De aproape 18 ani am casa plină de jucării. Găsesc în congelator tot soiul de chestii ciudate, denumite experimente sau proiecte. Mă împiedic de cabluri și telecomenzi de la toate jocurile posibile. Am sertarele pline de dubioșenii și invariabil patinez pe câte o mașinuță. Colecționez fișe, desene, caiete, felicitări, mărțișoare făcute artizanal la grădiniță sau la școală.
Port Lioton și termometru în poșetă. Vânătăile și puseele de febră sunt constantele copilăriilor. Am telefonul plin de numere de telefon “Mama lui X”, “Bunica lui Y”. Discut mai des despre incidente la joacă decât despre oameni mari. Port preponderent încălțăminte sport și rucsac încăpător, pentru că nu se știe niciodată când trebuie să sprintez pe undeva și nici ce logistică îmi va fi necesară.
Citesc cărți colorate și văd filmele Disney în avanpremieră. Mă tem de liniște și de momentele în care îmi aud gândurile. Șterg lacrimile lor și apoi le las pe ale mele să curgă înzecit. Dorm puțin, îmi fac griji multe, invoc des ajutorul divin.
Sunt adult, dar trăiesc în copilăriile copiilor mei. Acolo unde râsul, plânsul, joaca, învățatul se întrepătrund într-un amalgam curios și de neînțeles pentru oamenii mari. Unde supărările țin puțin, iar grijile sunt motivate de lucruri rapid uitate. Acolo unde singura ocupație serioasă este aceea de a crește mare.
Și, ca orice adult, cred deseori că rolul meu este primordial. Că fără mine, unguentul din sacul meu încăpător și grijile mele, copiii ar fi într-un iminent pericol. Apoi îmi dau seama că ei sunt bine oricum. Că, de fapt, eu sunt cea salvată. Că a mânca înghețată în loc de mic dejun nu a omorât pe nimeni. Dar a crede că lumea se învârte după cum dictăm noi, ăștia mari și raționali, poate distruge nu doar distracția, ci și frânturi de viitor.
Astăzi ne sărbătorim copiii. Le cumpărăm tort și jucării, stăm cu ei și petrecem. Ni se par norocoși ai noștri, pentru că au ce băga în gură, ce purta, cu ce se juca. Dar rare ori le înțelegem copilăriile. Greșelile, nereușitele, încercările, nevoile reale. Și prea des le punem în spate invizibile poveri: așteptările noastre, fricile noastre, nereușitele noastre, erorile noastre.
La mulți ani, copii! Fiți îngăduitori cu noi, adulții! Și păstrați-vă toată viața dreptul la a copilări. De aici vine, de fapt, puterea de a-i lua greutățile în piept.