Disparate

Sunt zile alerte, încărcate cu de toate:

Vacanța copiilor îmi dă iar o pauză de hidratare, evenimentele din stradă mă îngrijorează și entuziasmează deopotrivă, vremea de afară îmi reînvie sinuzita cronică.

Așa că scriu întru relaxare, așa cum îmi vin în minte, cu și despre de toate:

Prinsă în diverse chestiuni administrative, las copilul mic să-și găsească și singur de lucru. Plictisit, el se pune pe stricat, doar-doar îmi atrage atenția: cu o sabie de spumă încearcă să doboare becul unui corp de iluminat.

– Cezar, știi ce se întâmplă dacă folosești jucăriile ca să strici lucruri. Se aruncă! zic eu în dorința de a-i tăia imediat avântul distructiv.

– Da, și apoi te arunc și eu pe tine, plusează neașteptat bunicul care se pregătea să iasă la deszăpezire.

Copilul îi aruncă o privire ucigătoare:

– Tataie, eu sunt om. Oamenii nu se aruncă! Jucăriile da, că oricum se strică. Dar oamenii nu se aruncă! Nu mă poți arunca!

Am intervenit și aplanat conflictul între generații. Dar m-a mirat argumentația, mai ales că până acum n-am avut discuții privitoare la drepturile omului. Despre jucăriile care se strică am dezbătut în multe rânduri 🙂

Că tot vorbesc despre cel mic, am niște scuze de cerut – celor cărora le-a luat, la propriu, ciocolata de pe tort. Situația pe scurt: aniversarea unei fetițe drăguțe într-un loc public în care ne-am nimerit și noi întâmplător. Mama aniversatei  îi promite copilului mic tort, deși noi tocmai încercam să-i explicăm că este petrecerea unor persoane pe care nu le cunoaștem și trebuie să-i lăsăm să se bucure de moment. Profitând de promisiune, se așează strategic și începe să ceară petrecăreților o bucățică de ciocolată din decor. Aceștia, ocupați cu ale lor, îl ignoră. O dată, de două ori, de trei ori, adjudecat!

N-am intervenit pentru că aș fi generat o criză. O simplă amânare sau chiar un refuz din partea cealaltă l-ar fi potolit. A fost ignorat, s-a descurcat.

Ca un adevărat consultant ce sunt înțeleg perfect motivațiile și reacțiile ambelor părți. Am explicat copilului ulterior că nu se cade și îmi cer (și) pe această cale scuze părinților, dar mai ales sărbătoritei pentru intruziune.

Am avut așadar câteva zile libere departe de București și de rutina cotidiană. Au ajutat mult. Pentru că tot sunt la capitolul ăsta am și mulțumiri de făcut: prietenilor (se știu ei, persoane importante, nu le place publicitatea 🙂 ) care îmi dau răgazul de a mă odihni departe de casă, preluând astfel cea mai importantă dintre responsabilitățile mele – medicația tatălui meu.

Aseară am încercat să dau de cap problemei triste despre care povesteam aici sau măcar să cunosc personal situația. Nu am reușit, am ajuns doar să fac schimb de telefoane cu o doamnă bine intenționată (încerc să mă autosugestionez) cu nume exotic, rudă a mamei. Iar situația pare mai alambicată decât mi-am închipuit. Mă încearcă neputința, furia, tristețea și credința că doar o minune poate transforma povestea asta într-o țară catatonică din punct de vedere instituțional ca a noastră.

După schimbarea itex.ro vine mintenaș și cea a blogului de față, am fost la proteste, sper să povestesc la un moment dat, pentru că am văzut multe discuții privitoare la prezența copiilor acolo. Am o grămadă de proiecte în cap, sper ca măcar unul să iasă așa cum îmi doresc. Și o mulțime de lucruri rămase în lista de activități pe care le tot amân și sper să le bifez pe toate.

Voi sunteți bine, sănătoși?