Dileme și frici parentale

Spun mereu că una dintre cele mai enervante replici din bebeluşia copiilor mei a fost cea cu care mă consolau adesea mămicile cu experiență: “Copii mici, probleme mici. Copii mari, probleme mari. Vezi tu mai târziu ce simple îți vor părea toate acestea!”

Ce ar putea fi mai rău ca nişte pui de oameni care ne ţin noaptea în teroare şi ziua în întuneric al gândurilor? Care plâng oricând şi oricum, care ne limitează nu doar viaţa socială, personală, profesională, dar şi chestii de bază în supravieţuirea umană: a mânca în linişte şi a-ţi igieniza regulat corpul? Așa gândeam atunci.

Acum știu că aveau dreptate. Bebeluşia este un soi de olimpiadă a abilităţilor fizice: ridici, alergi, reziști. Ceea ce îi urmează este un adevărat turnir psihologic, mult mai greu de dus şi cu rezultate imposibil de anticipat.

La începutul săptămânii copilul cel mare a dat semne de epuizare. Are program regulat la Asha, se implică în organizarea Balului Bobocilor din liceu şi a alegerilor electorale de acolo, plus un alt proiect interesant la care lucrează din vară şi a început să se creioneze zilele acestea. Și nu sunt singurele activități în care este implicat. Se trezeşte la 6 dimineaţa, merge la şcoală, munceşte apoi până seara. În weekend vrea să iasă cu prietenii, iar sâmbătă s-a trezit în creierii nopţii să meargă cu fratele mai mic la meciul de fotbal. Încearcă încă de pe acum să jongleze cu toate planurile, iar costurile de energie sunt pe măsură. Au început, evident, mici insomnii, ceva probleme somatice, semnale de alarmă prin care corpul îi spune să o ia mai încet. Când îl văd aşa îmi vine să pun mâna pe telefon şi să-i închid toate angajamentele extra-şcolare, apoi să-i scriu o scutire pentru trei zile timp în care să doarmă non-stop. Aşa mi se pare că ar face o mamă responsabilă. Apoi îmi amintesc ca asta ar fi un soi de abandon forţat. Iar la vârsta lui ar trebui să-l încurajez să ia singur deciziile pe care le consideră corecte. Poate că nu trebuie să renunţe la toate, ci doar la o parte – şi la care anume doar el poate alege corect. Sau poate trebuie doar să o ia mai încet.

Că tot aminteam de meciurile copilului mic, la unul dintre ele mi-a venit să-l scot de pe teren şi să-i opresc și lui prematur cariera de potențial sportiv în devenire. Pentru că echipa lor nu are încă un portar care să se antreneze corespunzător, îşi asumă fiecare rolul ăsta. Iar când i-a venit şi lui rândul, o matahală de fată din echipa adversă (*) i-a şutat mingea cu atâta putere în faţă încât un weekend a avut buza de sus mai bulbucată ca toate duduile injectate care pozează pe Instagram.

Când l-am văzut cu medicul sportiv lângă el m-am simţit cea mai abuzivă mamă. Ce om sunt care îşi lasă copilul în tirul loviturilor? Ce părinte sunt dacă n-am intrat pe teren să-l iau de acolo şi să-l duc acasă, în loc să-l las să-şi continue meciul? Bine, acum, la rece, parcă nici scenariul ăsta n-ar fi fost chiar măgulitor…

Până la urmă recunosc că nu întâmplările punctuale m-au pus pe gânduri. Ci proiecțiile de viitor. Dacă cel mare devine un workoholic care riscă perpetuu un burnout? Sau cel mic primește la un moment dat niște crampoane din alea zdravene, de iarbă, în față, nu doar o minge? Să mai zic de alte posibile accidentări cu adevărat serioase.

Cel mai greu este să-ţi vezi copilul suferind fizic şi psihic. Dar cu adevărat dificil este să accepţi că uneori trebuie să o faci şi pe asta. Viaţa nu-i chiar o plimbare în parc, nu poţi să renunţi de la prima buză spartă. Şi în niciun caz de la o avalanşă de oportunităţi.

A încuraja abandonul pare așadar o nebunie. Dar nici a-l descuraja nu pare mai normal în anumite contexte. Vă mai amintiți de alpinista Dor Geta Popescu, moartă într-o avalanșă din Retezat la 14 ani? Cât timp bătea recorduri, părinții erau zei pentru opinia publică. După tragicul accident au devenit călăi. Cum o dai, ca părinte tot riști să te macine gândurile, fricile, vinovățiile și Doamne fere’ de cele care bântuie grav!

Nu știu așadar cum e mai bine: să încurajezi sau să spui stop. Până la urmă nici cei care își trăiesc viața pe un teren sigur și mediocru nu sunt scutiți de risc. Dar cert este că îmi doresc ca ai mei copii să conștientizeze că libertatea de a alege nu ți-o dau nici ai tăi, nici profesorii sau șefii, ci este o putere ce stă în fiecare dintre noi. Iar cei curajoși și înțelepți, care se folosesc cu cap de această forță, nu rămân niciodată în criză de oportunități.

În ceea ce mă privește sunt mereu lângă ei să le încurajez alegerile. Și asta nu înseamnă că nu voi avea drept de veto ca și până acum 🙂

(*) la nivelul lor de vârsta sunt admise echipe mixte. Fata despre care amintesc chiar avea dublul greutăţii lui Cezar, care nu-i tocmai un copil plăpând.