Lucrurile, întâmplările și oamenii au importanța pe care le-o dăm noi

Pe când eram studentă mă îmbrăcam de la tarabele din piață cu haine reciclate (*). Găseam acolo tot soiul de chestii exotice și ciudate, potrivite stilului meu vestimentar de atunci: tricouri, rochii, bluze lucioase sau fuste de mușama, hanorace, sacouri chiar.

Nimic cu nume sofisticat sau scump, dar multe și diverse care mi-au făcut vacanțele mai colorate sau viața de zi cu zi mai comodă.

Îmi amintesc cu drag de un tricou cu vedere la buric în dungi galbene și albastre puțin gofrat care arăta exact cât și ce trebuia. Sau de fusta în picouri dintr-un plastic ciudat care se prindea în capse. De bluza mov cardinal lucioasă care era oarecum “business”. Sau de sacoul bărbătesc de lână care mergea de minune la jeans. Am iubit hainele acelea pentru că făceau parte din experiențe grozave, dintr-o setare mentală pe care îmi doresc să o regăsesc.

Mi-am pierdut apoi acest obicei. Am acum o garderobă mixtă, cu haine scumpe sau mai puțin scumpe, cel mai adesea cumpărate din magazine cunoscute din motive de comoditate și accesibilitate.

Puține lucruri din dulapul de acum îmi mai dau totuși acea senzație extraordinară din tinerețe: poate niște sandale care m-au lăsat cu portofelul gol, dar comode, care au văzut multe țări și plaje. Prima poșetă din aceea scumpă, dar pe care o ai pe viață, primită de un Crăciun. O ie bucovineană cusută divin cumpărată și ea pe un ger crâncen din decembrie.

Evident că, așa cum v-am obișnuit, acest text nu este despre hainele mele. Ci despre importanța pe care o dăm noi lucrurilor sau oamenilor care ne înconjoară. Despre piedestale false, nevoi închipuite, întâmplări care ar putea fi magice, dar pe care noi le considerăm numai bune de pus la capitolul “Cauze” al lucrărilor științifice despre depresie.

Da, noi suntem cei care ne proiectăm în jur așteptările, care dăm valoare contextului. Noi știm cât valorează 10.000 de euro sau o mașină de lux. Noi credem că nu putem trăi fără anumite lucruri, decidem cine are putere și cine nu atunci când vine vorba despre propria noastră existență.

Iată cum de la hainele mele ajungem la șefii noștri. Sau acei parteneri abuzivi de care nu ne putem desprinde. La vise a căror ratare ne obsedează. La indicatori falși de statut. La întoarcerea spre noi, spre ceea ce avem nevoie cu adevărat.

Încă mai am tricoul galben cu albastru. A costat 5 lei din zilele noastre, dar eu îl consider neprețuit. Pentru că despre asta este vorba: lucrurile, oamenii sau întâmplările au exact valoarea pe care le-o dăm noi.

(*) sună mai bine ca SH 🙂