România văzută cu alți ochi

Există o mulțime de motive pentru care țara noastră devine nefrecventabilă. De toate soiurile și categoriile: socio-culturale (suntem o țară extrem de polarizată, cu obiceiuri, tipare educative și de relaționare situate la extreme), economice (salarii mici, perspective profesionale puține) și politice – aici nu cred că mai este nevoie de exemple, băltește presa de ele. Există însă și lucruri bune, pe care le pierdem cu vederea, orbiți fiind de atâta critică. Iată câteva, ştiu că este un exerciţiu greu de acceptare, dar sunt 100% reale: • O legislaţie a muncii foarte protectivă pentru angajaţi. Una dintre mostenirile bune ale comunismului a fost o lege care proteja serios omul muncii, ctitorul socialismului şi al cincinalului în patru ani şi jumatate. Evident ca de-a lungul timpului au fost făcute modificări, evident că a apărut alinierea la legislaţia europeană, și ea destul de grijulie oricum, dar Codul Muncii, aşa cum este el, ofera toate instrumentele împotriva potenţialelor abuzuri din relaţia angajat-angajator. Că angajații nu îşi cunosc drepturile şi angajatorii profită cât pot de asta, este o altă discuție, dar cadrul legal ...
Citește mai mult »

Parenting 2018

Două exemple recente din seria parentală “fac ce știu, dar știu ce fac?” (*) 1. Marele copil este implicat într-un proiect care îl pasionează foarte tare. A început școala, proiectul continuă, iar eu îl pisez la cap să o ia mai ușor pentru că la vârsta lui mi se pare important să facă și altele. De exemplu să doarmă la prânz. Sau să se plictisească. Evident că eu spun, eu aud, așa că într-o discuție recentă i-am aruncat pastila cu sindromul burnout. – Ce-i ăla? – Oboseală extremă pe care nu o conștientizezi, dar care te îmbolnăvește grav. Sunt oameni care chiar mor! bag eu artileria grea în parenting, frica, cu gândul la biata Raluca Stroescu (**). În mintea mea argumentul ăsta ar fi trebuit să funcționeze brici. Fiecare om suntem diferiți, vorba poetului, dar toți ne temem de lumea cealaltă. Răspunsul mi-a demolat toate așteptările: – Pe bune, mori? Păi toată lumea moare. Și mi se pare foarte mișto să mori făcând ceea ce îți place! E clar, mi-a ieșit schema mai ceva ca Domnului Dragnea investirea celui de-al treilea guvern! MC ...
Citește mai mult »

Decizia corectă la început de carieră

Deși șomajul în rândul tinerilor este îngrijorător (aproape triplu față de celelalte segmente de vârstă în 2017), paradoxal există tot mai multe opțiuni profesionale pentru ei. Companiile au învăţat să-i instruiască şi să-i integreze uşor, evident cu niste costuri ataşate. Sunt din ce în ce mai curtaţi, lipsa lor de experienţă şi know-how fiind tot mai puţin luată în calcul, cu toate acestea mulţi aşteaptă un altfel de start în carieră faţă de ceea ce le oferă piaţa. Este, ca majoritatea problemelor sociale şi economice, una de tip: “oul sau găina”. Companiile încearcă, tinerii spun că şi ei, dar undeva lucrurile se rup iremediabil. Este oul cel cu vina primordială, tinerii care strâmbă din nas? Sunt găinile-firme cele care deşi închid ochii la lipsa de experienţă au alte asteptări nerealiste? Ambele părţi greşesc, dar evident una mai mult decât alta. Companiile supravieţuiesc în ciuda crizei de personal. Automatizează fluxuri, regândesc structuri, găsesc soluţii alternative inovative. Au bani, au putere, know-how, susţinere. Destinul individual este însă mai complicat şi pentru a pune o temelie durabilă existenței noastre, ar trebui să fim mai înţelepţi ...
Citește mai mult »

Obsesia schimbării

Una dintre cele mai stresante metehne ale zilelor noastre este dorința obsesivă de a schimba: schimbăm joburi (în România durata medie de angajare la un loc de muncă din mediul privat este sub trei ani), schimbăm neveste, școli, mașini, case. Schimbăm politicieni (uitați-vă în guvern, avem un prim-ministru la jumătate de an), manuale, obiceiuri de consum, legi. Prin companii se schimbă manageri, fluxuri de lucru, arhitecturi organizaționale. Normal schimbarea este benefică și ar trebui să ducă la progres. Dar când este impulsivă, necontrolată, haotică, nu face decât să destabilizeze. Cel mai vizibil indicator al schimbărilor de dragul schimbării este prin școli. În fiecare an școlar există cel puțin 3-4 transferuri la nivelul unei clase. La fiecare ședință cu părinții cel puțin un profesor riscă să fie mazilit. Părinții caută continuu soluția de aur a devenirii copiilor, iar aceștia, evident, riscă să aibă dificultăți de adaptare. Realitatea este că nu există școala perfectă. Oricum ai da-o, tot din lac în puț ajungi. Iar profesorii sunt tot mai puțini. Și acolo unde resursa umana lipsește este greu de echilibrat balanța performanțelor. Cu toate ...
Citește mai mult »

Nu mă învăț minte!

După prima zi de grădiniță din noul an școlar, deasupra dulăpioarelor din noua sală de grupă stăteau frumos desenele copiilor, intitulate “Amintiri din vacanță”. Cezar, mândru, mi l-a arătat pe al lui, care m-a cam confuzat întrucât la prima vedere chiar nu mi-am dat seama ce semnifică. Acasă, în timp ce tăiam poza să o aduc la lumină, m-a pălit ideea: e o tabletă! O nenorocită de tabletă! E dreptunghiulară, are iconițele aplicațiilor aranjate simetric, fețe zâmbitoare, e chiar iPad-ul, mă mir că nu i-a dat și niște galben pe laturi, să aibă husă. Chiar așa, observ că nici măcar nu a folosit culori, decât în partea de sus, deci e mai grav! Carevasăzică batem drumuri lungi spre Legoland, mergem la plajă în Italia, ne plimbăm cu feribotul spre o superbă insulă grecească și el desenează o bestie de tabletă. De aici până la vinovății materne pasul este întotdeauna infim: este clar din cauza mea pentru că nu îi găsesc suficiente ocupații (*). Ce fel de mamă sunt dacă am copil preșcolar dependent de tabletă? Cum scriu eu despre educație ...
Citește mai mult »

România paralelă

Am început greu dimineața, oglinda m-a înspăimântat, iar ibricul de cafea a căpătat cam mult zaț pentru câtă apă suporta. Agitată și speriată, am trezit copiii și după clasicele administrative am pornit spre grădiniță și liceu pe căi nesperat de goale deschise de Waze. (*) La grădiniță ne aștepta un decor foarte colorat cu sute de baloane și tălpi de cauciuc care ne conduceau spre clasă. Copilul mic a devenit brusc interesat: “Cred că e party aici!” Ghinion, party era de fapt la cel mare, care la festivitatea de deschidere a noului an școlar a ascultat The Motans. Și eu ascultam cinci discursuri sforăitoare și un soi de “Veșnica pomenire!” mai optimist. M-am gândit că eu trăiesc cu adevărat într-o Românie paralelă, pentru că deși am copiii în sistemul de învățământ al statului, începem școala așa. Citind știrile văd că mai există una rămasă în trecut, în care nu există apă curentă sau toalete funcționale. În care părinții stau cu grija copilului nu doar din punct de vedere școlar, ci și fizic: oare nu îi cade tavanul în ...
Citește mai mult »

Un refren superficial

În primăvară am trecut meteoric printr-o firmă autohtonă cum n-am crezut să existe: abandonată, totuși aflată în proprietatea cuiva, moartă, dar care încă respira și cu mulți angajați, angajamentul lipsind totodată cu desăvârșire. A fost o experiență grozavă, supremul absolut pentru un consultant. Lipsa de investiții în tehnologizare, angajații terorizați de sistemul defect construit în timp de nepăsare, fantome ale trecutului care bântuiau și lipsa celor mai elementare noțiuni de management creionau un mediu organizațional aparte. De oriunde o luai ajungeai exact în punctul nevralgic pe care l-am intuit la prima întâlnire: banii, care, cheltuiți fiind fără discernământ, începeau să sece. Iar refrenul celor de acolo în acest caz nu era: “hai să începem să ne organizăm și să oprim aruncatul banilor!” (în fond scopul și durata vizitei mele acolo), ci “hai să încasăm mai mult!” Ideea cu sporitul conturilor, pe care o îmbrățișează mai nou și pseudopsihologii propovăduitori ai dezvoltării personale, nu e rea. Problema este că banii nu sunt în aer, așa cum credea un mare manager din tinerețea mea profesională. Banii sunt în buzunarele sau conturile ...
Citește mai mult »

Episodul 3: naufragiu și fierbințeli

Tocmai ce ne-am întors din Skiathos, destinația de vacanță care este deja la capitolul “revedere”, anul trecut bifând-o cam tot pe vremea asta. A fost și acum grozav, minunat, relaxant. Ce ne place acolo? Multitudinea de plaje, diferite și spectaculoase. La Mandraki există o zonă deșertică desprinsă parcă de pe o altă planetă. La Koukounaries, în mijlocul unei rezervații naturale, am ascultat un playlist care m-a adus în zilele noastre, iar la Kanapitsa, care este îngustă cât doi pași de Ghiță Mureșan, am mâncat dumnezeiește. Pe Agia Paraskevi a fost cu adevărat primejdios, întrucât am înotat cu un cârd de lebede și alte păsăreturi păstorite de un lebădoi isteric. Mixul de turiști. Este o lume pestriță, ca un autentic turn Babel. Am văzut mai mulți români ca anul trecut, dar majoritatea este încă formată din greci, italieni, francezi, englezi, ceva nordici. Peisajele. Este o insulă superbă, nu am condei să o pot descrie adecvat. Ce am făcut în plus de data asta acesta față de anul trecut? Am găsit curajul să ne urcăm pe o barcă și să facem celebrul tur “Mamma Mia!” ...
Citește mai mult »

Povestea merge mai departe

În drumul de la LEGOLAND spre Italia, într-o parcare elvețiană care dezvăluia un peisaj grozav (și avea o budă S.F.), mi-a sunat telefonul. M-a trezit din reverie un domn aflat în căutare de terapie pentru cuplul său. Deloc dezamăgit că a dat peste persoana nepotrivită, a declarat optimist că mai caută. Cumva am simțit că va fi bine, atât timp cât există motivația, încă jovială, de a repara daunele. Am sperat doar să se fi instalat de ambele părți ale baricadei și mi-am luat gândul. Până la următoarea solicitare de acest soi. (*) Mi-am amintit acum, la început de septembrie, pentru că în 2000 toamna ne-am înhămat și noi la aceeași căruță. Lucru deloc ușor, pentru că fiecare căsătorie vine garantat cu niște crize. Mai mari, mai mici, mai multe, mai puține. Unele influențate extern, altele chiar din interiorul cuplului. Unele reale, altele închipuite. Unele care trec fără semne, altele care lasă cicatrici adânci. Unele care par insignifiante dar cască prăpăstii imense, altele care par bombe atomice și se dovedesc a fi niște inofensive fâsuri. Am avut ...
Citește mai mult »

Mamele și cariera

Când am ieșit prima oară din țară pentru a vizita liceeni ca noi din Franța, am fost surprinsă că mama gazdei mele, care era tehnician dentar, lucra de trei ori pe săptămână câte patru sau șase ore. Avea doi copii și doi bunici în îngrijire, iar flexibilitatea programului îi permitea să profeseze încă, fără să-și neglijeze îndatoririle familiale. Am constatat ulterior că era acolo ceva firesc ca femeile să aibă joburi cu program altfel decât eram eu obișnuită să văd, ceea ce mi s-a părut util și interesant. Mi-am închipuit atunci că, peste timp, așa va fi și la noi în România. Au trecut aproape 30 de ani și nu se întâmplă decât sporadic. Femeile românce au în continuare de făcut o alegere tranșantă: cariera sau familia. Nu există opțiunea programului fracționat decât într-o paletă mică de alegeri profesionale. Iar noile reglementări legale vin să o mai restrângă puțin. De ce nu cred managerii români în flexibilizarea timpului de lucru? În primul rând pentru că nu au modele pe care să-și bazeze alegerile. Și este greu să faci ceva ...
Citește mai mult »