Zilele astea nebune au venit pentru mine după altele cam la fel. Am eliberat în pripă apartamentul în care am petrecut aproape jumătate din viaţă, au fost (şi mai sunt încă) o grămadă de alte administrative de bifat, aşa că iată-mă obosită fizic şi emoţional consemnată la bază cu ai mei şi aflată în imposibilitatea de a-mi încărca bateriile. Pentru că ale mele au nevoie de odihnă, timp cu şi pentru mine, pauză de la toate rutinele nesuferite, iar perioada asta toate astea îmi par inaccesibile.
Nu doar că am intrat în tăvălugul în care se învârt doar chestii înălţătoare precum gătitul, spălatul, curăţenia şi repetatul obsesiv. Dar au apărut multe şi minore alte frustrări precum faptul că se tot strică lucruri în casa, adică toate rând pe rând, vin migrene, dar mai ales rămân fără telefon, prelungirea firească a mâinii mele.
Mi-e dor aşadar să mă plictisesc. Să mă gândesc că nu am ce face şi trebuie să-mi umplu timpul cu ceva. Este un lux pe care mi-l permit foarte rar, în ciuda faptului că mulţi consideră viaţa mea o dulce, perpetuă şi confortabilă şedere.
Mi-e dor să mănânc ce am chef. Ne-a prins izolarea cu destule provizii. Avem de toate, doar că trebuie montate pentru a rezulta chestii comestibile. Şi tot nu e ca în zilele bune, când aveam acces la doi paşi sau două click-uri distanţă la orice îmi poftea inima.
Mi-e dor să merg la un salon sa-mi aranjez părul. De senzaţia aceea pe care o am când este tuns, vopsit, coafat şi arată senzaţional, de selfie-urile făcute apoi în oglinda din baie.
Mi-e dor să mă îmbrac frumos. Să port pantofii mei sport noi şi fiţoşi sau chiar să-mi scot tocurile de la naftalină, să mă gândesc ce port mâine, să îmi fac poze în oglindă pentru a vedea cum arăt de fapt.
Mi-e dor să văd oameni. Tocmai mie, care consideră socializarea o minunată dar obositoare corvoadă.
Mi-e dor de aglomeraţie. Da, aceea care până acum mă făcea să simt că mă sufoc.
Mi-e dor să mă uit la vitrine. Să probez chestii pe care nici nu ştiu dacă le-aş cumpăra. Să merg la cinema sau la teatru.
Mi-e dor de glumele odioase ale băiatului din cafeneaua de mall de unde beam un ceai mediocru în unele seri. Abia acum înţeleg ce trolling fain trăgea.
Mi-e dor de o bârfă cu prietenele. Din aceea faţă în faţă, cu vorbit tare şi râs mult.
Mi-e dor de mare. De mirosul ei, de nisip, de liniştea pe care mi-o dă.
Mi-e dor să-mi aud gândurile. Să înţeleg ce mi se întâmplă. Să nu mă tem. Să ascult muzică în maşină. Să citesc. Să scriu în liniște și pace.
Mi-e dor să-mi fie bine.