Azi am început ziua citind, via Tolo.ro, un articol privitor la cauzele recentelor eşecuri ale sportului românesc, cea mai evidentă fiind scăderea demografică accentuată şi continuă. Şi normală, ţinând cont ca în afara blogurilor de mămici care descriu parentingul în culori pastelate, crescând astfel pofta unora de a încerca şi chestii clasice, societatea românească face eforturi disperate de a micşora natalitatea prin totalitatea politicilor, deciziilor şi mentalităţilor adoptate.
Totuşi, nu cauzele eşecului sportivilor mi-au atras atenţia. În falimentul general care ni se zugraveşte constant, pare că oricum puţin mai contează trofeele.
Ceea ce mi-a plăcut a fost partea preluată din autobiografia Nadiei Comăneci, carte pe care văd că nu s-a grăbit nimeni să o traducă şi în română, deşi prima apariţie a fost prin anii ’80.
Iată aşadar spusele antrenorului Bela Karoly, scrise chiar de Nadia în autobiografia sa şi preluate de mine cu copy-paste din articol:
„Tot timpul am suprasolicitat sportivele. Comăneci e singura gimnastă pe care nu am putut-o pune la pămînt, niciodată”.
Asta nu s-a întîmplat pentru că Nadia era infailibilă.
Ci pentru că era inteligentă.
„În toți anii mei de antrenament și competiții mi-am păstrat întotdeauna o rezervă de energie”, istorisește Nadia, explicînd cum i-a rezistat lui Bela.
„Să spunem că știam că pot face 15 ture de stadion. Îi spuneam antrenorului că pot face 10 și îmi păstram o rezervă, un tampon protector. Bela mă suprasolicita, dar motivul pentru care nu m-a putut niciodată doborî este că nu mi-a cunoscut niciodată cu adevărat limitele”, spune Nadia.
Este o strategie într-adevăr genială, care arată nu doar inteligenţa Nadiei aşa cum este ea definită cognitiv, ci mai ales o imensă inteligenţă emoţională. Iată că dincolo de antrenori, strategii, concurenţi, echipe sau concursuri, performanţa este o responsabilitate individuală. Este despre muncă asiduă, dar şi despre a te cunoaşte pe tine şi limitele până la care poţi duce, despre a-i cunoaşte pe ceilalţi şi a şti să negociezi înţelept, chiar ascuns, pentru a-ţi atinge atinge obiectivele, despre tăria şi ambiţia de a deţine controlul propriului parcurs.
Aşa că din acest punct mă aflu în dezacord cu autorul articolului: dacă ne aşteptăm ca antrenorii să creeze geniul acolo unde nu este dat, avem o problemă cu aşteptări nerealiste. Poate că Bitang şi Bellu sunt depăşiţi, poate că sistemul în totalitatea sa este putred, dar a transmite sportivilor din România că asta este singura cauză a nereuşitelor pe care le au este naiv şi inutil. Adevărul este că Nadia, Hagi şi Nastase se nasc rar şi ajung să performeaze indiferent cât de ostil este mediul. Şi tot adevărul este că restul sportivilor au nevoie în primul rând de o atitudine corectă, muncă multă şi responsabilitate individuală pentru a atinge succesul. Sistemul, antrenorul, contextul pot ajuta, dar nu au rol creator.
Cu această ocazie am adăugat două ingrediente suplimentare vechii reţete a succesului: autocunoaşterea şi controlul total al propriului drum spre performanţă.
Nu sunt sigura daca Tolo se refera la autobiografia din 1981 (probabil scrisa direct in engleza impreuna cu co-autorul Graham Buxton Smither) – “Nadia. The Autobiography of Nadia Comaneci” sau la “Scrisori catre o tanara gimnasta”, aparuta in romana acum vreo 10-12 ani si reeditata intre timp. E posibil sa fie totusi a doua varianta.
Mulțumesc pentru precizare, n-am luat în calcul că “Scrisori către o tânără gimnastă” este autobiografică. Sper să fie încă disponibilă prin librării, pare foarte interesantă.