valentina neacsu

Zilele noastre și cele care vor veni

Am debutat în carieră la începutul anilor 2000. Dădeam anunțuri în România Liberă și răspundeam la telefoanele candidaților. Am trăit atunci vremuri interesante, în care selecția era mult mai facilă și motivația oamenilor de a se angaja mult mai onestă. Mi se pare ireal să-mi amintesc de tineri absolvenți de Automatică veniți spontan la poarta unei firme de IT, cu CV-ul în mână, în căutare de job. Și de momentul în care am cerut șefului meu buget pentru recrutarea online, iar el m-a privit ca pe un extraterestru. Una la mână: ceream bani mulți pentru ceva ce costa o nimica toată, a doua, ceva-ul ăla era de-a dreptul absurdo-fantastic. De atunci paradigma s-a schimbat serios și constant. Piața muncii este acum extrem de dinamică și, pentru cei neexperimentați sau obtuzi, imprevizibilă. Nu exagerez când spun că vorbim acum despre o criză de talente. Indiferent de nivel ierarhic, domeniu de activitate sau chiar localizare geografică, companiile au dificultăți în a găsi angajații potriviți. Iar situația va deveni și mai provocatoare. Recrutarea este deja o luptă pentru a atrage candidați ...
Citește mai mult »

Un caz de impostură

V-am mai povestit că post-căsătorie sunt posesoarea unui nume care, asortat la prenume, este purtat simultan de o doamnă psiholog, autoare de cărţi şi profesoară la una dintre universităţile particulare din capitală. Găsiţi aici vechea relatare. Iniţial am luat-o ca pe o coincidenţă amuzantă şi nimic mai mult. Doar că, pe măsură ce scriu mai mult, Google mă curtează mai intens, astfel încât se îndesesc momentele în care sunt confundată cu doamna în cauză şi mi se solicită ajutorul. Încep, pe de o parte, să mă simt ca o impostoare, iar pe de alta, să mă îngrijorez de soarta celor care ajung la mine dintr-o încurcătură a iţelor online. Şi vreau să rezolv atât partea cu impostura, cât şi partea cu grijile, că am destule motive de insomnie. În ceea ce mă priveşte, mă oblig ca începând de zilele astea sa am în vedere reactualizarea paginii în care povestesc despre mine (*). Recunosc că poate fi generator de confuzii. Dar mă tem că nu este suficient. Mi se spune că blogul meu pare a prezenta latura umană a unui psiholog. Ceea  ...
Citește mai mult »

În bula mea

Citeam zilele trecute un post de pe un blog (dacă aş mai şti care, aş da şi link) care explica frumos de ce percepem realitatea într-un mod limitat: practic grupul de prieteni reali şi virtuali este setat conform unor valori, dorinţe, activităţi comune. Dependenţa de Facebook ne induce poate cel mai tare în eroare, pentru că acolo algoritmii aplicaţiei chiar ne dau ceea ce ne dorim, vrem să vedem, ne este confortabil, fie că vorbim despre produse, oameni, ştiri. Şi atunci când eşti înconjurat de oameni ca tine, tinzi să crezi că toţi oamenii sunt ca tine. Ceea ce este neproductiv şi te poate izola. Este adevărat. Lista mea de prieteni virtuali este formată din cunoştinţe, rude, vecini, foşti colegi de şcoală sau job, prieteni reali, oameni pe care i-am cunoscut într-un fel sau altul. Dar de fiecare dată interesele sau nevoile mele s-au modificat, Facebook a început să-mi propună figuri noi, chiar dacă aparent nu aveam nimic în comun. Iniţial am acceptat cu interes noile cereri de prietenie tocmai ca tentativă de a ieşi din bulă. În anumite cazuri s-a dovedit că există lucruri care ne apropie. În ...
Citește mai mult »

40 este noul 20

Trăim vremuri în care tinereţea şi frumuseţea reprezintă atributele supreme ale femeii. Trecând de o anumită vârstă, brusc nu doar că te ridezi, dar în conceptia socială pierzi şi mulţi neuroni, te ramoleşti profesional, trebuie să laşi loc celor mai tineri şi să te aşezi spăşit în galeria celor depăşiti, plicticoşi, inutili. Puţine sunt femeile care prin putere sau talent reuşesc să spargă tiparele definite social. Recunosc că tot peisajul ăsta mi-a afectat şi mie siguranţa de sine. Mi-am făcut planuri până la 90+, dar ce mă fac dacă societatea mă aruncă la azil, fară drept de apel încă de la 40? Apoi mi-am amintit: când mi-a păsat mie de tiparele sociale? Ştiu că de acum complimentele vor fi pe jumătate măgulitoare: “Arătaţi foarte bine! PENTRU VÂRSTA DUMNEAVOASTRĂ!” Ştiu că încet – încet voi folosi crema de faţă doar din motive ce ţin de obişnuinţă şi că voi muta oglinda în cel mai întunecos colţ al casei. Dar mai ştiu şi că ceea ce am câştigat între timp merită tributul, pentru că experienţa bate întotdeauna potenţialul 🙂 Azi am 40 de ani, părul roz şi idei ...
Citește mai mult »

Întrebări de baraj

Prima întrebare mi-a fost adresată de cel mic, pe când ne jucam cu maşinuţele: “-Ce eşti tu, mama?” Chiar aşa, ce naiba sunt? Femeie rareori, bucătaresă mai des, uneori şi menajeră. Ce mai sunt în afară de “mama”? Grea dilemă… A doua mi-a fost pusă de o doamnă onorabilă, într-un demers politicos, dar teribil de încuietor pentru mine: “-Cu ce vă mai lăudaţi?” Cu ce mă laud?!? Am scotocit mult în cotloanele memoriei şi din m-am speriat: în ultima vreme nu prea găsesc motive de fală. Am de lucru aşadar, pentru că trebuie să aflu ce sunt şi cu ce mă laud.
Citește mai mult »

NUMAI CINE NU MUNCEŞTE, NU GREŞESTE

Că tot v-am povestit despre interviurile prin care mi-a fost dat sa trec, să vă spun şi despre neprevăzutul activităţii de intervievator. Este vorba despre începuturile carierei, pentru că experienţa aduce cu sine o lipsă de surprize şi situaţii amuzante. A trecut foarte mult de atunci, sper să nu lezez amintirile şi sentimentele nimanui. O primă întâmplare datează de pe când lucram într-o firma din domeniul IT în plină dezvoltare. Angajam mult şi alert, în fiecare dimineaţă programam interviuri. Era vremea de pionierat a site-urilor de joburi, se purtau CV-urile printate şi listele facute în Excel. Nu aveam birou propriu, aşa că împarţeam spaţiul de lucru cu IT-ul si angajaţii aflaţi în perioada de tranziţie. O dimineaţă obişnuita aşadar, cu biroul plin, dar liniştit, în care iau lista de candidaţi şi încep telefoanele. “Doamna X? Da. Vă invit la interviu!”, “Domnul Y? Da. Vă invit la interviu!” şi tot asa minute bune. Monitoarele bâzâiau monoton, mirosea a cafea, pilotul automat telefonic funcţiona uns. “Domnul Coitu? Da….” În clipa următoare în birou se declanşează bomba cu hohote isterice de râs. Realizez şi eu că numele are o rezonanţă aparte, colegii se exprimau din ce în ce mai zgomotos, aşa că singura ...
Citește mai mult »