Pălăria galbenă

Exercițiu de imaginație: un om își cumpără o pălărie galbenă și o scoate la plimbare în centrul orașului. Ce credeți că ar spune trecătorii? Mulți probabil nici nu ar băga-o de seamă. Ar trece nepăsători, cufundați în gândurile lor, fără să remarce coloratul detaliu vestimentar. Unii ar remarca poate că este utilă în zilele toride. Cineva chiar s-ar întreaba de unde a fost achiziționată. O doamnă ar băga de seamă că personajului nostru îi stă bine cu pălărie. O alta ar strâmba din nas pentru că este că este un accesoriu demodat. Un copil s-ar întreba dacă sub pălărie capul este acoperit de păr sau este chel. Un domn ar considera că extravaganța accesoriului denotă lipsă de respect pentru trecători. O domnișoară ar paria pe lipsa posesorului de gust: cine mai poartă galben în zilele noastre? Un băietan ar vedea-o ca pe o grozavă minge de fotbal: ar șuta-o cu putere pe carosabil. Un uituc ar crede poate că este luată chiar din dulapul său. Aceeași pălărie creează astfel deopotrivă motive de acreală și ciufuțenie sau de admirație, amuzament, creativitate. Un accesoriu banal ...
Citește mai mult »

Întrebările mele fără de răspuns

În toată agitația începutului de vară, cu examene și multe probleme care își așteaptă rezolvarea, cu baterii descărcate și idei puține, au sosit două dileme noi, dar vechi, normale dacă le privesc cu ochii, dar anapoda de simțit, ușor de pus în cuvinte, dar greu de soluționat: Cum îi explici unui copil care nu are conștiința permanenței ce este moartea? Celor mici li se par o veșnicie cele trei secunde în șirul de pe tobogan, cum să le spui că există și un infinit de așteptare? Cerul este atât de concret, cum ar putea ascunde suflete imponderabile? Și ce este până la urmă sufletul? Cum poate să existe ceva ce nu vedem? Ori la noi în familie moartea este un subiect care lovește des: bunicile lipsesc de la apel, mătușa la fel, chiar și câinele-ponei din primii ani de viață ai copilului sau motanul cafeniu care îi dormea la picioare. Și, da, numai bun de pus în discuție când ești oricum cu moralul coborât serios sub nivelul mării. Și cum îi spui unui bătrân că nu mai poate? Că deși ...
Citește mai mult »

La cald despre Evaluarea Națională

Încep prin a-i felicita pe toți elevii de clasa a opta pentru notele mari obținute la examen. Au muncit și au cules roadele. Iar celor care simt că puteau mai mult, să le spun că vor avea suficiente alte provocări și concursuri în care să se simtă învingători. Abia încep, credeți-mă! Astăzi, după ce a trecut euforia rezultatelor, au debutat statisticile și împăunătile oficiale: numărul copiilor cu medii peste 5 este de 71%. Impresionant, în creștere cu 2 procente față de anul trecut! Oficial ne merge bine! Neoficial însă, probabil 98% din copiii cu note peste 8 le-au obținut prin munca asiduă de după școală, cu ajutorul meditațiilor și muncii suplimentare. Asta pentru că nu îmi place unanimitatea! Procentul scade poate la notele sub 8, dar nu substanțial. Acești elevi cu rezultatele cărora se laudă sistemul sunt de fapt creația școlii de după școală, finanțat cu putere de părinți. Iar asta ar trebui să dea serios de gândit celor care conduc destinele educației. De asemenea, se remarcă anomalii care arată că evaluarea… evaluărilor este viciată. De exemplu, în Sibiu ...
Citește mai mult »

Nedumeriri femeiești

Pentru mine cea mai grea parte din a fi femeie pare cea cu aranjatul. Am fost suficient de “chinuită” în copilărie încât să mă obișnuiesc cu rutine femeiești specifice: musai rochiță când mergem în vizită, pieptănat și păr strâns excesiv, astfel încât să nu intre în ochi nici dacă sunt atacată de o armată de mâțe nebune, asortat fundițele cu rochița și întotdeauna de pus șosete potrivite la pantofi. M-am obișnuit așadar cu indicii de gen, dar, deși le port ocazional, evit cât pot oja, tocurile, bijuteriile. Și m-aș tunde băiețește chiar mâine. De aceea nu înțeleg de unde dorința acerbă a bărbaților să-și complice viața cu chestii femeiești. De exemplu: Manichiura. Chiar nu pricep de ce ai pierde timp și energie să ai unghii pilite corespunzător și lăcuite regulamentar? Înțeleg în cazul profesiilor artistice, în care mâinile sunt protejate intens. Dar îmi și închipui un domn oarecare, proaspăt ieșit de la salon, care îi spune soției: “Să duci tu sacoșele astea în casă, că mie mi se ciobește lacul de pe unghii!” Pensatul și epilatul. Nene, sunt ...
Citește mai mult »

Examene: de ce au părinţii mai multe emoţii decât copiii?

După cum probabil ştiţi, sfârsitul anului scolar coincide începutul perioadei de examene: evaluarea naţională a elevilor din clasa a opta care contează la admiterea în licee, bacalaurealtul şi apoi admiterea la facultate. Părinţii spun des că sunt mai emoţionaţi decât copiii lor. Şi ştiu că aşa este, am auzit şi eu asta de la mama şi am spus-o la rândul meu. Astăzi am făcut o analiză introspectivă pentru a căuta motivele. Pentru că da, sunt de fapt în interiorul parinţilor şi nu al copiilor. Primul motiv, şi cel mai important, este acela că adulţii au mai multă experienţa de viaţă şi au văzut eşecul în numeroase ipostaze, nu doar în viaţa personala, dar la alții. De aceea ei văd lucrurile în tuşe mai prăpăstioase, experimentând o paletă întreagă de sentimente corupte negativ. Al doilea motiv este acela că examenul lor răpeşte controlul nostru. În parc, acasă, chiar şi la scoală, suntem obişnuiţi să putem interveni, media, cere în locul copiilor noştri. În timpul examenelor, oricât am fi de implicaţi, nu putem intra in mintea copiilor nostri pentru a-i ajuta. ...
Citește mai mult »

Breaking nails, adică news: jucaria la modă este foarte periculoasă!!!

Știu că zilele acestea altele sunt știrile cu titluri galbene și mesaje îngrijorătoare. Dar în plin teatru al absurdului nu ne prea rămâne altceva de făcut decât un cântec vesel să cântăm. Vreau deci să vă vorbesc despre acele jucării învârtitoare care ne vâjâie de ceva vreme în urechi pe stradă, în sălile de clasă sau cinema, acasă și în parcuri. Se numesc fidget spinners și deja dacă vedem un copil fără elice pe deget începem să ne întrebăm dacă nu cumva am accesat un portal de realitate paralelă din care va fi greu de ieșit. Gândite inițial pentru cei cu tulburări din sfera autismului, ADHD sau anxietate, jucărelele cu pricina au rolul de a-i ajuta pe utilizatori să se concentreze mai bine sau să-și controleze reacțiile generate de stres. Nu sunt așa noi cum par, au apărut inițial în anii ’90 și am citit studii care susțin că funcționează în scopul pentru care au fost create. Dar în zilele noastre au devenit precum piesele acelea bune pe care le asculți obsesiv la radio și încep a genera sentimente ...
Citește mai mult »

Despre procedurizare

Zilele trecute s-a aflat în vizorul presei un episod penibil, dar deloc neaşteptat în peisajul autohton al zilelor noastre: altercaţia dintre fostul deputat Cristian Boureanu (mai cunoscut pentru viaţa privată destul de tumultoasă decât pentru iniţiative legislative) şi o patrulă de poliţisti care l-a oprit în trafic. Ceea ce am remarcat cu toţii a fost lipsa unui comportament profesional standardizat din partea oamenilor legii, fapt care a dus la o escaladare alertă a situatiei. S-a lăsat cu degete zdrelite şi nas spart de ambele părţi, când normal era să se lase cu cătuşe şi arestare imediată de partea agitată a baricadei. Că fostul deputat are probleme comportamentale grave, nu-i o surpriză. Dar că nişte poliţişti sunt prinşi pe picior greşit, neavând nici tehnica, nici procedurile şi nici sprijinul rapid al altor colegi, asta arată degringolada şi lipsa de voinţă politică din instituţiile cu pricina. Am dat exemplul unor angajati de la stat. Dar nici în cazul companiilor din mediul privat lucrurile nu stau mai bine. Ieri, în timp ce mergeam printr-unul din cartierele bucureştene, nu mică mi-a fost ...
Citește mai mult »

Cum să creşti un mocofan?

Cea mai frecventă eroare parentala este, din punctul meu de vedere, etichetarea. Câţi părinţi nu aţi auzit spunând odraslelor: eşti leneş, moale, nu te duce capul, nu te descurci în lume, nu ai gură să o deschizi? Câte comparaţii am suportat şi noi: “Marcel e mai cuminte ca tine!” sau “Doiniţa are note mai mari, ea cum poate?” Ne închipuim că astfel de mesaje sunt motivante. Cum să nu se mişte mai repede când îi zici copilului mocofan? Cum să nu se cuminţească brusc atunci când află că alţii îl depăşesc comportamental? Dar ce să vezi? În mod absolut ciudat, inexplicabil, suspect, nu se întâmplă aşa. De fapt este evident de ce etichetele nu ajută: pentru că noi le punem, iar copiii le acceptă aşa cum vin. Dacă mama zice că sunt leneş, înseamnă că aşa sunt. Dacă tata spune că-s prost, are dreptate! El este adultul și știe mai bine. Acceptându-le, ei intră într-o spirală descendentă a motivaţiei, iar din mocofani devin şi mai mocofani, din zăpăuci şi mai zăpăuci, din neîndemânatici şi mai neîndemânatici. De ce ...
Citește mai mult »

Managementul resurselor umane – așa nu!

Dacă vreți să aflați care sunt practicile dezirabile în managementul resurselor umane, citiți o carte. Dacă vreți să le aflați pe cele greșite, uitați-vă la statul român cum își bate joc constant de proprii săi angajați. Zilele trecute a explodat mămăliga creșterilor salariale promise în campania electorală. Orice om cu o minimă înțelegere a unor fenomene economice știa încă de la început că prea umflatele gogoși sunt o idee proastă. Nu și politicienii noștri, care au început tururi de PR explicând că sunt bani, este și bunăvoință, dar mai ales știință. După câteva luni de promisiuni televizate și scrise, angajații statului află ceea ce unii bănuiau de mult: că mai au de așteptat. Mult probabil. Nu este prima dată când se întâmplă asta și nu sunt actualii politicieni mai ticăloși ca cei trecuți. Dar este cu certitudine cea mai gravă eroare managerială posibilă. Salariul reprezintă baza motivației muncii. Este motivul principal pentru care omul se trezește și merge la serviciu. Este pâinea zilnică. Este supraviețuirea sa și a familiei sale. De aceea vorbim despre un subiect extrem de serios care poate ...
Citește mai mult »

Când sună telefonul

Relaţia mea cu telefonul mobil este una tensionată. Aş renunţa oricând la el dacă n-ar reprezenta totuşi o legătură cu cei la care ţin. Pentru că mobilul a fost receptorul tuturor veştilor proaste pe care le-am primit. Ce zic proaste, unele au fost şocante, agonizante, pârjolitoare de suflet şi trup… N-am avut probleme cu telefonul fix din copilărie, pe care vecinul angajat la Poştă (pe atunci mesagera tuturor veştilor scrise sau vorbite) mi-l făcuse portabil printr-un fir kilometric. A auzit declaraţii de dragoste, bârfe nevinovate, certuri copilareşti, farse tâmpite şi veşti de tot soiul. Dramele altora, intervenţii ciudate. Din baie, bucătărie, din pat, din canapea, chiar şi de pe balcon. Mobilul însă a fost martorul tuturor durerilor mele. Mi-a cunoscut rezilienţa, lacrimile, nervii, paralizia şocului. M-a însoţit în tristeţi atât de mari încât mi-e tare greu să-l iert. Zilele astea m-a supărat iar. Rău. N-am să-mi pot scoate din cap amalgamul de sunete şi sentimente, nerăbdarea de a afla veşti, neputinţa de a mă împărţi în două, toate legate cumva de telefonul din mână. Pentru că de acolo veneau, ...
Citește mai mult »