Cum arată discuțiile online

Viața online devine din ce în ce mai complexă, motiv pentru care telefonul îmi raportează constant scăderea timpului petrecut în fața ecranului. Să presupunem așadar că cineva postează o poză cu o bluză cu picouri (ca cea de sus) și următorul text: ”Am văzut azi într-o vitrină această bluză care mi-a amintit de copilărie. Pe atunci aveam una similară și o purtam doar la serbări.” Cum vor arăta comentariile? 40% vor întreba simplu “Preț?”. În ciuda faptului că încă de la primul, persoana va preciza clar că nu a intrat în magazin să vadă, acestea vor curge continuu, nestingherit. 40% vor emite variațiuni pe tema: “Tot atunci era mai bine! Avea lumea loc de muncă și casă, nu-ți era frică să ieși pe stradă!” 10% te vor anunța că te-ai îngrășat cam mult de atunci și ți-ar sta groaznic cu picățele roz. Pe bune, cine mai poartă așa ceva la vârsta ta? 5% îți vor trimite emoji-uri care n-au legătură cu discuția (de exemplu vulpea care salută); 3% își vor aminti de serbările din copilărie; 1% întreabă de Vasilica (nu ai cunoscut niciodată o ...
Citește mai mult »

O perpetuă adaptare

Ne place stabilitatea și rutina, dar în fond tot ce facem este să ne adaptăm constant, să schimbăm, să aflăm altele noi. Învăţăm greu să ne desprindem de mamă, primul nostru punct de reper şi de fuziune. Bâjbâim, o căutăm, devenim independenţi, uneori regretăm, ne întoarcem. Apoi învăţăm la fel de greu să ne adaptăm vieţii în doi. În trei, în patru… Deprindem cu ceva efort scrisul, cititul, socotitul. Apoi mai complicat devine să învăţăm cum să comunicăm cu alţii diferiți nouă, cum să înţelegem motivaţii ascunse, cum să ne adaptăm junglei umane. Ne obişnuim cu o casă. Apoi o schimbam. Cu un oraş, apoi cu altul. Cu trenduri ale modei și tehnologiei. Cu maşini noi şi metehne clasice. Ne obişnuim cu a nu avea nimic la începutul carierei. Apoi trebuie să deprindem modestia câştigului. Prietenii, colegii, vecinii, cunoştinţele sunt toţi într-o dinamică perpetuă. Vin şi pleacă, unii pe furiş, alţii cu surle şi trâmbiţe, unii lăsând în urmă gol, alţii o mare uşurare. Câştigăm şi pierdem constant. Şi nu e ca şi cum putem echilibra o balanţă. Câștigăm timp, pierdem bani, câștigăm viitor, pierdem trecut, ...
Citește mai mult »

Moisescu este vaccinat

Zilele trecute citeam că fiul ilustrului Andrei Pleșu este suspect într-un dosar penal: trafic de droguri mai exact. Evident că în astfel de cazuri nu te poți abține de la asocieri și te întrebi, deși fiul se apropie de cinci decenii de viață, ce fel de tată/ părinți a avut. Nu știu cum mi-a patinat mintea apoi spre celebrul cuplu Steer-Moisescu, altă sursă constantă de asocieri. Nu sunt singura cu astfel de nelămuriri și nu o dată m-am întrebat dacă cei doi funcționează împreună conform principiului “cine se aseamănă, se adună” sau a celui fizic care susține că polii opuși se atrag. Cum nu-mi permit să mă grăbesc cu concluziile, deși am mai făcut-o până acum, aș analiza puțin situația celor doi, pentru că ajută mult la a demitiza această instituție socială deloc magică numită căsătorie. În primul rând, bărbații nu caută să se însoare cu genii. Vor femei obișnuite, preferabil frumușele, capabile să facă o ciorbă (luați-o metaforic) și să țină un cămin. Cu siguranță nici vedeta la care fac eu referire n-a dat nevestei un test ...
Citește mai mult »

Urăsc cu toată ființa mea un ticălos cu nume oribil

Aș putea să scriu zilele astea numai despre resurse umane, carieră și management. Acesta este pilotul meu automat, după 6000 de texte scrise pe itex.ro, îl pot oricând scrie pe cel cu numărul 6101. Dar nu vreau să deraiez de la scopul acestui blog: scriu în primul rând pentru mine, ca să-mi fie bine, să-mi fixez amintiri, să mă organizez sau vindec, iar pilotul automat nu mă ajută nicicum. Ba chiar mă încurcă mai rău. Dar nici ușor nu-mi va fi în cele ce urmează. Urăsc, dragii mei! Cu patimă, complet, cu toată puterea mea. Nu este un om, nu este o ființă, ci este un hoț abstract care lasă un deșert în urmă. Și nu fură tot odată, ci încet, parșiv, puțin câte puțin. Ia amintiri, idei, cunoștințe și lasă în urmă frică, angoasă, tristețe. Încâlcește minți, aduce neputințe și lacrimi. E rău, ticălos, monstruos. Nu știi niciodată cu ce te păgubește prima dată, nici a doua, nici a zecea. Uneori cu zâmbete, chipuri familiare, alteori cu echilibrul sau demnitatea. Îți ia mama și îți aduce un copil agresiv și ...
Citește mai mult »

Trei metehne manageriale

Uitându-mă prin firmele românești constat că există trei metehne manageriale pe care este imposibil să nu le regăsești simultan într-o covârșitoare majoritate: Prima este lipsa de viziune. Mai toate afacerile încep cu o oportunitate sesizată, cu o idee bună. Dar de aici până la stabilitate și glorie financiară, drumul este lung, anevoios, necesitând multă planificare, știință și voință. Evident că adesea te apropii de un obiectiv încercând și eșuând,  dar nu o poți face haotic, fără direcție și resurse alocate. A doua este lipsa unor elementare abilități de comunicare. Comunicarea în organizații trebuie să aibă o doză de formalism și profesionalism, rămânând totuși simplă, autentică, de impact. Există reguli clare, stabilite atât legal cât și de bunul simț comun. Pot spune că procentul uriaș al problemelor de prin firme ar deveni infim, dacă s-ar respecta o conduită minimală a comunicării. A treia este lipsa de preocupare pentru învățare. Cumva românii s-au născut nu doar poeți ci atotpricepuți: găsesc scurtături, surogate, soluții de rezervă. Asta n-ar fi rău în situații limită, dar este total contraindicat ca mod de viață ...
Citește mai mult »

Duhul blândeții

Nu-mi dau seama dacă este de vină sărăcia, lipsa de educație sau un ADN colectiv care ne bântuie încă, dar oriunde ai merge pe la noi ai șanse să dai peste nevrozați, isterici, turbați. Prin firme mă mir că n-au apărut primele crime colective, precum în școlile americane. La spital ai mari șanse să dai peste vreun nedormit care-și varsă oboseala pe tine. Prin instituțiile de învățământ daca nu-i depresie, e burnout. Într-o plimbare de 5 minute pe stradă aud mai multe înjurături ca într-un întreg sezon de meciuri în copilărie. Apoi mă uit la formatorii de opinie. Dan Negru scrie pe LinkedIn, citez: “i-aș pedepsi pe copiii care-și aruncă părinții în aziluri de bătrâni”. Să-i pedepsim și noi, zic, că pe unii îi pedepsește suficient soarta să îngrijească peste puterile lor de bolnavi incurabili, fără ajutor și fără soluții. Mutându-ne în politică, Ludovic Orban declară despre nunta în post a unor rivali politici: “Nici atei nu sunt ăştia, mai degrabă sunt păgâni şi nu mai au voie să conducă România”. Deci există o scară a valorilor umane, ...
Citește mai mult »

În părințelă nu există termene limită

Una dintre naivitățile pe care le-am avut ca mamă a fost legată de reperele din cărți sau stabilite de medici. Din fericire am avut (și avem încă) o pediatră relaxată, citită și suficient de fermă cât să închidă gura anxioșilor din jur, care încercau să-și găsească propriile zone confortabile. Dar cu toate acestea rămâneau o mulțime de necunoscute și lacune de umplut. Și citind reușeam să îmi creez așteptări. Iar astea mă duceau direct pe drumul frustrărilor. Evident că diversificarea, renunțarea la scutece, achizițiile cognitive, chiar și creșterea dinților mi s-au părut lupte grele, obositoare, fără sfârșit. Și toate acestea pentru că pe toate căile mi se spunea că trebuie să fie într-un fel și în cazul nostru se petreceau uneori în altul. Cumva trăim într-o lume care își închipuie că toți adulții a căror înălțime variază între 1,60 și 1,90 m, trebuie să aibă la două luni 57 cm. Sau într-o lume în care oamenii mari își aleg meserii atât de diverse: medic, avocat, profesor sau contabil, dar în școală învață toți în același ritm la toate ...
Citește mai mult »

Rău cu rău, dar mai rău fără rău

Aseară îl ascultam pe copilul cel mare la radio înșirând o listă de vedete care au renunțat prematur la școală în favoarea carierei. Nume mari, oameni care au reușit în viață, pe care mulți îi divinizează chiar dacă nu au diplomă de absolvire. Ai zice că este un deal bun, dar este refrenul inadaptării cumva. “Uite-te la Bill Gates că n-a terminat facultatea!”, zic unii care nu prea înţeleg decât partea cu banii din cariera omului. Eu pledez în continuare pentru a definitiva niște cicluri școlare, în ciuda adversității tot mai crescute pe care o resimt în fața noilor ordini în educație. De ce este școala importantă? Primul motiv ar fi că îți structurează niște procese, te dezvoltă, te ajută să înveți multe despre tine, despre alții, despre lume, obiecte, procese, relații. Este adevărat că o poți face și acasă, dar puțini găsesc motivația de a învăța programat, mai ales în momentul în care succesul le bate la ușă. Al doilea ar fi că toată lumea o face. Și atunci cumva ai un handicap real în interacțiunea cu cei din jur. Îți lipsesc anumite ...
Citește mai mult »

Cum va fi la şcoală?

A venit momentul să declar grădiniţa un mare eşec. Nu ştiu dacă ea în sine, vă voi povesti la timpul potrivit (dacă uit, să-mi amintiţi!) că nu este ca şi cum am ratat alte opţiuni, oricum aceşti trei ani din viaţa noastră nu au avut până acum beneficii pe măsura consumului de energie şi timp alocat. Ba chiar au lovit serios în anumite privinţe, lucru care mă supără cu adevărat. Mai sunt câteva luni şi se încheie, mi-aş dori să mă răzgândesc, dar şansele sunt minime spre nule. Chiar îmi doresc să punctez la un moment dat cauzele, sunt multiple şi poate că ar ajuta pe toti cei implicaţi (inclusiv pe noi) să le depăşim. Dar mai ales pe cei care au început cu placa educaţiei timpurii formalizate, mă scuzaţi că vă trezesc, dar ne aflăm departe de punctul în care să fim pregătiţi! Şi pentru că un eşec nu vine niciodată singur, mă aştept cumva la ce este mai rău şi de la şcoală. Există, evident, două percepţii extreme privitoare la acest pas, pe care le-am observat în discuţiile altora cu cel mic. Cea pesimisto-agonizantă: “- Mergi la ...
Citește mai mult »

Înțelepciune în stare pură

Cu ceva timp în urmă citeam un text al unuia dintre autorii mei preferați despre cum se complică treburile pe măsură ce avansăm prin viață: apar tot mai multe responsabilități, apoi neputințe, practic devine tot mai greu să ne purtăm mizera existență. Și apoi murim într-un final apoteotic. Nu-i de mirare că articolul a dispărut rapid: deși respectivul este un pragmatic, cu soluții simple și funcționale în cele mai multe dintre cazuri, de data aceasta a reușit brusc să-și ducă cititorii într-o zonă atât de pesimistă, pentru care nimeni nu părea pregătit. Multă vreme m-a apăsat pe gânduri textul omului: cum să vă spun, lucrurile chiar devin mai grele! Când oamenii din jur încep să moară sau să devină dependenți de tine, când copiii cresc și schimbă dinamica familiei, când deciziile devin tot mai grele și efectele lor tot mai previzibile, numai ușor nu poți spune că e. Dar m-am prins la timp că acesta este drumul firesc. Și privind altfel lucrurile, deși situația devine mai complicată și noi suntem mai antrenați și căpătăm noi abilități de navigat ...
Citește mai mult »