Narcise și atât

Pe o bucată de pământ din curte stă, din vara trecută, o mochetă de plastic care găzduiește, în lunile caniculare, o piscină mică.

În lipsa minusculului bazin, Dor, marele câine al curții, trage enervant de covorul numai bun de ros. Iar sub el păreau a se iți niște frunze gălbejite și rupte de lupta cu plasticul verde.

Zilele trecute cineva a strans toată mocheta și a așezat-o frumos pe un gard. Sub ea stăteau chinuite și frumos aliniate niște narcise de care uitasem toți. Florile au îmbobocit, iar frunzele au înverzit, chiar dacă au crescut așa, retezate și gălbejite la vârf. Vor înflori curând.

Știu că a fost tata. Mi-l închipui descoperind plantele atavice și încercând resuscitarea. Am în spatele casei un fragment de tuia salvat dintr-un ghiveci, pe care îl udă încă cu sfințenie, deși nu pare a avea mari șanse de reabilitare.

Mi-am amintit cum prin noiembrie mi-a adus supărat cele trei ghivece din camera lui. Le uda atât de des încât erau aproape putrezite, le mergea la fel rău precum miroseau și nu știa ce să le mai facă.

Neputința și capitularea lui m-au enervat, apoi întristat teribil, așa cum o face fiecare deprindere care i se șterge definitiv pe furiș. Neștiințele lui mă dor pe mine și uneori lacrimile înghițite se transformă în țipete nervoase.

Astăzi am privit așadar cu speranță la narcisele cu frunze retezate crescute sub mochetă și aliniate cu cele protejate de gard. Vor avea de data asta aceleași flori mari și galbene, iar la primăvara viitoare poate că-și vor găsi din nou o salvare.

Există așadar niște plante firave, dar puternice, care înfloresc frumos chiar și cu frunzele amputate. Există rămășițe din noi chiar și acolo unde nu ne mai așteptăm. Și există sub fiecare râcâit sau ros enervant ceva care își așteaptă salvarea.

L.E. Au înflorit!

sursă foto: Pixabay.com