Diferiți, deci chinuiți

Mi-am început dimineața citind un articol revoltător despre un copil cu Sindrom Down nevoit să-și schimbe școala și despre complotul unei întregi comunități de copii, părinți și profesori de a nu-l primi în instituția lor. Este îngrozitor cum aleg oamenii să-și tortureze inutil semenii. Și este cu atât mai surprinzător când lucrurile acestea se întâmplă instituționalizat, într-un loc care ar trebui să fie deschis tuturor. “Cazul” s-a finalizat cu o amendă insignifiantă. Doi bani pentru un suflet chinuit. Mai utilă era munca în folosul persoanelor cu Sindrom Down, implicarea în organizarea unor grupuri de joacă și învățare mediate de specialiști. Măcar torționarii ar fi învățat câte au de oferit acești copii speciali! Am crede că astfel de incidente nefericite se întâmplă doar celor cu nevoi speciale. Dar nu, o pățim pe rând fiecare dintre noi. Toți purtăm pe frunte etichete sociale mai mult sau mai puțin vizibile, care incită la critici, discriminări, linșaje chiar. Dacă ești o femeie frumoasă, cu siguranță îți lipsesc din neuroni, ba chiar și din moralitate. Copiii inteligenți peste medie sunt tocilari și inadaptați. Oamenii ...
Citește mai mult »

Branduri românești care îmi plac

La un moment am văzut online o discuție dintr-un grup de prieteni despre brandurile autohtone preferate. Atunci nu mi-a venit în cap niciun nume românesc, dar am reușit să fac și eu o listă scurtă, pe care o public mai jos. Numerele n-au legătură cu locul în topul preferințelor: Pell Amar. Cam așa încep toate relațiile frumoase: a fost coșmarul copilăriei mele, pentru că aveau o pastă de dinți cu gust cumplit 🙂 Dar tocmai nostalgia m-a împins să le redescopăr produsele. Iar vara trecută, fiind în căutarea unei singure creme care să înlocuiască pleiada cosmetică pe care o foloseam și să mă scutească de atâta timp pierdut, am descoperit crema lor antirid și gelul de ochi din gamă. Mi-au plăcut, sper să îi descopere și alții. DeMira. Îmi plac mult tricotajele, dar cel mai des mi se întâmplă fie să nu găsesc croiul care să mă avantajeze, fie să le port până la primul spălat, după care materialul să se scămoșeze iremediabil. I-am descoperit întâmplător pe Facebook și am devenit clientă fidelă. Sunt extrem de bine ...
Citește mai mult »

Orbii

Unii oamenii sunt incapabili să își vadă binecuvântările. Stau în față cu un răboj plin de belele și le contabilizează, le retrăiesc, le venerează: Neveste nepotrivite, nepoți needucați, vecini sâcâitori, ficat asemenea, sefi idioți, colegi proști, politicieni hoți, portofel depopulat, copii dezamăgitori, prieteni falși, țară mizerabilă. Iată câte motive de nefericire! Și toate vin din altă parte! Eu sunt un om bun, dar ceilalți sunt niște răi și niște fameni care îmi construiesc nefericirea pas cu pas (*). Altă treabă nu au, decât sabotajul bunăstrării semenilor. Între timp alții sunt mai săraci, mai bolnavi, își doresc cu ardoare un loc de muncă sau un copil, trăiesc în zone de conflict sau în creierii munților, nu au o mână sau nu văd cu adevărat, nu au viitor sau trecut. Dar ei își contabilizează fericirile, le retrăiesc, le venerează. Te-ai trezit dimineața? Mai ai o zi, zece sau mii să faci ceea ce îți dorești. Dar trăiește-le, nu doar te îngrijora că se duc. Ai copii? Bucură-te de ei! Joacă-te, râzi, vorbește-le, iubește-i că timpul trece și vei vedea prea târziu că ...
Citește mai mult »

Cum arată o firmă muribundă?

Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns la începutul iernii să-mi petrec niște timp într-o firmă românească mare, din buricul târgului. Jur că parcă auzeam imnul vechi, ba parcă și umbra tablourilor cu răposatul Ceaușescu se zărea prin birouri! Ceea ce m-a făcut să pariez cu mine însămi că mult nu o mai duce, mai ales că nimeni de acolo nu părea a-și dori schimbări în ciuda semnalelor financiare clare primite constant de câțiva ani. Care sunt așadar indiciile vizibile oricui că o firmă este muribundă? Sunt simple și, oricât de superficiale ar părea, au logică: Traiul în evul mediu tehnologic, unde cea mai recentă descoperire este centrala telefonică și interioarele aferente, faxul și imprimanta. Mail-ul este generator de paranoia, teancul de hârtii de pe birou fiind însă indicator de performanță. Oamenii blazați, cu zâmbetul pierit de mult și entuziasmul pus în cuierul de la intrare. Te uiți la fețele angajaților și vezi iminentul bocet, îl simt și ei că vine, dar puțini au curajul să-și schimbe povestea. Și nu doar fețele spun asta – firmele muribunde au oamenii îmbrăcați urât. Nu ...
Citește mai mult »

Ceva vechi, ceva alb-negru, ceva împrumutat

Zilele astea mă încearcă un mic disconfort social. Ce zic mic, mă scot din minți cumplit următoarele chestiuni: Poveștile de când era bunica fată. “Pe vremea mea, profesorii ne băteau și uite ce bine am ajuns”. “Pe vremea mea, mergeam prin frig și nu răceam”. Generații întregi de viteji cu logica puțin defazată, dar pe vremea noastră se muncea, nu se gândea. Există motive pentru care unele chestii au rămas în trecut. Se numește progres. În loc de sobe, avem calorifere, medicii s-au prins că frigul nu este cauzant, dar este favorizant infecțiilor respiratorii, lumânările sunt becuri, iar comunicarea este mai facilă datorită dispozitivelor noi, cărora le zicem telefoane mobile. Știu că e greu să vezi că vremurile noastre de mult apuse sunt depășite, știu că adaptarea la nou e grea. Dar schimbarea este singura constantă. Se schimbă tot: mentalități, produse, oameni, relații. Și nu-i ciudat cel care se adaptează, ci acela care trăiește tot alături de dinozauri. Gândirea de tip alb-negru. Ok, au câștigat ceilalți alegerile. Sunt niște nemernici, să moară pe rugul social. Eu însă nu ...
Citește mai mult »

Obsesii părinteşti moderne

1. Jocul, un parteneriat continuu copil-părinte Noii părinţi nu mai sunt părinţi, ci au devenit parteneri de joacă full-time ai copilului. Lăsăm totul baltă, pe noi, pe alţii, pe toţi în afară de urmaş. Ne jucăm constant, îl stimulăm intelectual, îi arătăm, îi citim, îi prezentăm riscurile. Ceea ce este nefiresc. Copilul trebuie să se joace şi independent, evident într-un context 100% sigur pentru el. Trebuie să analizeze, să testeze, să forţeze, să se descopere pe sine şi lumea înconjurătoare. Dacă în primul an de viaţă are nevoie de ajutorul parinţilor, pe măsură ce creşte va trebui să poată şi singur să-şi ocupe din timp. Este nefiresc ca familie să însemne doar copil. Este nefiresc ca adult să-ţi petreci tot timpul dăscălind într-un fel sau altul pe cei mici. Şi este aşa pentru toţi cei implicaţi: pentru copiii care cresc anxioşi şi dependenţi de îndrumarea perpetuă a părintelui şi pentru adulţi care trebuie să-şi abandoneze existenţa pentru a o cladi pe cea a urmaşilor. 2. “Să ofer ce este mai bun copilului meu!” Văd părinţi care fac credit să cumpere ultimul ...
Citește mai mult »

Care-i treaba cu rezoluțiile?

Obiectivele setate cu ardoare la început de an sunt mai degrabă motive de glumă, decât o cale spre reușită. Zice bine un banc că ar merge o afacere numită “Resolutions”, care în primele două săptămâni din an să fie sală de sport, transformându-se apoi în bar. De ce nu funcționează rezoluțiile? Pentru că sunt nerealiste. Cei care s-au îngrășat pe parcursul a un deceniu, vor silueta de vis în prima lună din an. Prietenii pierduți într-un cincinal trebuie recăpătați în câteva zile. Obiceiuri vechi și bine fixate în rutină au puțin timp la dispoziție să dispară. Evident că lucrurile nu se întâmplă așa, că este nevoie de multă muncă, de frustrări parcurse cu brio, de numeroși pași mărunți, de ajutor și de timp. Pentru că… motivație. Nu doar faptul că motivația se pierde pe parcurs duce la eșec, ci mai ales nivelul ei de început, atunci când este uriașă, sabotându-ne astfel teribil. În psihologie se vorbește despre un optim al motivației, adică acel nivel care ne permite să mobilizăm înțelept energia depusă și resursele pe care le alocăm îndeplinirii unui ...
Citește mai mult »

Să le dregem cumva!

Anul ăsta se încheie pentru noi în nota sa definitorie: din motive obiective a trebuit să anulăm planurile de petrecere pe ultima sută de metri. În loc de terminat bagaje, jumătate de familie a purces la cumpărături, iar altă jumătate la a încropi masa de sărbători. Iată primul beneficiu al vremurilor moderne. Mama unei prietene mi-a povestit o pățanie similară, dar petrecută cu 30 de ani în urmă, pe când încropeala era pe bune: au mâncat de sărbători orez fiert, că atât aveau în casă. Mâncare de regim, cum ar veni. Regim ceaușist. Al doilea beneficiu a apărut la gătit. Mi-am amintit-o pe mama cum în a doua jumătate a lui decembrie avea maraton de dres maioneze și icre ale rudelor, vecinelor sau cunoștințelor aflate la ananghie. Asta în timp ce pregătea propriul festin. Pentru că anul ăsta am pățit și eu rușinea. Cum mama e undeva departe, sus, luminos acum și nu pot merge cu castronul la ea, am purces la a căuta via Google cum să dreg icrele tăiate. În timp ce mă minunam de sfaturi, de ...
Citește mai mult »

Rochia de Revelion

Finalul de an mă prinde, ca de obicei, cu ceva probleme de reportat pentru cel ce va începe. Două dintre ele vechi, pururea arzătoare şi aparent de nerezolvat. Altele doar puse pe listă pentru a fi bifate, în speranţa că se vor întâmpla. Am constatat astfel că, din păcate, în viaţă nu există scurtături. După ce mergem multă vreme prin coclauri fără sens, bântuim bezmetic prin propria noastră existenţă, fără rost şi fără direcţie, este imposibil de găsit apoi o cale scurtă şi uşor de străbătut spre un final fericit. Orbecăiala continuă aşadar, de această dată invers, până când dibuim drumul corect. Şi parcă e mai greu la întors, pentru că purtăm cu noi greutatea greşelilor, a dezamăgirilor noastre şi a celor pe care le-am provocat, a eșecului, a durerii. Dar nu există scurtături, ci aceleaşi drumuri lungi si întortocheate, în care să demonstrăm că am învăţat lecţiile, că ştim să trecem cu brio obstacolele şi putem ocoli cu graţie capcanele. În 2017 mai am aşadar de orbecăit, de căutat, de dibuit. De sperat, de corectat, de muncit. De luat decizii amânate, de trăit consecinţe asumate, de bucurat ...
Citește mai mult »

Reclamele lunii

Săptămânile astea televizorul a stat mai mult pornit, așa că am prins un regal de reclame. Și pentru că am deja în trusa de cosmeticale două dintre produsele promovate intensiv, m-am gândit să vă povestesc despre ele (*). Astfel veți avea o idee mai amplă dacă vă încearcă tentația unei achiziții. Primul este Remescar, un produs care promite să ne scape de cearcăne și pungi de sub ochi, în caz contrar (zice reclama) primim banii înapoi. Costă 130 Ron și poate fi găsit exclusiv în farmaciile Sensiblu. Înainte de a vă spune părerea mea (care e nasoală, oricum), precizez că am 40 de ani și un ten ca atare: nici prea uscat, nici prea gras, nici prea ridat, nici prea adolescentin, nici prea curat, nici prea încărcat. Am și cearcăne și pungi, deci material numai bun de testat. Remescar este un soi de gel cu textură săroasă (**). Partea bună este că face ceea ce promite, cu niște limite (***). Partea proastă este că lasă pielea extrem de uscată și prăfoasă după aplicare. Iar dacă se mai pune și ...
Citește mai mult »