Oamenii – nici măcar animale

Au fost atâtea în ultimul timp încât puţine mai ajung să mă afecteze. Totuşi scandalul dezinfectantelor din spitale m-a paralizat de indignare. Să faci pe naiba ghem şi să obţii contracte cu aproape toate unităţile medicale din ţară, ca să le vinzi apoi apă cu nişte dezinfectant ratacit în ea mi se pare, de departe, cea mai abjectă crimă.

Jurnalistul acuză substanţele diluate, ministerul declară că testele făcute suprafeţelor din spitale au ieşit mai “perfecte” ca în cea mai curată farmacie. Păi normal, una e să calculezi diluţia, alta să vezi cât de curat e cablul de la monitorul unui aparat nefolosit sau a unei noptiere pe care pacientul o şterge de 10 ori pe zi cu şerveţele dezinfectante luate de la chioşcul de ziare.

Apoi o simplă răsfoire a ştirilor de peste zi, îmi arată exact asta: că omul este cel mai crud şi imprevizibil dintre mamifere. Că sute de ani de educaţie, de implementare a unor legi, de pedepsire a unor comportamente nedorite, de mers la biserică, de promovat ce e bine şi ce e rău, nu au făcut decât să ne mintă că societatea în care trăim ar putea deveni ideală. Pe când ea îşi schimbă perpetuu doar un nărav cu un altul, la fel de nociv, trist, distructiv.

În regnul animal crima, bataia pe viaţă şi pe moarte, are ca scop supravieţuirea. În regnul uman, are scopuri atât de diverse şi de absurde, încât ajungi să crezi că oricând un criminal îti poate curma viaţa din motive de el inventate.

În regnul animal, sexualitatea, foamea, puterea sunt asumate şi trăite ca atare. Oamenii sunt atât de ciudaţi încât au reuşit să nege nevoile primordiale şi să le subjuge unor scopuri declarate a fi nobile si umane. Au reuşit este un fel nefericit de a spune: în ciuda ipocriziei de a crede şi spune altceva, aleargă tot după mâncare, perpetuarea speciei şi mai ales a propriului ego. Apoi puterea a devenit ceva extrem de vag social vorbind: unii oameni sunt sefii unei bariere pe care nu o ridică decât dacă vor, alţii, sefii unui act pe care nu-l eliberează decât dacă au chef. Unii sunt sefii copiilor noştri, pe care îi educă doar dacă merită, alţii sunt şefii bolilor nostre, pe care le tratează doar dacă sunt motivaţi să o facă.

În regnul animal este despre supravieţuire. La noi, oamenii, pare a fi despre a distruge: pe cel de lângă tine doar ca să te simţi mai puternic, ce a construit un predecesor fără a avea idei de reconstrucţie, mediul înconjurător, orice. A dărâma este semn de putere, a clădi – unul de nebunie.

În regnul animal este despre turmă, grup, comunitate. Omul are un singur sfânt: pe el însuşi. Pe câţi aţi auzit vorbind urât despre rudele lor, despre colegii lor, despre cei care i-au ajutat cândva? Mułţi. Câte exemple de comunităţi funcţionale aveţi în jur? Foarte rare, strânse în jurul celor puţini, buni şi nebuni, capabili de gesturi aproape divine.

Ne credem sofisticaţi, educaţi şi, mai trist, ne credem buni, blânzi, sufletişti. În realitate, ne ascundem în spatele unor concepte abstracte precum “stat”, “religie”, “familie”, “educaţie”, “lege”, “iubire” chiar şi nici măcar animale nu ştim a fi.