Compensare şi recrutare

Există în natură o lege a compensării. Animalele slabe aleargă repede. Cele grele au o putere incredibilă. Plantele frumoase şi parfumate înţeapă. Bălăriile pot avea calităţi curative. Se aplică şi la oameni. Cei scunzi sunt mai vocali. Cei înalţi nu au nevoie de octave, pentru că reuşesc să se impună prin statură. Ai pierdut văzul, se ascut alte simţuri. Îmbătrâneşti, pierzi din puteri, dar capeţi înţelepciunea de a le doza. Şi exemplele pot continua la infinit. În procesele de recrutare şi selecţie putem observa cel mai bine cum funcţionează această lege. Există o categorie de candidaţi care vorbeşte mult şi bine, empatizează cu interlocutorul, ştie să-şi promoveze calităţile, are abilităţi sociale peste medie. Dar nu întotdeauna aceastea sunt dublate de capacităţi profesionale direct proporţionale. Există apoi o alta: cu oameni emotivi, puţintei la vorbă, chiar incomozi prin dificultatea cu care scoţi detaliile de la ei. Care ar fugi mai degrabă decât ar sta la discuţii, răspund uneori în dodii şi te scot destul de mult ca intervievator din zona de confort. Dar care sunt neaşteptat de buni odată angajaţi, capabili de performanţe profesionale superioare şi 100% apţi de a colabora eficient cu ceilalţi. Evident că cea ...
Citește mai mult »

A părea

Am în plan de ceva vreme să-mi fac niște poze profesioniste. Cea mai recentă ședință foto de acest tip a fost în urmă cu mult timp și v-am povestit aici despre ea. Tot ezit, ce-i drept nu sunt un model bun și nici nu mă dă fotogenia afară din casă, mi-ar trebui un profesionist care să mă pozeze confortabil scoțându-mă din zona de confort, ceea ce pare o misiune imposibilă. Iar zilele trecute am mai găsit un motiv. Am văzut așadar la restaurant o vedetă din generația mea care are, printre altele, o afacere cu produse de slăbit/ înfrumusețat. În imaginile recente din Social Media este posesoare de ten impecabil, lipsit de riduri, cearcăne, pierderi de volum sau vitalitate. În realitate era greu de recunoscut, timpul nefiind blând nici cu ea. Și mi se întâmplă des să nu recunosc oamenii cu poze profi din presă atunci când îi văd pe stradă. Unghiurile din care sunt prinși, luminile, machiajul îi transformă în altceva decât sunt cu adevărat. Iar mai trist decât să îmbătrânesc sau să am zile proaste în ...
Citește mai mult »

Înghețata eliberată

Spunând povești cu subiect dat seară de seară, am ajuns să iau la rând tot regnul animal, de la euglena verde la cimpanzeu, toate plantele și aproape toate lucrurile din împrejurimi. O varietate de personaje pe care le-am pierdut, regăsit, le-am pus în situații imposibile, le-am împrietenit, certat, încurcat, obiectul creației fiind astfel din ce în ce mai greu de pus în pagină. Uneori ajung să cred că ideile s-au epuizat. Dar încă mai apare câte un subiect generos. De exemplu, nu de mult am avut de relatat o întâmplare cu una bucată înghețată eliberată. Adică desertul. De unde a scăpat? Iată ce zice povestea: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici măcar n-aş mai povesti, a fost odată o îngheţată ca toate celelalte: nici prea mare, nici prea mică, nici prea naturală, nici prea plină de coloranţi, arome artificiale şi alte bazaconii, nici prea gustoasă, nici prea de aruncat. Îngheţata în cauză se născuse într-o fabrică obscură de provincie, era aromată cu piersici (*), avea 100 de grame, 100 kilocalorii și ambalajul auriu, destul de atrăgător. Ajunsă ulterior, împreună cu ...
Citește mai mult »

Şi acum ce?

Pare a fi o întrebare specifică eşecului: şi acum ce? Ce urmează în jos după nivelul mării? Ce fac dacă am greşit? Ce soluţii am? Ce paşi trebuie să urmez pentru a ieşi din impas? Ce ar trebui să mă motiveze pentru a continua? Cu toate acestea eu am auzit-o în trei poveşti despre succes: Prima, cea a unei cântăreţe de notorietate planetară care îşi povestea într-un documentar cariera. Ajunsă în punctul considerat atunci maxim, cu săli pline, conturi în bancă aşişderea şi imposibilitatea de a mai ieşi din casă fără gardă de corp exact asta s-a întrebat: Şi acum ce? Ce mai poate urma? Ce fac în continuare? Ce ar trebui să mă motiveze? Ce ar trebui să simt? Păi ar urma un nou album… Oamenii se plictisesc şi te uită dacă nu apari cu altceva. Este plină istoria muzicii moderne de artişti care au rămas în memoria colectivă cu un singur hit. Şi să duplici succesul nu-i chiar un obiectiv facil, creaţia fiind o activitate volatilă, greu de controlat. Iată că răspunsurile nu sunt uşoare nici când priveşti de sus. Pentru că tot jos ...
Citește mai mult »

Comestibile

În copilărie mâncam, fără știrea părinților, tot soiul de ierburi. Era pe bulevardul principal un gard viu dintr-un arbust decorativ țepos, cu frunze vișinii și acrișoare, veșnic prăfuite, care ne tăiau brusc foamea în zilele de vară. Mai aveam în meniu o plantă pitică, greu de dibuit, cu frunze cam ca de nufăr, ale cărei semințe albe aveau un gust minunat. Petale de trandafir, mierea caprifoiului, corcodușele verzi și, în primăvara târzie, multe flori de salcâm. Învățam comestibilele din experiența altora și le transmiteam altora ca pe o veritabilă Miorița. Pe cele care erau “otrăvitoare” la fel. Știam plante care ne făceau mâinile țepoase, plante care vindecau sau care, dimpotrivă, puteau răni. A mânca astfel era o formă de socializare. Ne expuneam cunoștințele în grup, exageram efectele, povesteam diverse mituri inventate de noi sau auzite de la alții. Acum ne ținem copiii prea puțin liberi în natură. Și cumva fiecare experiența de cunoaștere a lor devine verificată, mediată, regizată. Rareori apucă să comită comportamente considerate de adulți nepermise. Ghindele și castanele sunt prea murdare pentru a fi colecționate, ...
Citește mai mult »

Părințeală în vremea părerologilor- Episodul 1352

Noul refren agasant în parenting pare a fi vindecarea părinților întru binele copiilor. Este dovedit (pseudo)științific că suntem defecți tocmai pentru că părinții noștri, oameni ocupați și defecți la rândul lor, ne-au făcut așa. Și practic orice problemă a copilului ține, de fapt, de ale noastre. E agitat? Trist? Cu dificultăți de adaptare? Este vina ta, părinte, că nu-ți repari defecțiunile! Aparent specialiștii care promovează astfel de idei uită (voit sper) un lucru esențial: dacă am fi toți perfecți, copii și părinți, s-ar cheama că suntem în Rai. Dificultățile, defectele, trăirile negative, eșecul, fac parte din devenirea noastră în egală măsură, sau chiar mai mult, decât partea luminoasă, fericită, împlinită. Viața este un drum lung și sinuos, cu multe neprevăzute și surprize de tot felul. Inconfortabile cu duiumul. Iar când avem copii nu devenim superoameni. Nu căpătăm puteri speciale și mantii care ne apără de belele. Devenim doar părinți, având aceleași bune și rele din dotarea anterioară. Nu putem așadar să fim perfecți, fără greșeli și ocolișuri neprevăzute. Și nu este normal să încercăm a părea astfel în fața copiilor ...
Citește mai mult »

Uitaţi-vă după îngeri!

Staţi lin că nu m-am dilit. Nu încă, cel puţin. Dar în ultima vreme am fost la un pas destul de mic de asta. Cumva am continuat să atrag din abundenţa de bine a Universului (şi am citat aici dintr-un newsletter din acela ciudat, ajuns doar GDPR-ul știe cum în Inbox-ul meu) aceleaşi chestii sâcâitoare şi enervante. Ce-i drept niciuna nu m-a surprins nepregătită, am destulă vreme pe aici cât să ştiu ce mă aşteaptă. Dar asta nu înseamnă că le-am primit cu braţele deschise şi zâmbetul pe buze, ci m-au costat nişte neuroni, ceva panică, multă energie. În toată vâltoarea cu pricina, în care au fost implicaţi oameni cu deficit de agreabilitate şi reacţii pe măsură, am căpătat senzaţia că noi ăştia de ne credem bipezi, cerebrali şi stăpâni ai lanţului trofic suntem de fapt nişte triste moluşte. Unele dominate de insticte primare, care suprareacţionează nu numai pentru a supravieţui sau a perpetua specia, ci şi absolut fără un motiv logic, cu sens sau motiv. Moluște chiaune. Apoi m-am uitat mai bine în jur. Cu alţi ochi, tot încercănaţi, dar parcă mai ageri. Şi am văzut că totuși ...
Citește mai mult »

Mindfulness cu alarmă de incendiu

Zilele astea ni le-am petrecut la Gura Portiței (Jurilovca), un loc tare frumos care mi-a schimbat cumva percepția despre atractivitatea turistică a României (*). Merită să mergeți, căutați totuși perioade cu încărcătură mică, pentru că Raiul acela fierbând de oameni nu poate decât să devină un veritabil iad. Dincolo de splendoarea naturii, experiența turistică este 100% autohtonă. Avem stilul nostru de a face afaceri cu ospitalitatea, transformând-o oarecum în ostilitate în ciuda eforturilor vizibile de a fi amabili. Nu ne iese nici măcar partea banală cu mobilatul unei camere: am căutat un cuier până m-am lăsat păgubașă, pentru a-l găsi apoi deasupra patului, un dulap generos care m-a umplut de speranța unei logistici ca la carte a maldărului de bagaje abia de avea două rafturi și acelea la o înălțime inaccesibilă mie, iar alarma de incendiu a fost strategic plasată după ușa de la intrare, inevitabilul întâmplându-se într-o noapte la întoarcerea în cameră: a fost pocnită, pornită și a urlat în voie până ce domnul însărcinat cu administrativele i-a dat de cap. Nici el nefiind chiar ușor ...
Citește mai mult »

Un mic exemplu

Într-una din scurtele escapade pe litoralul românesc, pe care îl tradez adesea fără de regrete, am ajuns din întâmplare la un restaurant obscur cu specific românesc. Unde am văzut cu ochii meu ca există şi inversul zicalei cu gardul vopsit care ascunde leopardul, pentru ca deşi ca aspect sau abordare nu promitea nimic special, am mâncat cu poftă şi chiar ne-am întors la următoarea masă. Acolo, chelnerul care ne servea ne-a povestit, printre altele, cum se întoarce să lucreze în fiecare sezon estival la respectivul local (era al cincilea an consecutiv), tocmai pentru că este platit bine, tratat respectuos, plus că mulţi dintre colegi fac acelaşi lucru, deci sunt ca o familie care se întregeşte vara. Ochiul meu de viitoare soacră mare (x2) nu a văzut ceva care să-l contrazică (*). Locul era pe gustul românului de rând, dar nu facea rabat la calitatea ingredientelor şi preparatelor. Patronul era la rândul lui expansiv şi comunicativ, foarte implicat în afacere, îşi cunoştea publicul ţintă şi părea că şi-a făcut ucenicia prin ţări în care industria ospitalităţii chiar ştie de unde i se trage numele. Zilele acestea am citit un articol ...
Citește mai mult »

Din dragoste de Valentina Neacșu

Ieri am văzut o scenă care m-a inspirat. Personajele: un cuplu tânăr, el slab mort împingând un landou, ea, proaspăt ieșită din lăuzie și având triplul greutății lui, mâncând cu poftă dintr-o înghețată. La un moment dat îi oferă generos și soțului (cuplu tânăr, de la o vârstă nu mai împarți mâncarea nici sub amenințare armată), care o refuză purtând mutra ușor intrigato-dezgustată, nu înainte de a-i scana mărinimia timp de o secundă. Mi-am amintit brusc de toate poveștile de iubire care s-au curmat brusc, prematur și tragic: Romeo și Julieta, Allan și Maitreyi, doamna cu acel colier spectaculos și personajul interpretat de Leo DiCaprio în Titanic. Toate ne-au întristat și au devenit memorabile tocmai pentru că nu s-au terminat cu celebra sintagmă “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ca toate celelalte povești. Am realizat astfel brusc că personajele cu pricina au fost chiar norocoase, pentru că iubirea lor a rămas imortalizată artistic într-una dintre ipostazele grele pe care oricum toate cuplurile au darul de a le parcurge – chiar ultima. Nu aveți cum să mă ...
Citește mai mult »