Semnal de alarma

Ce naiba e cu noi?

Ceva amintiri frumoase aşa, în context social, datează din studenţie. Nu că eram tânără, mai aspectuoasă şi mai prost (chiar şi sumar) îmbrăcată, dar atunci parcă lumea era ceva mai zen şi mai dispusă la fericire. Ne bucurau meciuri câştigate de echipe favorite, concerte ale unor idoli, chestii mici, dar care acum vin la pachet cu multiple strâmbături de nas, critici, atitudini superioare. În zilele noastre tare ne place tristeţea! O savurăm ceva de speriat. La TV cel mai mare rating îl au ştirile plângăcioase, emisiunile care se lasă cu folosit de şerveţele şi, în general, tot ce este lacrimogen. La naiba, pe vremea mea (maică), singura utilizare a muzicii triste era să-ţi strângi în braţe potenţiala jumatate, într-un dans vindecător de senzual. Azi muzica tristă este coloana sonoră a vieţii noastre. O auzim în reportajele despre autostrăzi, în liftul hotelurilor, în magazine. În trecut, ştirile negative erau folosite în scop educativ. La TVR era cândva o emisiune săptămânală, plină de carnagii de pe şosele. Scopul: să educe şoferii în a circula mai prudent. Astăzi tristeţea ne este băgată pe gât gratis, oricând, fără scop ...
Citește mai mult »

Întrebări de baraj

Prima întrebare mi-a fost adresată de cel mic, pe când ne jucam cu maşinuţele: “-Ce eşti tu, mama?” Chiar aşa, ce naiba sunt? Femeie rareori, bucătaresă mai des, uneori şi menajeră. Ce mai sunt în afară de “mama”? Grea dilemă… A doua mi-a fost pusă de o doamnă onorabilă, într-un demers politicos, dar teribil de încuietor pentru mine: “-Cu ce vă mai lăudaţi?” Cu ce mă laud?!? Am scotocit mult în cotloanele memoriei şi din m-am speriat: în ultima vreme nu prea găsesc motive de fală. Am de lucru aşadar, pentru că trebuie să aflu ce sunt şi cu ce mă laud.
Citește mai mult »

Veteranii

Mă uit in jurul meu la cei trecuţi de vârsta a doua, la cei deja pensionaţi şi la locul de muncă şi în sânul familiei. Şi nu-mi par bine deloc. Bolile fizice îi mutilează şi le termină viaţa înainte de a-i omorî pe ei. Depresia, anxietatea morţii care se apropie şi sentimentul inutilităţii i-au doborât deja, transformându-i în umbre palide care umblă fără rost. Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri este că majoritatea suferă de simptome ale unor boli inexistente, pe care doctorii încearcă să le clasifice cum pot, ca să nu-şi arate neputinţa. În realitate ceea ce-i omoară sau le schilodeşte viaţa este faptul că nu mai au pentru ce trăi. Ca profesionişti nu-i mai caută nimeni. Este drept că puţini au avut şansa unei cariere care sa-i ridice profesional, transformându-i la senectute în enciclopedii de specialitate. Mulţi au format marea masă de oameni ai muncii ceauşişti, care odată ieşiţi la pensie nu mai pot decât să trăiască din amintiri. Ca bunici sunt depăşiţi. Noile tendinţe în parenting au devenit incompatibile cu încercările lor naive de a-şi disciplina nepoţii de tip “Lasă ...
Citește mai mult »