A servi, servire

Cel mic stă confortabil pe canapea și halește la niște pâine cu unt. – Vreau apă! Adu-mi apă! cere el imperial. – Ce face? întreb eu nedumerită. Cum adică vrei apă, du-te și bea dacă vrei! – Vreau să fiu servit, vine replica regală. (Nu pot să nu remarc că are o viziune frumoasă asupra vieții. Și mi-e cunoscută, am mai auzit-o într-un fel sau altul și de la cel mare.) – N-ai găsit mușteriul! Bagă un “te rog frumos” sau joc de glezne până la bucătărie! – Hai, te rog io frumos, servește-mi niște apă! M-am conformat. A uitat să mulțumească, deși a servit multe muștruluieli și pe tema asta. Așa e cu urmașii: îi servești cu răbdare. Deși visezi uneori la un sos și o garnitură bună alături.
Citește mai mult »

Despre iubire şi alte năbădăi

Ieri a fost ziua îndrăgostelii şi a Valentinelor capitaliste. Tot mormanul de inimioare şi urări de iubire publice, unele frumoase, altele doar naive, m-au făcut să mă întreb de ce nu-mi place ziua cu pricina. Pentru că nu-mi place. Raţional îmi pare o găselniţă frumoasă, orice sărbătoare este binevenită, iar una a iubirii, cu atât mai mult. Şi totuşi în ziua respectivă devin un soi de Grinch și capăt aproape o panică de a ignora tot ce poate lăsa o urmă, fie ea si vagă, de romantism. Până ieri n-am conștientizat disconfortul. M-a pocnit totuși revelația când am realizat că mă uit șui la o poză cu declarații a Melindei Gates către soțul ei: ce a apucat-o, nene, și pe ea? Femeia puternică, deșteaptă și bogată se ține de siropuri dintr-astea? Am stat așadar strâmb și am analizat drept care ar putea fi problema. Mi-am amintit de modul în care am aflat de această sărbătoare. Destul de ciudat. Apoi de faptul că, deși începuse a se sărbători și în adolescența mea năbădăioasă, apropierea calendaristică de ziua mea și ...
Citește mai mult »

Dezvoltarea noastră personală cea de toate zilele

Nu pot să nu observ puzderia de soluţii apărute ca ciupercile după ploaie în domeniul dezvoltării personale: seminarii, cărţi, bloguri, articole, care gratis, care plătite, care ieftine, care… ieftine. Că scumpe n-am prea văzut. Nu pot să nu observ nici virulenţa specifică scepticilor: ca sunt degeaba, că sunt şarlatanii, prostii. Că oamenii care le susţin n-au reusit decât să vorbească în faţa multor fraieri, având ei înşişi nevoie de ajutor în domeniu. Că cei care le “cumpără” sunt naivi şi uşor de păcălit. N-aş fi aşa de dură, este o afacere ca oricare alta, în plus orice face omul major şi vaccinat în mod voluntar şi asumat, este fix responsabilitatea lui. Dacă vrea să creadă în energii care vibrează şi vindecă, în soluţii miraculoase pe bază de vorbe, în horoscop sau sfântul alcool care continuă să meargă, e treaba fiecăruia, atât timp cât îi face mai mult bine decât rău. Dar n-aş fi nici atât de sigură nici de eficienţa strategiilor ieftine şi bune de dezvoltare personală, dintr-un motiv foarte simplu – în viaţă nu prea există scurtături. Ori exact asta ni se vinde: o cale ...
Citește mai mult »

Disparate

Sunt zile alerte, încărcate cu de toate: Vacanța copiilor îmi dă iar o pauză de hidratare, evenimentele din stradă mă îngrijorează și entuziasmează deopotrivă, vremea de afară îmi reînvie sinuzita cronică. Așa că scriu întru relaxare, așa cum îmi vin în minte, cu și despre de toate: Prinsă în diverse chestiuni administrative, las copilul mic să-și găsească și singur de lucru. Plictisit, el se pune pe stricat, doar-doar îmi atrage atenția: cu o sabie de spumă încearcă să doboare becul unui corp de iluminat. – Cezar, știi ce se întâmplă dacă folosești jucăriile ca să strici lucruri. Se aruncă! zic eu în dorința de a-i tăia imediat avântul distructiv. – Da, și apoi te arunc și eu pe tine, plusează neașteptat bunicul care se pregătea să iasă la deszăpezire. Copilul îi aruncă o privire ucigătoare: – Tataie, eu sunt om. Oamenii nu se aruncă! Jucăriile da, că oricum se strică. Dar oamenii nu se aruncă! Nu mă poți arunca! Am intervenit și aplanat conflictul între generații. Dar m-a mirat argumentația, mai ales că până acum n-am avut discuții privitoare la drepturile omului. Despre ...
Citește mai mult »

Noi contra voi

Ce vedem acum în țară este un exemplu clasic de “noi contra voi”. Cei care votează trecut vs cei care votează prezent, cei buni vs cei răi, cei proști vs cei deștepți. Și fiecare tabără crede cu tărie că o reprezintă pe cea prezentă, deșteaptă, bună. Este oarecum surprinzător că niciunul dintre lideri nu pare a înțelege că e o poveste fără sfârșit. Cel puțin fără un sfârșit previzibil, oricâte pariuri pun consilierii. Domnul cu ordonanța (nu strâmba, tu, cu mustață, vorba poetului fotbalist și al unui banner genial de la manifestații) vine ca la ședința de CAP și începe cu bullshitu’ (citat din propria-i engleză). Promisiuni, scuze idioate, minciuni sau jumătăți de adevăruri. Imposibil de servit de mulțimea furioasă, care, total neașteptat pentru politicianul în cauză se mișcă inteligent, nerespectând calculele înaintașilor politici cu experiență în a da cu bâta. În populație și baltă. Domnul cu scaun la Cotroceni vine și vorbește didactic, profesoral, de parcă ar da un 4 la Purtare. Noi ăștia cu școală tolerăm, că de asta avem în palmares de la 15 ani ...
Citește mai mult »

Iubește-ți aproapele!

În urmă cu ceva ani, în plină criză economică, guvernul de atunci a decis să modifice serios Codul Muncii. Oamenii de afaceri erau disperați în primul rând de valul de disponibilizări care, conform legislației în vigoare la momentul respectiv, trebuiau să respecte criteriul social și nu pe cel al performanțelor. Au fost consultate patronatele, sindicatele, reprezentanți ai societății civile. Cu toate acestea, proiectul de modificare a fost motiv de linșaj public. Presa, de orice culoare politică, vuia cum angajații vor fi sclavii multinaționalelor, cum Boc ne-a vândut străinilor, cum vom fi sclavi pe plantații și nu angajați cu drepturi. Se dădeau exemple de prevederi revoltătoare, se perindau zvonuri aberante – a fost un război al informației. Inițial n-am dat mare importanță propunerilor de modificare, dar la sătulă de refrenul pesimist și, din ce în ce mai absurd, m-am apucat să le citesc serios, cu creionul în mână. Șoc și groază: se arătau niște lucruri noi și de mare ajutor clienților noștri. Se rezolvau multe dintre problemele spinoase (cei tineri nu știu ce balamuc era cu perioada de ...
Citește mai mult »

Vă urăsc!

În februarie 1990 mă pregăteam să aniversez 14 ani. O sărbătoare importantă, la granița dintre copilărie și adolescență, în care devenim posesori de act de identitate ca oamenii mari. Revoluția mă umpluse de speranță, dar evenimentele ulterioare îmi creaseră deja o senzație de prea-plin al agresivității și absurdului. Speram să se fi terminat. Cu bine. Pe 18 februarie, la nici o lună de la prima venire a minerilor, pe care eu am vazut-o ca pe o cotitură dubioasă a evenimentelor din decembrie, ortacii au venit din nou la București. Situația devenea, chiar și pentru un copil de 14 ani, prea greu de tolerat. Așa arată libertatea? Asta urmează? Acesta este progres? Am atunci urât FSN-ul (îmbrăcat astăzi în haine social-democrate), minerii și, mai ales, pe cei care continuau să-i sprijine și să le încurajele brutalitatea și manifestările retrograde. A fost pentru prima oară când am simțit acest sentiment grețos, conștientizând cauza și efectul. Mi-am zis că va fi și ultima. Minerii au continuat să vină și să dea cu bâtele. Au murit oameni. Alții au fost mutilați. Iar ...
Citește mai mult »

Părinții au viață de poveste

Mi-am dat seama de asta în timp ce mă chinuiam să găsesc lada cu animale de pluș “nu adevărate”, plăteam o proformă pentru servicii turistice și încercam să găsesc punctul în care pe telefon apărea un pop-up cu “ciuperca piciorului vindecată” în timp ce testam noul www.itex.ro în variantă mobilă. Simultan. Vă jur că e de poveste și am exemple concrete: E “Hansel și Gretel” atunci când copilul ia o bucată de ceva, orice, comestibil și se plimbă prin casă. Îi reperezi traseul mai ceva ca Garmin-ul. A se nota că în zilele noastre păsările nu ajută, iar aspiratorul se dă și el lovit de la atâta miros de mâncare expirată pe la filtre. Este și “Scufița Roșie” când copilul întreabă tare, răspicat și public: “Mama, dar de ce are nenea ăsta nasul așa mare?” de te rogi să apară un lup fioros și să te pape, scăpându-te astfel de jena de a te uita la bietul om. E “Magărușul încăpățânat” când urmașul ajunge să-l ia pe “nu vreau” în brațe și să-l țină precum bretelele velcro de la Marsupi(*). ...
Citește mai mult »

Contagiune

Cei doi copii se împung frecvent, asemeni multor frați pe care îi știu. Unii zic că e gelozie, eu cred că este și un soi de a experimenta într-un mediu sigur. Testezi astfel reacțiile celor vizați, vezi ce ți se răspunde, cauți alternative pe pielea celor care sunt ai tăi de fapt și de drept, deci indiferent cât de rău iese, tot o scoți la capăt cumva. Una din întâmplările care mi-a rămas în minte este o contră în care Marele Copil îi explica argumentat, dar pe un ton cam hotărât celui mic că greșește. Rămas fără alte raționamente, acesta a strigat cu năduf: “-Și nu mai fii așa nervos, că iau și eu nervosu’ de la tine!” M-a distrat replica, de aceea am reținut-o, dar în spatele supărării copilărești se găsește un mare adevăr: stările noastre de spirit sunt contagioase. Tristețea, nervii, cheful de râs, cheful de ceartă se iau de la unii la alții mai ceva ca gripa. Când sunt diverși sau sporadici, “virușii” ăștia sunt inofensivi. Când însă aceleași manifestări se repetă obsesiv, situația riscă să ...
Citește mai mult »

Până în ce punct e treaba noastră?

Cu ceva timp în urmă am început să urmăresc pe Facebook o transmisiune live dintr-un cuib de berze. Avem propriile noastre surate, noi le zicem ale Vecinului Nelson după stâlpul ales chiar la poarta lor, pe care le urmărim mereu. Totuși, a vedea imagini apropiate și detaliate ca într-un un soi de Big Brother păsăresc, părea interesant. Până vara trecută când mi-a pierit cheful de ornitologie: din cauza căldurii, doi dintre puii vedetelor online au murit de deshidratare. Eu am ratat (din fericire) agonia lor, dar cei care au urmărit imaginile au fost profund afectați și indignați de situație, mai ales de faptul că oamenii care le-au făcut păsări celebre nu au intervenit pentru a le salva viața. Specialiștii au replicat atunci că orice ar fi făcut soarta puilor ar fi fost aceeași, intervenția umană fiind inutilă și chiar imorală. Le putem observa așasar, dar nu ne putem erija în divinități, trebuie să lăsăm lucrurile să decurgă după cum le e dat. Mi s-a părut o scuză foarte patetică atunci. Până astăzi, când pe grupul de Facebook ...
Citește mai mult »