Narcisa

Azi am rămas mai mult cu cel mic la țară din motive administrative, profitând astfel de context pentru a ne bucura de curtea plină de flori și soare. Și animale: avem iar 5 bucăți, e o foșgăială și o foame continuă. Pentru că a învățat din experiența marelui copil că florile sunt cele mai bune aliate ale bărbaților pentru că răscumpără greșeli și îmblânzesc pedepse, piticul a început să mi le ofere cu spor: jumulește păpădiile din gazon și narcisele din grădină într-o frenezie îngrijorătoare. Astăzi a găsit o floare gata ruptă și mumifiată pe care mi-a oferit-o mândru. Moment în care a apărut în mintea mea o groaznică problemă de parenting. Cumplită. Apăsătoare. Uriașă. Imposibil de rezolvat. Este cunoscut că bărbații reprezintă sursa predilectă de tras țepe a florăreselor: cel puțin un sfert din buchetele vândute lor au defecte de fabricație și flori prematur îmbătrânite. Ce faci ca mamă când primești astfel de rebuturi? Frângi inima copilului și îi explici pe îndelete procedura alegerii florilor, făcând apel la atenția pentru detalii și răbdarea de a analiza? Sau lași ...
Citește mai mult »

O poveste despre etichete

O scurtă vizită în orasul meu natal mi-a amintit un episod amuzant (*) din copilaria mea: După o îndelungă așteptare, locul de joacă din Parcul Mare a fost renovat. Motiv pentru care părinţii ne-au scos din casă în noua “minune” arhitectonică plină de metal şi mirosind încă a vopsea. Singura chestie mai interesantă de acolo părea a fi un tobogan nou, înalt pentru standardele de atunci, o imitaţie naivă a unui castel medieval ţipător colorat. În rest aceeaşi tristeţe acoperită temeinic de vegetatie. Odată ajunsă în minunea metalică, cea mai interesantă activitate pe care am găsit-o împreună cu sora mea a fost să ne strâmbăm în fel şi chip la o pereche care stătea surprinzător de serioasă și imobilă pe o bancă din apropiere. Şi dă-i şi scoate limba, roteşte de urechi, şifonează obrajii, benoclează ochii, toate într-un efort teribil pentru că trebuia să ne abţinem de la râsul nebun care ne încerca. Decreţei crescuţi cu milioane de interdicţii la şcoală şi pe stradă, dar libere acasă, aşa am simtit noi că ar merita nişte oameni complet străini, cărora nu le ...
Citește mai mult »

Temă de weekend

Ca o reminiscenţă din scurta perioadă petrecută în învăţământul de stat rural autohton, pe când scriam cu stiloul pe 25 de caiete litere, cifre şi alte semne grafice, las aici o lista de articole de citit în weekend cafea sau în caz de plictiseală (pentru că la radio se anunţă ploi). Sunt clasice şi pot fi parcurse oricând, nefiind fixate în nişte indici temporari sau spaţiali care să le influenţeze sensul. Eu am ajuns la un număr impresionant de link-uri salvate pentru ca sunt multe titluri care îmi plac şi puţin timp să le citesc, iar asta mă ajută în (extrem de rarele) momente de plictis. Aşadar: Dosarul “Mama mea” publicat în Dilema Veche. O serie de poveşti cu şi despre mame spuse de copii ajunşi adulţi. Unele triste, altele voiase, unele cu tâlc, altele doar frumoase, dar toate pline de nostalgie şi ceva regrete. Articolul care ne dă speranţă: în vremuri în care antibioticele tind a deveni inutile, iată că cineva găseşte o nouă utilitate, neasteptată a doxicilinei. Nu m-aş fi gândit niciodată, dat tocmai aici e ...
Citește mai mult »

De-ale mele

Mai fac şi eu chestii care nu-s de laudă, dar pentru că simt că îmi ridicaţi încet şi sigur un piedestal divin de pe care aş putea să cad în nas, am le enumăr mai jos într-o veritabilă etalare de umilinţă: Mi-am uitat haina de primăvară în sala de aşteptare a unui cabinet medical. Je (@valentinaneacşu.ro), care comentez constant şi continuu pe seama rătăcirilor urmaşilor mei (cartele, portofele, manuale, haine, jucării), eu care ar trebui sa fiu un model de ordine, disciplină şi responsabilitate, am plecat de la doctor ca un fluturaş lăsând în cuier o bunătate de parka Massimo Dutti pe care o port de câteva sezoane bune. Nici măcar nu era cald afară, iar eu m-am prins abia acasă că-mi lipseşte un strat şi asta devine de-a dreptul îngrijorător. Am cumpărat ceva ce am jurat că nu cumpăr şi s-a dovedit a fi ceea ce am ştiut că e: o ţeapă. Ştiţi filmuleţele acelea cu oameni care îşi dau cu un namol cleios şi negru pe faţă şi apoi jupoaie dimpreună cu pelicula creată toată murdăria din pori, lăsând ...
Citește mai mult »

Perpetuu vinovate. Sau nu.

Noi, femeile, purtăm de când ne ştim vinovăţiile tuturor relelor întâmplate în lume. Războiul troian? Elena. Izgonirea din Rai? Eva. Cauzele problemelor psihice în interpretarea lui Freud? Mama lor. Cauzele problemelor în cuplu? Soacra lor. Dacă un bărbat are succes – meritul lui! Dacă a clacat profesional, este de vina femeia. A înşelat? Tot nevasta, a făcut ea ceva, poate s-a purtat urât. Copilul este prost crescut? Păi da, mă-sa e de vina că nu-l educă. Ieri am cunoscut absolutul vinovăţiei feminine moderne, citind pe diagonală un articol dintr-un site obscur (mulţumesc Facebook!) în care un profesor de matematică şi antrenor de olimpici zicea că la naştere toţi copiii se nasc genii, dar stresul şi alegerile nefericite mamei îi transformă apoi în persoane mediocre din punct de vedere intelectual. Cu alte cuvinte, din cauza noastră lumea este plină de oameni obişnuiţi şi nu geniali! Acum n-o mai iau pe firul istoriei, ce-a fost, a fost, suntem vinovate de multe, dar vreau să lămuresc problema cu geniile pierdute pe cale maternală, pentru că m-am simţit lezată. (*) Eu nu mă pricep la matematică, dar am mai citit ...
Citește mai mult »

Schimbarea năravului

Cu ceva vreme în urmă (multă, fie vorba între noi) am lucrat la o firmă autohtonă aflată în plin avânt economic şi de angajări. Ca orice firmă autohtonă de atunci, suferea de organizare naivă şi cultură organizaţională cu ceva disfuncţionalităţi. Din motive diverse managementul a decis să iniţieze un vast proces de rebranding: organizaţia urma să-şi schimbe numele, identitatea vizuală şi totodată întreaga percepţie a pieţei şi angajaţilor asupra sa. Practic urma o transformare totală, iar într-un timp nefiresc de scurt urma să vedem ceva nou, durabil, bazat pe valori reale, autentice. Problema pe care o vedeam eu, novice în ale schimbării organizaţionale, era aceea că în ciuda eforturilor uriașe de marketing, resursa umană avea acelaşi statut clasic de execuție a ordinelor venite de sus. Implicarea angajaților în proces a fost minimă, doar elitele, personajele cheie ale companiei au fost introduse în ostilități, iar la final toată lumea a avut sarcina de a aplauda într-un eveniment fastuos rezultatele mirobolante ale partidului echipei de management. Firma respectivă s-a schimbat în punctele esenţiale (cele de imagine), dar a rămas la fel în profunzimea ei. ...
Citește mai mult »

Protestând

Sâmbătă am participat la protestul organizat de Iniţiativa Prelungirea Ghencea pentru a atrage atenţia autorităţilor că şi-au încălcat de prea multe ori promisiunile în ceea ce priveşte investiţiile în infrastructura zonei respective. Nu a fost un protest politic, l-aş denumi mai degrabă administrativ, pentru că până acum toţi aleșii au promis pasaje, străpungeri și lărgiri și au uitat de ele. Deci dacă te pui pe înjurat, înjuri şi pe roşu, şi pe galben sau portocaliu, şi pe toate culorile curcubeului de partide politice. Am participat pentru că în zona respectivă se circulă deja cumplit și pentru că în mod cert urmează un colaps: blocurile apar ca ciupercile după ploaie, populaţia se aglomerează, iar străzile rămân ca pe vremurile în care pe acolo creştea porumbul şi treceau două maşini pe zi. Am avut copilul mic cu mine. Dacă n-ar fi avut (mult) de învăţat l-aş fi luat şi pe cel mare, pentru că a protesta civilizat atunci când îţi simţi drepturile încălcate reprezintă o normalitate. Și dacă tot s-a discutat îndelung la un moment dat despre participarea minorilor la proteste, vă zic şi ...
Citește mai mult »

Un baubau numit eșec

De ceva vreme planetele se aliniază defectuos în ceea ce privește planurile mele. Poate de asta tot văd oameni pe care eu îi consider extraordinari, acriți și dărâmați de propriile lor nerealizări, iar asta mă face să mă tem că voi ajunge și eu așa (*). Suntem educați să credem că eșecul este ceva negativ, aflat în apanajul învinșilor, o chestie prostească și dureroasă care trebuie cu orice chip evitat. Iar din toate atributele acestea, doar partea cu durerea este adevărată. Da, eșecul doare. Fizic și psihic. Pune nod în gât, tremurici în mușchi, lacrimi pe obraz. Frustrează până la agonie, paralizează, dărâmă. Dar tot el este inevitabil și foarte util. Ce este eșecul? Este o nerealizare, un insucces, o îndepărtare față de obiectivele stabilite, un proiect ratat. Fiecare își definește eșecul în funcție de propriile așteptări, valori, experiență de viață. Și fiecare îl trăiește în funcție de setarea sa psihologică. Așadar ceea ce pentru mine este eșec, pentru alții poate fi o banală problemă cotidiană. Dacă am găsi curajul să vorbim deschis și nepărtinitor despre nerealizările noastre, am vedea din ...
Citește mai mult »

Lasă piatra!

Cu mulți ani în urmă, să fi fost prin studenție, pierdeam vremea la o terasă din zona Cotroceni dezbătând împreună cu niște cunoscuți o problemă neimportantă pe atunci: au sau nu au femeile dreptul de a renunța la o sarcină? Principalii combatanți erau subsemnata, filozoafă și stearpă ca o stâncă, poziționată definitiv împotriva avortului și o cunoscută de-a mea, mai pragmatică și fertilă ca o rozătoare, combătând civilizat despre cât de greu este să crești copii cât timp ești încă dependent(ă) financiar și locativ de părinți. Discuția a durat mult, argumentele s-au perindat cu droaia, dar la final fiecare a plecat cu aceeași idee fixă pe care a avut-o la începutul dezbaterii. Iată-ne așadar peste mulți ani, fiecare dintre noi îmbrățișând involuntar și inconștient opinia celeilalte. Eu, încă filozoafă dar mai puțin stearpă, gravidă fiind cu o sarcină pe care doctorul mi-a recomandat să o întrerup, am înțeles ce decizie grea este, ce cost psihologic are, câți alții intră în calcul atunci când o iei, ce mecanisme de apărare apar. Și da, la final te gândești că pui ...
Citește mai mult »

Ce poți construi criticând?

Am vrut să scriu despre marșul pro-viață, dar aseară echipa națională de fotbal a României a jucat un alt meci cu rezultat dezamăgitor și m-am răzgândit. Văzând iar valul de critici din presă (și eu citesc doar titlurile, pentru că nu mă mai pasionează fenomenul!) am decis că acesta ar trebui să fie subiectul zilei. Pentru că nu doar politicienii au distrus sportul, ci și presa. Plus noi, cei care o citim. Privesc meciurile echipei naționale de când mă știu, am ieșit în stradă, am plâns, m-am bucurat, am agonizat. Cu toată paleta mea de reacții, ziarele și televiziunile au oglindit în doar două moduri evoluțiile sportivilor români (și nu doar în fotbal, ci în general): – Înainte de 1989, sportivii erau dați la gazetă pentru a mulțumi partidului. Ei nu câștigau pentru că erau buni, ci pentru că PCR și conducător iubit. Ceea ce era într-o oarecare măsură adevărat, sistemul managementului talentului în sport exista pe atunci și funcționa brici. – După 1989 sportivii erau dați la gazetă pentru a fi criticați. Nene, și când câștigau se găseau isteți ...
Citește mai mult »