În clasa mea erau trei fete înăltuţe, oacheşe foc şi vioaie. Nu trecuseră prin grădiniţă, nu ştiau să numere, să denumească o culoare, să ţină un creion în mână. Dar erau curioase, puse pe treabă şi cooperante. Nu primeau ajutor la teme, tot ce învăţau era din clasă. Iar eu mă străduiam cu ele cum o făceam şi cu ceilalţi, înghesuindu-mă în mintea sau în sufletul lor, chinuindu-ne să facem împreună bucla lui r mic sau lungimea triplă a lui J mare de mână.
Uneori aveau păduchi, alteori veneau la şcoală vizibil șocate după incidente serioase din familie, dar erau motivate şi învăţau. La finalul clasei întâi ştiau să scrie şi să citească, să numere, să socotească.
Nu povestesc asta pentru că m-au apucat iar nostalgiile cu faptele de vitejie de pe “vremea mea”. Ci doar ca să fac o introducere.
Mi-am adus aminte de elevele mele de curând, când o prietenă m-a rugat să ajut nişte fraţi aflaţi într-o cruntă stare de vulnerabilitate. Trăiesc la limita sărăciei şi fac parte din aceeaşi categorie socială care îmbie mai degrabă la discriminare şi marginalizare decât la o mână de ajutor. Şi sunt mulţi: patru fete (13, 12, 8 şi 7 ani) şi doi băieţi (13 şi puţin peste 2 ani).
Am donat din iarnă până acum haine, jucării, obiecte de igienă, mâncare neperisabilă. Recent și rechizite. Şi ca mine au fost mai mulţi. (*)
Vestea cea mai bună, dincolo de faptul că acum s-au mai pus pe picioare, este că de scurt timp au reînceput să meargă la şcoală. Şi asta mă face să sper că această poveste cu început trist, ar putea avea o continuare fericită. Educaţia înseamnă noi orizonturi, noi speranţe, deci o şansă de a depaşi statutul de persoană vulnerabilă.
Doar că nu mai suntem în anul de graţie 1996 la ţară, ca pe vremea mea, ci în 2018 în capitala României. Pentru a se simţi incluşi în grup, copiii ăştia au nevoie mai mult decât de un caiet, un stilou sau un profesor care îşi respectă meseria şi principiile ei de bază. Au nevoie de haine decente, de jucarii, de speranţa că pot fi şi ei “în rând cu lumea”.
Se apropie 1 Iunie şi de Ziua Internaţională a Copilului şi poate că ar fi ar fi frumos să le facem o surpriză. Prietena mea i-a întrebat ce-şi doresc şi a ieşit o listă generoasă 🙂
Dacă doriţi să donaţi niște speranţă, un strop de timp şi lucruri care vă prisosesc ar fi perfect. Nu neapărat noi, deşi ar fi ideal aşa, dar să fie funcţionale şi să arate în parametri decenţi.
Iată lista:
– rochiţă de fată 13 ani;
– balerini/ sandale măsura 37;
– ghiozdan fetiţă;
– o pereche de role mărimea 37 cu protecţiile necesare;
– o pereche de blugi de băiat 13 ani;
– 2 păpuşi gen Barbie cu haine de schimbat;
– ideal ar fi o papuşă Maya, nu mă pricep, dar am înţeles că poate fi scumpă;
– trotinetă sau maşinuţă cu pedale pentru băiatul de 2 ani;
– rechizite;
– alimente neperisabile;
– hrană uscată pentru un câine adult de talie mare (au o namilă de ciobănesc caucazian cu suflet mare în curte, i-au căutat familie adoptivă, dar nu găsesc).
În cazul în care vreţi să donaţi respectivele obiecte de pe listă sau să daţi orice altă mână de ajutor, mă puteţi contacta oricând la adresa de mail valentina@itex.ro sau în Social Media. Dacă nu pe mine, atunci pe Raluca, îngerul lor păzitor.
Termenul limită este 25 mai. Pe 30 vrem să facem livrarea, împreună cu baloane, tort şi voie bună.
Cine e cu noi?
L.E. Au apărut primele speranţe! Voi actualiza lista pe măsură ce apar noutăţi.
(*) Şi unii, puţini, care au comentat că aruncăm orzul pe gâşte. Aş o fi, dar păstrând cinica figură de stil, dacă o singura gâscă apucă să iasă din imensul cârd incomod social, se cheamă ajutor, nu aruncat.
Update 2019: pentru 1 Iunie de anul acesta lista este scurtă, cuprinzând produse de igienă și dulciuri. De asemenea ajută rechizitele pentru începutul de școală din septembrie, Raluca se va ocupa de logistica lor.