este teoretică şi plictisitoare, a doua mai uşor de gustat: [Partea plictisitoare a expunerii] M-au luat aşadar nostalgiile şi mi-am amintit de cursul de Sociologie din facultate, când ni s-a povestit formal şi doct despre familie ca instituţie socială. Iar fluturii mei din stomac râdeau în hohote. Ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, ni s-a spus că funcţiile specifice ale familiei sunt: cea de regulator sexual, de reproducere, de socializare, afectivă, de status, funcţia protectivă şi cea economică. Sună romantic, nu? 🙂 Şi ni s-a mai spus despre “Regula celor sase luni si a celor trei ani”, care zice că dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire, acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. De ce? Pentru că mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. Iar dacă nunta a întârziat mai mult de trei ani înseamnă ...
Citește mai mult »

Vacanţa mea

A fost minunat. Grozav. Bestial. Nemaipomenit. Fantastic. Fabulos. Incredibil. Spectaculos. Extraordinar. Ireal. Plajele sunt la fel de frumoase precum le ştiam, apa mării la fel de răcoritoare. În plus, grecii au învăţat să emită bon fiscal. Am prins Super Luna în ultima seară şi nişte super apusuri în fiecare zi. Până la un moment dat. Pe rând, tata m-a anunţat că nu mai merge pompa din puţ deci casa şi curtea sunt lipsite de apă, iar copilul mic a făcut febră şi aşa s-a stricat tot zenu’. În plus am realizat ca nu pot răspunde la mailuri, deşi aveam câte ceva de zis. După două nopţi de vis (pentru că şi coşmarul intră în categoria asta), am ajuns acasă. Unde iarba nu mai e verde – galbenul de la cod si lipsa de apă i-au dat o uşoară tentă arămie, bucătăria s-a transformat într-un spaţiu care mi-a pus ficaţii în dificultate, iar copilul mic şi-a tratat durerea de gât cu balsam de rufe rămas în maşina de spălat blocată simultan cu pompa de apă. Este groaznic. Oribil. Penibil. Înspăimântător. Enervant. Urât. Aiurea. Dificil. Absurd. Nasol.
Citește mai mult »

Despre gratuităţi

Nu mă omor după gratuităţi, pentru că nu cred în ele. Dacă primesc ceva gratis, cu siguranţă fie mă va costa la un moment dat, fie îmi va fi total nefolositor. Experienţele avute îmi confirmă bănuiala. În afară de un sac uriaş de detergent primit cu mai mult de un deceniu în urmă, doar pentru că am deschis uşa şi mai aveam nişte resturi dintr-unul similar în casă, în rest am avut numai din cele neplăcute. Iată-le pe cele mai recente: Pentru ca am fost cuminte şi am cheltuit mai mult de 300 Ron la mall, mi s-a oferit un meniu gratuit la unul dintre restaurantele de acolo. Adică o pizza + o băutură. Am primit o cocă cu putin sos de rosii şi ceva cascavea, băgată la cuptor şi o sticlă de suc acidulat. N-ar fi fost mare paguba, dar asortată a sosit o privire compătimitoare la pătrat pentru că a fost însoţită de un strigăt puternic: “Meniul ăla gratis [insert ton nasol aici], te rog!”. Carevasăzică, în loc să mă bucur de mâncare fără să plătesc, m-am simţit aiurea şi am rămas şi cu stomacul gol. Am mai primit gratis şi nişte ...
Citește mai mult »

Şi vedetele sunt părinţi

Nu cred că a mai fost aşa vuiet în presa de peste Ocean de când Michael Jackson şi-a ţinut copilul acoperit cu o păturică peste balcon arătându-l fotografilor. Acum faptele sunt mai puţin periculoase, dar la fel de analizate: fiica celebrilor David si Victoria Beckham, în vârstă de patru ani, a fost fotografiată cu o suzetă în gură. Termenul în engleză mi se pare mult mai relevant în context – ei spun pacifier, făcând referire la rezultatul obţinut, nu la acţiunea în sine de supt. Ipocrizia analiştilor merge pe două planuri: Primul, constituit din specialişti, care atenţionează ca fata îşi poate deforma dantura. Un risc uriaş, că doar nu există acum soluţii ortodontice chiar şi pentru adulţi. Stilul clasic “mort de grija altuia”. Al doilea, constituit din publicul larg, care, în sfârşit a găsit breşa în stilul de parenting al unui cuplu celebru, simţindu-se deodată superior: “Păi fi-mea nu a vrut suzetă deloc!”, “La 1 an am dat cu ustoroi si piper pe ea şi a aruncat-o!”. Cam ca muierile grase care văd un coş pe tenul unei tipe trăznet şi zic: “Uite, dragă, ce ten ...
Citește mai mult »

Gigi Duru’

Bunicul îi spune mezinului care nu cooperează: – Gata, la spălat! Dacă nu, ai de-a face cu Gigi Duru’! Şi îşi încordează muşchii, în mod demonstrativ. – Tu nu Gigi Duiu! răspunde piticul. – Cum să nu fiu Gigi Duru’? Dar cine sunt eu? – Tu, Tataia Oma! Cinci minute mai târziu, copilul îşi strigă bunicul: – Gigi Duiu?!? Lasă copiii să glumească, vorba reclamei. Că nici cu bunicii nu mi-e ruşine 🙂
Citește mai mult »

Epifanie şi shaorma

“- Te-ai îngrăşat! – Slăbesc eu… – Eşti proastă! N-ai idee ce simplu te îngraşi. Şi apoi ce coşmar este să slăbeşti!” Eu – tânără, neliniştită şi plină de optimism. Porneam de la 45 de kilograme şi mai număram 5. Ea – în apropierea menopauzei, cu corpul deformat de două naşteri şi cu moralul doborât de o relaţie conjugală defectă. Era încă frumoasă şi avea o energie tinerească de invidiat, dar francheţea dureroasă o urâţea câteodată. Prietenă cu mama mea, mă ştia probabil la fel de bine ca ea. S-au prăpădit amândouă şi a trecut mult de atunci. Dar logica ei simpla din acea zi, mă urmăreşte deseori. Când am reînceput să scriu şi mi-am dat seama că a fost aşa de simplu să abandonez şi e atât de complicat să reîncep antrenamentul. Când mi se pare că peştera în care am stat atât timp m-a sălbăticit şi înstrăinat, îmi sună în minte: “E aşa de simplu să renunţi la viaţa socială, dar atât de greu să o reiei…”. De câte ori pierd ceva şi-mi devine trebuincios, îmi reproşez neglijenţa copilărească: “Este atât de simplu să pierzi, dar atât de ...
Citește mai mult »