Ce aş fi vrut să ştiu în bebeluşia copiilor mei?

Cele mai grele perioade frumoase din viaţa mea au fost primii 3-4 de existenţă a copiilor mei. Iar cel dintâi al fiecăruia m-a secat de puteri, energie, neuroni şi decizii. Multe dintre lucrurile de mai jos îmi erau clare, dar cumva hormonii jucăuşi, presiunea socială, anxietatea parentală firească m-au făcut să ma îndoiesc uneori de clara mea judecată.

Iată ce aş fi vrut să ştiu, să simt sau să urmez orbeşte atunci, dar pot abia acum, când deja au trecut dublele verificări şi problemele inerente incapacităţii de a comunica în aceeaşi limbă cu ai mei copii:

1. Fiecare prunc are ritmul lui. Unii merg rapid, vorbesc precoce, se nasc cu dinţii aliniaţi şi rezolvă integrame şi integrale de la nici un an. Alţii au o lene ancestrală, de ce ne-am grăbi, că până la urma tot acolo ajungem? Unii fac aşa cum pot ca să bifeze, altii sunt perfecţionişti şi nu-ţi arată o achizitie până nu este deplină. La un moment dat lucrurile se echilibrează, unii pierd din energie exact când au nevoie de ea, alţii o scot proaspătă la înaintare, folosind-o exact când trebuie. Dar rareori vei găsi doi copii la fel, fie ei şi fraţi.

2. Carţile de pediatrie şi puericultură se referă întotdeauna la media statistică. Copilul de 9 luni la care fac referire este aşadar media tuturor copiilor de 9 luni implicaţi într-un anumit studiu ştiinţific. Adică o utopie, un fapt aritmetic, o cifră din cărţi. Copilul nostru de 9 luni este un amalgam unic şi irepetabil de gene, intervenţii parentale şi contexte sociale. Unul care are în jur 10 adulţi şi 15 copii va fi mai sociabil ca altul care este unic, iar părinţii îi interzic interacţiunile cu ceilalti de frica viruşilor, bacteriilor sau prostiei cu potenţial de contagiune. Nu mai zic de înălţime şi greutate, uitaţi-vă pe stradă la femei şi spuneţi-mi dacă le puteţi încadra clar şi indubitabil în criterii de vârstă.

3. Plânsul copilului nu este sinonim cu un iminent pericol letal. Este o formă de comunicare pe care o veţi regăsi la adolescenţă sub formă de mormăieli şi ţipete. Şi deseori înseamnă: “nici eu nu ştiu ce naiba am, dar dacă eşti lângă mine poate îmi trece!” Eu nu zic că trebuie ignorat, dar fiind în pericol să-mi rup de câteva ori gâtul pe scări din motive absolut nejustificate de panică, vă zic să luaţi situaţia cu mai mult calm.

4. Febra copilului nu este sinonimă cu o boală fatală. Este un semn banal, uneori psihogen, alteori cauzat de infecţii banale. Ca să poată fi interpretat clinic, trebuie corelat cu alte simptome: indispoziţii digestive, nas înfundat, frecventul roşu în gât, erupţii cutanate şi alte astfel de “distracţii”.

5. Primul pas, primul cuvânt, primul dinte sau caca la oliţă sunt minunile noastre dumnezeieşti. Dar sunt la fel de plictisitoare, insignifiante, scârboase sau enervante pentru cei din jur.

6. Relaţia dintre părinţi este esenţială. Eu n-am avut soluţii decât la cel mare, care era lăsat acasă cu bunicul pentru un film sau teatru în doi, dar celor care au ajutor, le recomand să-şi găsească timp pentru ei în toată vâltoarea de vinovăţii şi oboseli.

7. Copiii nu sunt aşa fragili precum par. Nu este cazul să daţi cu ei de pământ ca să aflaţi, dar nici nu trebuie purtaţi ca nişte ouă cu coaja prea subţire. Este adevarat că necesită supraveghere constantă, pentru că se pot întâmpla accidente stupide, dar uneori tocmai supraprotecţia le vine de hac.

8. Nu există sistem de purtare/ transport/ hrănit/ distrat/ spălat care să merite sume exorbitante de bani. Copiii cresc repede, iar promisiunile soluţiilor utile de la 0 la 18 ani sunt bullshit, pentru că nevoile lor, conformaţia, toleranţa li se modifică rapid. Departamentele de marketing ştiu să speculeze perioada noastră de vulnerabilitate, dar naivitatea ne costă uneori cam mult. Părinţii şi-au făcut treaba de când e lumea şi Pamântul şi fără Manduca, landou de 6000 Ron sau aparat de sterilizat aerul emanat de scutecul proaspăt murdărit. Singurele lucruri care îşi merită costurile sunt amintirile frumoase şi educaţia.

9. Socializarea este importantă. Bunicii, verii, mătusile, vecinii, nu sunt doar potenţiali purtători de bacterii. Sunt figuri, personalităţi, soluţii la probleme, surse de învăţare felurite. Preţuiţi oamenii din jur pentru că în ei stă puterea de adaptare a puiului de om. Nu degeaba se spunea că îţi trebuie un sat să creşti un copil. Nu doar efortul necesită multi oameni, dar şi diversitatea de a-l educa poate fi susţinută doar colectiv.

10. Copiii cresc oricum, orice am face noi. Că-i încurajăm sau nu, că-i ajutăm sau nu, ca suntem prezenţi sau nu, în jurul vârstei de 14 ani încep să se desprindă. Pentru noi, părinţii, este un prag în care privim cu încredere înainte sau cu vinovăţie înapoi. Este mai uşor să facem alegeri în frageda lor pruncie atunci când ştim cât de puţin timp avem uneori.

Închei cu ceva ce am ştiut constant şi practic cu sfinţenie: creşterea copiilor şi educaţia lor sunt demersuri cu bătaie lungă. Nu sunt despre acum, cu atât mai putin despre trecut, ci despre un viitor pe care să-l trăiască echilibrat, funcţionând bine în relaţia cu sine şi cu ceilalti, adaptându-se constant virajelor din viaţă. Aleagând înţelept şi asumat,  trăind împăcat cu deciziile lor.