“Precum și noi iertăm greșiților noștri”

Trăim într-o societate obsedată de greșeală. La școală orice eroare este pedepsită printr-o notă mică, deși scopul ar fi tocmai încurajarea lor, pentru a le putea îndrepta. La serviciu, evaluările periodice devin adevărate vânători de acte ratate, ca și cum dacă doar stăm și le cuantificăm se cheamă că îmbunătățim ceva. Politicienii sunt sub un asediu al analizelor opiniei publice și poate că sunt cel mai bun exemplu care demonstrează că un ochi critic obsesiv nu face decât să-i scoată din sistem pe cei cu potențial și să lase acolo doar mecanisme biologice simple cu vagi urme de inteligență. Este clar că vânătoarea de greșeli în scopul de a pedepsi nu duce nicăieri. Oamenii se simt vinovați, devin anxioși cu privire la demersul lor de învățare sau performanța lor profesională, iar greșelile rămân pentru că deseori sunt parte din sistem, nu neapărat scăpări individuale. Atunci de ce continuăm? Răspunsul este dureros de simplu: pentru că este mult mai simplu să demolezi decât să construiești. Oricine poate lua un baros și dărâma o ușă, ai nevoie totuși de un om ...
Citește mai mult »

Discriminarea, meteahnă veche adusă din nou în discuții

De câteva săptămâni, peste tot îmi apar referiri la articole recente despre discriminarea la angajare a celor cu vârsta de peste 45 de ani. Numai că eu nu consider că putem vorbi “nișat” despre discriminare. Civilizat, util, legal este să nu discriminezi, punct. Și firesc este să lupți cu acest fenomen pe toate planurile, pentru că altfel semnalul social transmis este unul confuz. Puțină istorie recentă În perioada comunistă, discriminarea a avut criterii politice. În rest, că erai tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat, alb sau negru, educat sau nu, trebuia să ai un loc de muncă pe măsura profilului profesional. Cei aflați în disensiuni cu regimul erau fie încarcerați, fie aveau acces la meserii pentru care erau supracalificați. Discriminarea era așadar o formă de control, de umilire voită, perversă. Abia după schimbarea din 1989 și după ce primii coloși ai industriei de atunci au picat rând pe rând, lăsând pe drumuri generații întregi, piața muncii a învățat că nu este neapărat nevoie să țină la egalitatea de șanse pentru a salva niște costuri. Și că există multe criterii ...
Citește mai mult »

Yin și Yang

El e puternic, mie îmi trebuie cutia cu scule să deschid un borcan. El e înalt, eu aduc scaunul să pun paharele în raft. Ne despart 10 numere la pantofi și multe kilograme. El este calculat, la mine adunările și scăderile sunt relative. Face planuri exacte și riguroase, eu sunt toată un haos. La el totul e matematică, la mine psihologie și destin. El are picioarele pe pământ, eu am capul sus, în nori. La el totul e cauză și efect, la mine așa a fost să fie. El e finanțist, are întotdeauna cashflow-ul sub lupă, banii în portofel și checklist-ul bifat când iese pe ușă. Eu nu 🙂 El îți răspunde în trei cuvinte, eu în două volume de roman. El nu acceptă scuze, eu știam deja că se va ajunge așa și nu-mi mai trebuie. El e tatăl care dă sfaturi masculine, alocă banii de buzunar și oferă feedback fără ocolișuri, eu sunt mama care știe unde este tricoul roșu, răsfață și alină. El e obsedat de bolile fizice: gripă, tuse, junghi, mie mi-e frică de cele mai greu ...
Citește mai mult »

Cristiano Ronaldo ar putea juca la Domnești!

Fără altă introducere, vă anunț că la acest moment situația patrupedelor din curte arată astfel: În echipa canină îi avem pe Amy, botezată așa după răposata Amy Winehouse, pentru că de mică a demonstrat același talent la dans, și pe Dor, mioriticul cu nume autentic românesc. În echipa felină joacă aceeași Albița, pisica mamă, și Albul, care pe vremuri se numea Mr. Bean, din motive evidente, dar acum îi spunem simplu, asortat cu mama lui. Și din vară am cules din intersecția apropiată o mâță abandonată, care părea un înger de pisică, dar s-a dovedit a fi doar leșinată de foame. Odată restabilit nivelul glicemiei, individa și-a arătat adevărata față, deloc serafimică. Ei bine pisica asta încă are multe nume și asta înseamnă că nu are, de fapt, unul anume. Copii din vecini îi spun Miss Fulgișor și Mișa, motiv pentru care și Cezar îi spune așa. Eu îi spun Cleo, pentru că are la ochi ceva care-mi amintește de machiajul celebrei Cleopatra. Tata îi zice Pisa Mică, pentru că este cea mai mică. Se folosesc și alte apelative ...
Citește mai mult »

Legați-vă ochii!

Nu știu dacă ați văzut Bird Box pe Netflix. Sau dacă ați citit cartea. Povestea este apocaliptică, despre o nebunie criminală care circulă prin aer, doar orbii sau cei legați la ochi reușind să scape de ea. Probabil că prinși de acțiune, puțini au mai stat să descifreze ca la ora de română metaforele. Dar nebunia aceea circulă deja și se numește Social Media. Este imposibil dacă aveți cont de Facebook, LinkedIn, Instagram să nu vedeți o turbare colectivă care apare de nicăieri și face ravagii. Tone de mizerii, limbaj licențios, cu sau fără miză, oricum toți cei implicați pierd. Evident că pare o ipocrizie să vorbesc despre asta într-un text care cel mai probabil va ajunge acolo. Dar nu pot să nu mă gândesc că deja beneficiile pe care ni le aduc respectivele platforme sunt mult mai mici comparativ cu ceea ce ne oferă. Au timpul nostru, datele noastre personale, prietenii, preferințele. Și niște algoritmi al căror unic sens este să ne determine să consumăm produse sau servicii promovate acolo. Ar fi minunat să se rezume ...
Citește mai mult »

La mulți ani, bani și fani!

Pe 22 ianuarie s-au împlinit 4 ani de la înregistrarea domeniului www.valentinaneascu.ro. Nu mai știu exact când am scris primul post, au fost niște probleme tehnice de-a lungul timpului care au mai șters din memorii și din textele inițiale. Unele grele de tot. M-am luat cu altele (deși a început frumos, săptămâna aceasta s-a dovedit cam grea) și am uitat să punctez momentul. Dar pentru mine este unul important, pentru că așa cum am mai spus locul acesta îmi este relaxare, terapie, o modalitate de a comunica ce sunt, ce simt, ce gândesc și, sper eu, mâna întinsă către alții, fie pentru a ajuta, fie pentru a fi la rândul meu ajutată. Scriu aici așadar de patru ani, timp în care textele mele au ajuns unde nici cu gândul nu gândeam. Am fost apreciată, felicitată, dar și ridiculizată sau contestată. Nu vă spun cine sunt cei mai mari critici, mai ales că știu că țin la mine. Dar uitându-mă peste datele despre trafic am constatat că, deși cititorii mei nu sunt foarte activi în a-mi oferi feedback, sunt ...
Citește mai mult »

Mica Unire

Azi ne bucurăm printr-un binemeritat liber de  Ziua Unirii Principatelor Române. Unul dintre momentele acelea în care politicienii depun coroane, spun discursuri sforăitoare şi fac pe patrioţii. Și una din zilele în care noi ne minunăm că ţara asta a avut şi ceva glorios de spus şi de făcut. Ce-i drept în vremuri în care nu puteai prosti poporul cu televizorul şi în care nu chiar orice om certat cu limba noastră, altminteri o comoară, putea arunca public părerea despre cum ar trebui să funcţioneze lucrurile în ţărişoara noastră, cum pare a fi în prezent. Mie îmi place această sărbătoare, pentru ca are exact ce îi trebuie pentru a o transforma într-una grandioasă: o istorie frumoasă și romanțabilă, un imn cu versuri bine scrise, motivante social, ba chiar şi un dans, celebra Horă a Unirii. Îndemnul este unul pozitiv, actual oricând, personajele istorice sunt generoase. Problema apare la cum sărbătorim noi, românii. Personajele şi mesajele actuale nu tocmai digerabile, îmbulzeala din spațiul public, lipsa de eleganță și respect a noastră față de noi. Parcă îți trece și patriotismul, și mândria ...
Citește mai mult »

Ghid de supraviețuire urbană

Michelle Obama descria în cartea sa iernile întunecate și reci din Chicago. Păi ce să zic, o invit la București, supremul urâțeniei hibernale, urmat apoi de coșmarul fierberii creierelor sub soarele aspru de câmpie. Nu cred că există lucru mai deprimant ca iarna în Capitală. O chestie gri, rece, umedă, în care toate bucuriile acestui anotimp se transformă imediat în noi belele. Dacă ninge o zi, urmează 3 săptămâni de fleșcăială și un an de reminiscențe negricioase calcifiate pe asfalt. Ceața este mai frecventă ca fulgii de zăpadă, iar soarele iese neapărat înainte de îngheț ca să fie producția de țurțuri bună. Oamenii tind să se camufleze în decorul bacovian: haine groase de culoare incertă și bocanci multifuncționali – antiderapanți, waterproof, anti călcat în STB și comozi că nu se știe când o iei pe jos. Eu mă mir că suntem așa rezilienți. Las totuși niște sfaturi pentru cei care au de gând să se aclimatizeze pe aici. Ce ajută? – Lumină multă, preferabil galbenă, în interior. Măcar așa să ne mai păcălim mintea că e soare. – Căldură, dar nu ...
Citește mai mult »

De ce succesul poate fi mai greu ca eșecul?

În ultima vreme a început o adevărată apologie publică a eșecului: este bun, inevitabil, necesar. Ceea ce nu-i rău, nereușita reprezintă o constantă în viața celor curajoși. Iar modul în care gestionăm astfel de situații este definitoriu pentru calitatea vieții noastre și a celor din jur. Am fost printre primii care a scris despre eșec într-o țară obsedată de succes, mai ales că îi cunosc destul de bine gustul. O simplă căutare folosind cuvântul “eșec” în bara din dreapta sus a prezentului blog vă oferă cinci pagini de articole. Totuși, văzând oameni incredibil de talentați, care au reușit apoi să dea cu reușita lor de toate gardurile, am realizat că aceasta este incomparabil mai greu de dus. Și am încercat să-mi explic de ce se întâmplă așa. De ce artiști minunați sfârșesc în supradoze, afaceriști vizionari ajung în mizerie după decizii de care nu-i credeai capabili, de ce creatori de artă mor în condiții de-a dreptul halucinante. În primul rând, un lucru care îi leagă pe toți este geniul lor, un talent, o abilitate peste medie. Asta îi face ...
Citește mai mult »

Sweet Sixteen

Mă străduiesc să nu scriu plângăcios, așa cum îmi spune că o fac. Să-mi păstrez o brumă de umor și una de obiectivitate. Dar, la naiba, e greu când Marele Copil face 16 ani! Zic așadar cum și ce-mi trece prin cap, amalgam de idei și amintiri: Marele Copil s-a născut mare. La propriu (era mai lung decât fetița de trei luni cu a cărei mamă împărțeam salonul) și la figurat. A avut întotdeauna preocupări, idei, vocabular de oameni mari. Și o creativitate mare, pe care cei lipsiți de haz o percepeau ca fiind excentrică. Este singurul om pe care-l cunosc care preferă la școală să fie ascultat în loc să dea test scris. Iese din orice belele cu vorba, că de intrat mai intră uneori cu fapta. Este un fin cunoscător al naturii umane. Mă uimește uneori capacitatea lui de a descifra motivele și comportamentele celor din jur. Mănâncă rar pește, urăște mămăliga cu brânză și smântână. Îi plac experimentele. Găseam frecvent în congelator tot soiul de amestecuri, poțiuni sau alte ciudățenii pe care le făcea în diverse scopuri științifice. Experimentează ...
Citește mai mult »