Locuiesc într-o localitate din Ilfov, foarte aproape de București, care arată din toate punctele de vedere ca o minusculă Românie: avem acolo bogați și săraci, școliți și needucați, harnici și putori, spălați și certați cu regulile de igienă, crescuți la oraș (cum sunt și eu) sau născuți și trăiți chiar acolo, în vatra satului.
Cel mai cerut lucru la alegerile locale, pe lângă trotuare, a fost un parc nou în care copiii să poată alerga și socializa. Iar zilele trecute, primarul în funcție a anunțat începerea lucrărilor.
Mă așteptam ca vestea să fie primită cu bucurie. De unde! A început veșnica și obositoarea cleveteală: că locul ales este prost (într-o localitate cu interese imobiliare deloc de neglijat fiind oricum imposibil de găsit un spațiu mai bun), că va fi un eșec, că cineva are de câștigat ilicit din asta și altele asemenea.
Ajută la ceva negativismul ăsta prematur? Puțin probabil: fie proiectul va fi abandonat, fie va fi făcut greoi, sub presiunea criticii constante.
Întorcându-mă în orașul meu adoptiv București – după cruntul incident de la metrou (care mi-a mai tăiat din lista de urmărit câteva televiziuni și ziare), Metrorex a anunțat că începe demersurile pentru a monta panouri de protecție în vederea rezolvării problemei cu accidentele, sinuciderile și, mai nou, crimele.
Reacția publicului care ceruse până atunci imperios exact aceste panouri? Abracadabrantă! Păi de asta avem nevoie? Să încetinească, domle, trenurile și să lase șpăgile aferente unui astfel de proiect! N-am să vă spun chiar eu, puțin prietenă cu materia școlară numită fizică, dar forța nu prea ține cu noi. Iar accidente pot fi chiar și cu metroul mergând în pas de voie.
Acestea au fost exemplele, iată acum și experimentul:
Luați un sac de cartofi, un cuțit și un prieten cu gura mare. Apucați-vă să curățați cartofii în timp ce prietenul vă spune tare și răspicat cât de prost vă descurcați, ce cuțit de doi bani aveți și câtă dobitocenie este în a curăța cartofi când pot fi fierți în coajă. Ei, cum v-ați descurcat? La al câtelea v-ați oprit? De câte ori v-ați tăiat? (Dacă ați simțit nevoia să curățați și capul prietenului, mergeți de urgență la un psihiatru!)
Concluzia:
Dincolo de cei care ne conduc (pe care tot noi îi alegem după chipul și asemănarea noastră) lucrurile nu merg din cauza noastră. Pentru că uităm că orice funcționează în primul rând pe bază de încredere.
Trebuie să avem încredere în medicul care ne tratează, în învățătorul copilului, în primarul ales, în coechipierii de la job. Să-i lăsăm să-și înceapă treaba, să avem răbdarea de a lăsa proiectele să crească, să fim acolo pentru a pune umărul la treabă, nu gura la răcit.
Uităm că a construi înseamnă muncă, ajutor, efort. Cu clevetire n-am văzut să fi crescut ceva în jurul nostru, dar am văzut multe abandonuri.
Asta nu înseamnă că trebuie să fim pasivi. Putem urmări, ne putem spune opinia argumentat și asertiv, putem gândi în sensul de a optimiza și protesta atunci când vedem că lucrurile o iau razna. Dar paradigma asta trebuie schimbată, pentru că la umbra clevetirii noastre s-au născut monștri imuni la critici, cu șoriciul gros, cărora nu le mai este teamă de nimic. Și pentru care chiar nu știu ce experiment aș putea propune…