În ultima săptămână am citit două articole despre revolta unor liceeni, ambele publicate în ziare cu acoperire naţională şi devenite oarecum virale.
Refrenul celor doi tineri a fost unul similar: şcoala e de porc, inutilă, învechită, fără sens, obositoare, energofagă. Adică e degeaba.
Şi, cu puţine exceptii, opinia publică i-a aplaudat.
În ciuda uimirii colective, vorbim despre o temă veche de când lumea. De fapt, de când şcoala. Nici Creangă n-a descris-o prea blând.
Dar el a scris cărţi, nu se pune. Am auzit totuşi asta de la cei mai mari ca mine, de la colegii mei, plus multe generaţii care mi-au urmat. Am zis-o şi eu, vă jur, înaintea vreunui examen mai greu. Deci nu este nimic surprinzător că nişte adolescenţi se iau la trântă, verbal evident, cu viaţa şi bau-baul numit şcoală.
Ceea ce surprinde este apetitul nostru pentru genul ăsta de revoltă şi aprecierea de care beneficiază astfel de subiecte. Profesorii se supără, publicul larg ovaţionează, câțiva Gică-Contra ca mine sunt circumspecţi şi cea mai ciufulită iese şcoala românească, cea care oricum e atât de criticată în ultima vreme încât devine un mister de ce ne mai trimitem copiii în acel loc detestabil.
Aşadar mai toţi am considerat la vremea noastră şcoala inutilă, însă tot noi suntem cei care ştim că rezolvatul problemelor de matematică din clasele 1-4 în mai multe feluri ne ajută acum să găsim mai multe planuri de acţiune care să ducă spre acelaşi rezultat.
Tot noi suntem cei care avem cunoştinţe generale în multe domenii, care asimilăm rapid noi informaţii profesionale, care ştim să examinăm temeinic o situaţie, poate şi pentru că am analizat intensiv părţi de vorbire/ propoziţie sau texte literare.
Toate “tâmpeniile” din şcoală ne ajută acum. Nu direct, este adevărat. Dar educaţia formală este cea care ne-a influenţat uriaş din punct de vedere cognitiv.
Nu pot decât să spun că adolescenţii de azi au un mare noroc: acela că se pot exprima public, îşi pot declara răspicat frustrările, nemulţumirile, nefericirile.
Dar au şi un mare ghinion. Pentru că aparentul succes al manifestărilor de rebeliune, valorizarea acestei atitudini, le dă un fals sentiment de putere. Artificial şi periculos. Şcoala, oricât de retrogradă şi inutilă pare, are sensul ei.
Pentru că succesul în viaţă înseamnă nu doar să poţi mult, să fii deştept, ci mai ales respect pentru autoritatea altuia, fie el client, şef, echipă, mentor, antrenor si faţă de regulile stabilite. Iar asta o înveţi mai întâi la şcoală, pe pielea şi nervii profesorilor tăi.
Viaţa este aşadar mai degrabă smerenie, umilinţă decât revoltă. A găsi un job, a fi antreprenor, a scrie o carte care să ajungă la publicul larg, a inventa ceva nou care să aibă succes, a trăi din sport toate acestea înseamnă mai ales supunere faţă de ceva sau cineva.
Şi mi-e teamă că acest succes public, care este unul aparent şi vremelnic, îi împiedică pe adolescenţii rebeli să învăţe exact această lecţie. Care nici măcar nu e în programa şcolară.