Comestibile

În copilărie mâncam, fără știrea părinților, tot soiul de ierburi. Era pe bulevardul principal un gard viu dintr-un arbust decorativ țepos, cu frunze vișinii și acrișoare, veșnic prăfuite, care ne tăiau brusc foamea în zilele de vară. Mai aveam în meniu o plantă pitică, greu de dibuit, cu frunze cam ca de nufăr, ale cărei semințe albe aveau un gust minunat. Petale de trandafir, mierea caprifoiului, corcodușele verzi și, în primăvara târzie, multe flori de salcâm. Învățam comestibilele din experiența altora și le transmiteam altora ca pe o veritabilă Miorița. Pe cele care erau “otrăvitoare” la fel. Știam plante care ne făceau mâinile țepoase, plante care vindecau sau care, dimpotrivă, puteau răni. A mânca astfel era o formă de socializare. Ne expuneam cunoștințele în grup, exageram efectele, povesteam diverse mituri inventate de noi sau auzite de la alții. Acum ne ținem copiii prea puțin liberi în natură. Și cumva fiecare experiența de cunoaștere a lor devine verificată, mediată, regizată. Rareori apucă să comită comportamente considerate de adulți nepermise. Ghindele și castanele sunt prea murdare pentru a fi colecționate, ...
Citește mai mult »

Părințeală în vremea părerologilor- Episodul 1352

Noul refren agasant în parenting pare a fi vindecarea părinților întru binele copiilor. Este dovedit (pseudo)științific că suntem defecți tocmai pentru că părinții noștri, oameni ocupați și defecți la rândul lor, ne-au făcut așa. Și practic orice problemă a copilului ține, de fapt, de ale noastre. E agitat? Trist? Cu dificultăți de adaptare? Este vina ta, părinte, că nu-ți repari defecțiunile! Aparent specialiștii care promovează astfel de idei uită (voit sper) un lucru esențial: dacă am fi toți perfecți, copii și părinți, s-ar cheama că suntem în Rai. Dificultățile, defectele, trăirile negative, eșecul, fac parte din devenirea noastră în egală măsură, sau chiar mai mult, decât partea luminoasă, fericită, împlinită. Viața este un drum lung și sinuos, cu multe neprevăzute și surprize de tot felul. Inconfortabile cu duiumul. Iar când avem copii nu devenim superoameni. Nu căpătăm puteri speciale și mantii care ne apără de belele. Devenim doar părinți, având aceleași bune și rele din dotarea anterioară. Nu putem așadar să fim perfecți, fără greșeli și ocolișuri neprevăzute. Și nu este normal să încercăm a părea astfel în fața copiilor ...
Citește mai mult »

Uitaţi-vă după îngeri!

Staţi lin că nu m-am dilit. Nu încă, cel puţin. Dar în ultima vreme am fost la un pas destul de mic de asta. Cumva am continuat să atrag din abundenţa de bine a Universului (şi am citat aici dintr-un newsletter din acela ciudat, ajuns doar GDPR-ul știe cum în Inbox-ul meu) aceleaşi chestii sâcâitoare şi enervante. Ce-i drept niciuna nu m-a surprins nepregătită, am destulă vreme pe aici cât să ştiu ce mă aşteaptă. Dar asta nu înseamnă că le-am primit cu braţele deschise şi zâmbetul pe buze, ci m-au costat nişte neuroni, ceva panică, multă energie. În toată vâltoarea cu pricina, în care au fost implicaţi oameni cu deficit de agreabilitate şi reacţii pe măsură, am căpătat senzaţia că noi ăştia de ne credem bipezi, cerebrali şi stăpâni ai lanţului trofic suntem de fapt nişte triste moluşte. Unele dominate de insticte primare, care suprareacţionează nu numai pentru a supravieţui sau a perpetua specia, ci şi absolut fără un motiv logic, cu sens sau motiv. Moluște chiaune. Apoi m-am uitat mai bine în jur. Cu alţi ochi, tot încercănaţi, dar parcă mai ageri. Şi am văzut că totuși ...
Citește mai mult »

Mindfulness cu alarmă de incendiu

Zilele astea ni le-am petrecut la Gura Portiței (Jurilovca), un loc tare frumos care mi-a schimbat cumva percepția despre atractivitatea turistică a României (*). Merită să mergeți, căutați totuși perioade cu încărcătură mică, pentru că Raiul acela fierbând de oameni nu poate decât să devină un veritabil iad. Dincolo de splendoarea naturii, experiența turistică este 100% autohtonă. Avem stilul nostru de a face afaceri cu ospitalitatea, transformând-o oarecum în ostilitate în ciuda eforturilor vizibile de a fi amabili. Nu ne iese nici măcar partea banală cu mobilatul unei camere: am căutat un cuier până m-am lăsat păgubașă, pentru a-l găsi apoi deasupra patului, un dulap generos care m-a umplut de speranța unei logistici ca la carte a maldărului de bagaje abia de avea două rafturi și acelea la o înălțime inaccesibilă mie, iar alarma de incendiu a fost strategic plasată după ușa de la intrare, inevitabilul întâmplându-se într-o noapte la întoarcerea în cameră: a fost pocnită, pornită și a urlat în voie până ce domnul însărcinat cu administrativele i-a dat de cap. Nici el nefiind chiar ușor ...
Citește mai mult »

Un mic exemplu

Într-una din scurtele escapade pe litoralul românesc, pe care îl tradez adesea fără de regrete, am ajuns din întâmplare la un restaurant obscur cu specific românesc. Unde am văzut cu ochii meu ca există şi inversul zicalei cu gardul vopsit care ascunde leopardul, pentru ca deşi ca aspect sau abordare nu promitea nimic special, am mâncat cu poftă şi chiar ne-am întors la următoarea masă. Acolo, chelnerul care ne servea ne-a povestit, printre altele, cum se întoarce să lucreze în fiecare sezon estival la respectivul local (era al cincilea an consecutiv), tocmai pentru că este platit bine, tratat respectuos, plus că mulţi dintre colegi fac acelaşi lucru, deci sunt ca o familie care se întregeşte vara. Ochiul meu de viitoare soacră mare (x2) nu a văzut ceva care să-l contrazică (*). Locul era pe gustul românului de rând, dar nu facea rabat la calitatea ingredientelor şi preparatelor. Patronul era la rândul lui expansiv şi comunicativ, foarte implicat în afacere, îşi cunoştea publicul ţintă şi părea că şi-a făcut ucenicia prin ţări în care industria ospitalităţii chiar ştie de unde i se trage numele. Zilele acestea am citit un articol ...
Citește mai mult »

Din dragoste de Valentina Neacșu

Ieri am văzut o scenă care m-a inspirat. Personajele: un cuplu tânăr, el slab mort împingând un landou, ea, proaspăt ieșită din lăuzie și având triplul greutății lui, mâncând cu poftă dintr-o înghețată. La un moment dat îi oferă generos și soțului (cuplu tânăr, de la o vârstă nu mai împarți mâncarea nici sub amenințare armată), care o refuză purtând mutra ușor intrigato-dezgustată, nu înainte de a-i scana mărinimia timp de o secundă. Mi-am amintit brusc de toate poveștile de iubire care s-au curmat brusc, prematur și tragic: Romeo și Julieta, Allan și Maitreyi, doamna cu acel colier spectaculos și personajul interpretat de Leo DiCaprio în Titanic. Toate ne-au întristat și au devenit memorabile tocmai pentru că nu s-au terminat cu celebra sintagmă “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ca toate celelalte povești. Am realizat astfel brusc că personajele cu pricina au fost chiar norocoase, pentru că iubirea lor a rămas imortalizată artistic într-una dintre ipostazele grele pe care oricum toate cuplurile au darul de a le parcurge – chiar ultima. Nu aveți cum să mă ...
Citește mai mult »

Când cele așteptate chiar sosesc

Mai mult de doi ani am stat cu cel mic doar în brațe. Eram nedespărțiți, dacă întâmplator mă întâlneam cu prieteni sau cunoscuți în scurtul răgaz fără el, nu mă recunoșteau fără marsupiul verde, înflorat. Mulți își puneau probleme privitoare la sănătatea lui, puțini puteau intra în amalgamul nostru zilnic. L-am cărat cu mine în deplasări de serviciu, am făcut aprovizionarea, am mers cu cel mare la diverse extrașcolare de-ale lui, am alergat după autobuze, am probat pantofi. Am gătit, am dormit, m-am fardat sau am citit. Doi în unu, cu respirația îngreunată, fiindu-ne prea cald uneori, încurcându-ne unul pe altul deseori. Ieri am revăzut poza în care pregăteam cu el în cârcă o masă pascală și am simțit din nou senzația de arsură din coloană, durerea de spate, oboseala de atunci. Îmi doream să-l văd mare, să-l știu independent, să-mi dea un răgaz, cât de mic. În seara asta a intrat în casă, și-a schimbat pantalonii, și-a pus un bluzon peste tricou și mi-a spus încrezător: – Să te relaxezi liniștită! Puțin încurcată, mai ales că în ultima vreme ...
Citește mai mult »

De la pantofii copiilor către inducția angajaților

În scurta vacanță, încheiată prematur ieri, am participat la un voios party de copii. Ajunsi primii, lui Cezar i-a fost făcut ca la carte instructajul pentru accesul în spațiul de joacă: se lasă pantofii în dulapul alb aflat în dreapta scărilor, nu înainte de a-i descălța, și se purcede la distracție. Ceea ce s-a și întâmplat. Celorlalți copii, veniți când deja domnul responsabil de instructaj era ocupat cu invitații, nu li s-a mai comunicat nimic. Rezultatul: un dulap gol, cu o pereche de Nike pusă de-a-ndoaselea rătăcită prin el și un maldăr de încălțări chiar lângă, care încurca puțin accesul la scări. Adică așa. Iată că instructajul succint și formal a funcționat, iar lipsa lui s-a simțit. E drept că vorbim despre o situația atât de banală încât numai eu am observat asta. Și am făcut-o tocmai pentru că mi-am amintit brusc de toate firmele care angajează oameni și uită să le comunice care sunt regulile casei. Spre deosebire de petrecerile de copii, unde distracția primează, iar pantofii sunt accesorii inutile, în organizații lucrurile sunt mult mai serioase. Noii ...
Citește mai mult »

Curajul de a spune “Nu”

În primăvara lui 2016, presa românească a aruncat o bombă cu informații despre folosirea pe scară largă în spitalele românești a dezinfectanților diluați achiziționați de la firma Hexi Pharma, care era implicată într-un scandal similar încă din 2006. Dezvăluirile au condus la un final apoteotic: patronul firmei s-a sinucis, iar compania a intrat în insolvență. Și în istorie ca o organizație criminală. La momentul scandalului lucrau acolo aproximativ 50 de angajați care și-au pierdut ulterior locul de muncă, căpătând totodată o pată neagră în CV. Pentru că este greu de crezut că toată publicitatea negativă din jurul angajatorului nu le-a afectat cariera – a lucra într-o structură lipsită de scrupule, presupune, în ochiul public, fie lipsă de curaj, fie de moralitate. Și chiar dacă profilul profesional rămâne impecabil, tot există riscul să apară dificultăți de a trăi cu astfel de schelete prin sertare. În activitatea de consultanță văd adesea că cele mai vulnerabile firme sunt cele în care angajații nu au curajul de a refuza nedreptăți și sarcini aflate la limita deontologiei profesionale sau la cea a ...
Citește mai mult »

Narcise și atât

Pe o bucată de pământ din curte stă, din vara trecută, o mochetă de plastic care găzduiește, în lunile caniculare, o piscină mică. În lipsa minusculului bazin, Dor, marele câine al curții, trage enervant de covorul numai bun de ros. Iar sub el păreau a se iți niște frunze gălbejite și rupte de lupta cu plasticul verde. Zilele trecute cineva a strans toată mocheta și a așezat-o frumos pe un gard. Sub ea stăteau chinuite și frumos aliniate niște narcise de care uitasem toți. Florile au îmbobocit, iar frunzele au înverzit, chiar dacă au crescut așa, retezate și gălbejite la vârf. Vor înflori curând. Știu că a fost tata. Mi-l închipui descoperind plantele atavice și încercând resuscitarea. Am în spatele casei un fragment de tuia salvat dintr-un ghiveci, pe care îl udă încă cu sfințenie, deși nu pare a avea mari șanse de reabilitare. Mi-am amintit cum prin noiembrie mi-a adus supărat cele trei ghivece din camera lui. Le uda atât de des încât erau aproape putrezite, le mergea la fel rău precum miroseau și nu știa ce să ...
Citește mai mult »