Ca la orice sfârșit de an respectabil, vă atenționez că urmează câteva retrospective personale. Vă voi povesti în zilele rămase până la intrarea în cel nou, printre multe altele, despre ce mi-a plăcut și ce nu, ce cosmetice au trecut testul timpului, ce haine și accesorii am purtat obsesiv și poate chiar voi recapitula puțin călătoriile făcute. Asta ca să știți ce urmează, în cazul în care vi se pare că blogul devine astfel nefrecventabil, reveniți în ianuarie! 🙂
Încep cu școala lui 2019. An care vine după 2018, 2017, 2016 și încă vreo trei deloc fructuoși. Și care m-au convins că ar fi cazul să încetez în a mai vedea o logică în ceea ce se întâmplă sau a căuta conținutul, abilitatea, morala fiecărui impediment. Totuși, dacă tot vorbim obsesiv de dezvoltare personală și căutăm scurtături plătite, iată că viața îți oferă gratis oportunitățile de a crește, de a te schimba, de a încerca altceva. Din păcate nu doar prin evenimente frumoase ci și prin încercări deloc ușoare.
Așa am ajuns ca în acest an să conștientizez că lecțiile au existat, am primit teme și teste, pe unele le-am trecut, altele mai au nevoie de timp și energie. Iată lecțiile lui 2019:
1. Lecția tăcerii. De obicei sunt obișnuită să spun tot ce mă deranjează sau mă bucură. Cumva simt o eliberare în a discuta cu alții, în a primi validări sau confruntări. Anul acesta însă multe lucruri au rămas nespuse și am constatat că există vindecare și în a tăcea.
2. Lecția “cere și ți se va da”. Deși am trecut prin multe de-a lungul timpului, nu am încă exercițiul de a cere ajutorul. Asta pentru că cei care țin la mine mi l-au oferit necondiționat, dar și pentru că am primit refuzuri de la persoane (și în momente) la care nu mă așteptam. Anul acesta însă am ajuns în acel punct în care a trebuit să lărgesc cercul și să caut mai multe puncte de sprijin. Din fericire le-am găsit. Și le mulțumesc mult celor care mi le-au oferit!
3. Lecția energiei înăbușite. Sunt un om foarte reactiv și impulsiv, imediat mă inflamez și pun lucrurile la punct în secunda următoare pentru ca apoi să mă calmez. Anul acesta au fost însă numeroase momente în care nu am mai găsit puterea de a reacționa așa de virulent. Mi-am închipuit că ceea ce nu explodează la timp, o va face mai puternic ulterior. În mod surprinzător, lucrurile s-au așezat, crizele au ars mocnit și s-au stins, ciuperca atomică pe care mi-o închipuiam s-a fâsâit și a devenit un vânt banal.
4. Lecția pierderii. Am pierdut foarte multe în viață: bani, oameni dragi, sănătate, oportunități, lucruri scumpe. Pentru fiecare am agonizat sau am suferit în agitație și nerv, mi-am frânt creierii și mâinile încercând să supraviețuiesc sau înlocuiesc. Pentru prima oară anul acesta am simțit că știu să pierd. Am înțeles că nimeni și nimic nu ne poate sta alături o veșnicie. Că e natural ca oamenii, lucrurile, contextele să moară, să dispară, să se strice. Veșnicia este sinonimă cu eternitatea și doar într-o lume care ni se promite ulterior am putea să o atingem.
5. Lecția “mă bucur de bucuria ta”. În 2019 n-am prea avut motive de fericire. Planurile s-au prăbușit, oameni dragi m-au părăsit, micile frecușuri cotidiene s-au transformat prin cumul de funcții în mari enervări trimestriale. Dar n-am rămas oarbă la bucuriile altora. Reușite profesionale. Schimbări de statut. Nașteri, căsătorii, noi relații începute. Plecări definitive în țări mai bune și mai blânde.
M-am bucurat de toate fericirile altora de parcă au fost ale mele. Dacă oamenii din jur au reușit să depășească obstacole, unele aparent insurmontabile, va veni și timpul meu.
6. Lecția răbdării: poate cea mai importantă dintre toate. Privind retrospectiv nu mi-aș fi închipuit că acel copil care nu a vrut să spună poezia la grupa mică, se va bucura intens de pregătirea serbării din primul an de școală. Sau un altul care prin vară ne-a chinuit vacanțele cu o relație de coșmar își va găsi echilibrul câteva luni mai târziu.
Lucrurile se așează, unele mai rapid decât credem, altele într-un ritm care ne încearcă grav echilibrul mental. Dar de așezat, se așează întotdeauna.
7. Lecția impredictibilității. Sunt un om obsedat de control, în zonele mele de competență, evident. Dar așa cum spuneam mai sus, lucrurile vin în ritmul lor. Până acum vedeam amânările sau nereușitele ca pe factori de stres și motiv de intensă măcinare a creierilor. Realitatea este că frumusețea vieții stă tocmai în impredictibilitatea sa. În faptul că nu știm ce urmează, deci nu ne putem pregăti în totalitate.
Dacă vă întrebați ce lecție am ratat în 2019, am să vă spun: lecția vulnerabilității. Am progresat mult, dar încă am probleme în a-mi da jos armura în fața anumitor persoane. Și consider că voi deveni cu adevărat puternică abia atunci când voi simți că nu-mi trebuie platoșa în contexte banale de socializare.
Am fost o elevă silitoare anul acesta. La voi cu ce note a venit?