Ce m-a învăţat căsnicia?

Când am scris despre învățăturile maternității, am promis pe Facebook că voi scrie şi despre cele pe care le-am tras în căsnicie. Este momentul potrivit, azi fiind aniversarea a 16 ani de la oficializare.

Nu este uşor să le pun în pagină. Maternitatea este în mare parte instinctuală și oricât de grea ar părea uneori soluțiile sunt pur biologice: îți iubești puiul și de aici vin toate. Chestiile esenţiale despre care vorbeam în articolul dedicat, cele care mă fac un om mai bun, mai puternic, mai destoinic sunt de fapt o colecție de truisme.

Căsătoria însă are un impact mare asupra personalităţii celor care o suportă pentru că presupune un efort adaptativ continuu şi asta înseamnă schimbare. Iar schimbarea doare cel mai tare. Nu e nimic biologic, doar la început ceva hormoni jucăuși care dispar rapid. Iar când euforia se duce, începe munca. Uneori sisifică 🙂

Mai în glumă, mai în serios, iată ce m-a învăţat căsătoria:

  • Să mănânc. Am fost un copil mofturos şi o adolescentă cu regim alimentar extrem de personal. Nu intru în detalii, dar când m-am văzut la masă cu un om care mănânca zdravan și rapid, m-a apucat şi pe mine pofta . Recunosc că frica de inaniție a avut și ea un oarece rol 🙂
  • Pasul următor vine firesc şi natural: am învăţat să gătesc. Când m-am măritat abia ştiam să tai roşiile pentru salată. Au urmat numeroase încercări şi eşecuri. Şi poate m-aş fi lăsat de activitatea asta dacă soţul meu nu ar fi avut puternicul împact motivaţional de a consuma şi aprecia chiar şi cele mai nereuşite “dişuri”.
  • Să merg repede. Nu știu cum se chemă dimensiunea pasului, cert e că la noi este un raport de 1:3. Așadar, in cuplu, trebuie să circul de 3 ori mai repede ca să nu rămân în urmă. În general consortului meu îi place viteza, așa că tot în general a trebuit să mă obișnuiesc cu ritmul extrem de rapid al mersului lucrurilor.
  • Să văd altfel lucrurile. Suntem foarte diferiți, unde eu văd alb, el vede negru, unde eu văd un curcubeu, el vede gri, unde el vede o oportunitate, eu văd ceață 🙂 După atâția ani de văzut împreună, inevitabil știu acum și cealaltă perspectivă.
  • Să nu(-mi) accept scuze. Soțul meu nu tolerează ideea că ceva nu poate fi rezolvat sau îmbunătățit. Consideră că doar lipsa de chef, deci motivație, este cauza unei nerealizări. Este al naibii de greu de recunoscut, dar cam așa stau lucrurile.
  • Să mă bucur de ce-i mai bun. Am fost crescută oarecum spartan din punct de vedere răsfăț. Am purtat multă vreme hainele primei generații de copii (după mine au mai urmat două), am trăit cumpătarea vremurilor și dețin un soi de zgârcenie care poate ușor derapa spre extrem. Plăcerea și nevinovăția unui ușor snobim le-am învățat în căsnicie. Și-mi plac.
  • Să înțeleg că în spatele criticii celor apropiați nu stă ura, nici competiția, ci iubirea. Că cei care te cunosc bine, știu unde îți ții vulnerabilitățile și te pun în gardă pentru că se tem pentru tine. Evident că există o linie fină între critica distructivă și cea utilă, dar de multe ori vin în același ambalaj frustrant și sufocant.
  • Să înjur. Aveam câteva cunoștințe generale căpătate în copilărie (tata m-a vrut băiat și mă căra inclusiv la meciuri de fotbal), dar prin căsătorie am căpătat un bagaj impresionant de noi cuvinte în vocabular. Adăugând la asta propria mea creativitate pot spune că am acum unelte bune care mă ajută a mă descărca atunci când situațiile devin prea tensionate. (*)

Acestea fiind zise, las lista deschisă. Cu siguranță vor fi noi provocări, noi lucruri de învățat, puteri de prins și limite de testat.

(*) Orice s-ar spune, înjurăturile sunt bune. Evident că trebuie practicate respectând regulile sociale în vigoare și bunul simț din dotare, dar le recomand ca terapie a furiei 🙂

Anul trecut, pe vremea asta, scriam așa: 15 ani