Semnal de alarma

Dezvoltarea noastră personală cea de toate zilele

Nu pot să nu observ puzderia de soluţii apărute ca ciupercile după ploaie în domeniul dezvoltării personale: seminarii, cărţi, bloguri, articole, care gratis, care plătite, care ieftine, care… ieftine. Că scumpe n-am prea văzut. Nu pot să nu observ nici virulenţa specifică scepticilor: ca sunt degeaba, că sunt şarlatanii, prostii. Că oamenii care le susţin n-au reusit decât să vorbească în faţa multor fraieri, având ei înşişi nevoie de ajutor în domeniu. Că cei care le “cumpără” sunt naivi şi uşor de păcălit. N-aş fi aşa de dură, este o afacere ca oricare alta, în plus orice face omul major şi vaccinat în mod voluntar şi asumat, este fix responsabilitatea lui. Dacă vrea să creadă în energii care vibrează şi vindecă, în soluţii miraculoase pe bază de vorbe, în horoscop sau sfântul alcool care continuă să meargă, e treaba fiecăruia, atât timp cât îi face mai mult bine decât rău. Dar n-aş fi nici atât de sigură nici de eficienţa strategiilor ieftine şi bune de dezvoltare personală, dintr-un motiv foarte simplu – în viaţă nu prea există scurtături. Ori exact asta ni se vinde: o cale ...
Citește mai mult »

Până în ce punct e treaba noastră?

Cu ceva timp în urmă am început să urmăresc pe Facebook o transmisiune live dintr-un cuib de berze. Avem propriile noastre surate, noi le zicem ale Vecinului Nelson după stâlpul ales chiar la poarta lor, pe care le urmărim mereu. Totuși, a vedea imagini apropiate și detaliate ca într-un un soi de Big Brother păsăresc, părea interesant. Până vara trecută când mi-a pierit cheful de ornitologie: din cauza căldurii, doi dintre puii vedetelor online au murit de deshidratare. Eu am ratat (din fericire) agonia lor, dar cei care au urmărit imaginile au fost profund afectați și indignați de situație, mai ales de faptul că oamenii care le-au făcut păsări celebre nu au intervenit pentru a le salva viața. Specialiștii au replicat atunci că orice ar fi făcut soarta puilor ar fi fost aceeași, intervenția umană fiind inutilă și chiar imorală. Le putem observa așasar, dar nu ne putem erija în divinități, trebuie să lăsăm lucrurile să decurgă după cum le e dat. Mi s-a părut o scuză foarte patetică atunci. Până astăzi, când pe grupul de Facebook ...
Citește mai mult »

Diferiți, deci chinuiți

Mi-am început dimineața citind un articol revoltător despre un copil cu Sindrom Down nevoit să-și schimbe școala și despre complotul unei întregi comunități de copii, părinți și profesori de a nu-l primi în instituția lor. Este îngrozitor cum aleg oamenii să-și tortureze inutil semenii. Și este cu atât mai surprinzător când lucrurile acestea se întâmplă instituționalizat, într-un loc care ar trebui să fie deschis tuturor. “Cazul” s-a finalizat cu o amendă insignifiantă. Doi bani pentru un suflet chinuit. Mai utilă era munca în folosul persoanelor cu Sindrom Down, implicarea în organizarea unor grupuri de joacă și învățare mediate de specialiști. Măcar torționarii ar fi învățat câte au de oferit acești copii speciali! Am crede că astfel de incidente nefericite se întâmplă doar celor cu nevoi speciale. Dar nu, o pățim pe rând fiecare dintre noi. Toți purtăm pe frunte etichete sociale mai mult sau mai puțin vizibile, care incită la critici, discriminări, linșaje chiar. Dacă ești o femeie frumoasă, cu siguranță îți lipsesc din neuroni, ba chiar și din moralitate. Copiii inteligenți peste medie sunt tocilari și inadaptați. Oamenii ...
Citește mai mult »

Două metehne

Pe măsură ce trece timpul devin din ce în ce mai tolerantă în privinţa defectelor umane. Nimeni nu-i perfect, toţi avem acel ceva atât de pregnant încât capătă puterea de a scoate pe alţii din minţi 🙂 Rămân însă două metehne care mă indignează la culme, aproape paralizant: lipsa de recunostinţă şi obrăznicia. Nerecunoştinţa izvorăşte dintr-o tară de caracter. Nu mă aştept ca atunci când ajut pe cineva să primesc altceva în schimb, o fac pentru că pot şi nimic mai mult. Aşa funcţionează lumea: dai şi primeşti. Nu trebuie să existe mulţumiri formale, mâini pupate sau scrisori de recunoştinţă. Dar există oameni pentru care a fi ajutaţi reprezintă o datorie a întregului glob pământesc. Şi când te mobilizezi să-i sprijini, se simt mai confortabil să te scuipe pentru că uite aşa au reuşit sa dea greş. Şi nu este niciodată de ajuns, nu ai făcut niciodată suficient. Asta înseamnă nerecunostinţă: să nu existe limite, să crezi că nevoile tale sunt primordiale oricând, oricum, oriunde, să nu înţelegi că orice gest mic este o faptă bună şi să aştepţi constant luna de pe cer. Înţelepciunea populară zice bine: ...
Citește mai mult »

România toxică

Nu mi-a propus azi să dezbat probleme legate de ecologie. România are mari probleme la acest capitol, dar acestea sunt generate poate tocmai din tipul de toxicitate la care fac referire mai jos. Una dintre primele constatări pe care o poţi face uitându-te deschizând televizorul, rasfoind un ziar sau mergând pe stradă este calitatea groaznica a aerului pe care-l respiram nu cu nasul şi plămânii, ci cu neuronii şi sufletul nostru. Aşa că am găsit un acronim pentru a defini caracteristicile toxicităţii autohtone, care ne defineşte teribil de bine: ZIDURI. Z vine de la Zeflemea, adică acel tip de comunicare ironico-agresiv, care nu are o altă utilitate decât a jigni. Nu-i spui omului ce şi unde a greşit, ci îi ironizezi rezultatele. Nu oferi ajutor, ci glumeşti pe seama celui care are nevoie de el. Nu comunici eficient, firesc, normal, ci îmbraci mesajul într-o glumă inutilă, potenţial dureroasă. A nu se înţelege greşit, umorul este întotdeauna o bună supapă de a elimina frustrări şi a detensiona conflicte. Dar una este gluma bună, autentică şi alta zeflemeaua, miştoul ieftin. I vine de la Insinuări. Nu spui exact ce ...
Citește mai mult »

O poveste veche, dar actuală

Pe când era lupul căţel şi Valentina Neacşu la liceu, se facea ca exista o femeie cu un suflet bun. Avusese o decepţie în adolescenţă care lăsase în urmă ceva sechele, aşa că ştia ce înseamnă suferinţa şi încerca să le facă tuturor viaţa mai frumoasă. Neavând un loc de muncă, deci cu timp la dispoziţie berechet, a decis se ducă zilnic în spitalul din localitatea sa şi să stea de vorbă cu bolnavii aflaţi buluc la coada cabinetelor pentru consultaţii de specialitate. Să îi asculte cu empatie, să le aline suferinţele cu o vorbă bună, ba chiar să le dea sfaturi privitoare la tratament. Opţiuni bune, accesibile, pentru că în loc de medicamentele scumpe şi toxice, le oferea alternative cunoscute de la bunici, cu ceaiuri, frecţii şi ventuze. Scria inclusiv reţete, folosind bucaţi improvizate de hârtie. Bolnavii plecau fericiţi că au găsit un suflet mare la pachet cu un vraci priceput, fară a mai aştepta şi părerea medicului din cabinet. Vă reamintesc că vorbim de vremuri în care conceptul de Big Pharma era cvasi-necunoscut la noi, medicamentele de import fiind încă aduse de prietenii cu viză de străinătăţuri, iar spitalele nu aveau ...
Citește mai mult »

Merită sau nu să lucrezi pe bani puţini?

Astăzi, Hotnews publică o analiză interesantă: “Merita sa lucrezi cu salariul minim pe economie intr-o fabrica de componente auto? Raspunsul este mult mai complicat decat pare la prima vedere”. De fapt, răspunsul nu este complicat deloc. Dacă ai un job stabil şi bine plătit, evident că nu sunt motive pentru întrebarea din titlu. Dacă însă jobul lipseşte, este cu durata determinată sau, mai rău, persoana în cauză este asistată social, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. DA, este infinit mai bine să te angajezi pe bani puţini decât să stai acasă cu indemnizaţia de şomer sau acel venit minim garantat. De ce? Pentru ca astfel preiei controlul propriei tale vieţi. Sistemul de asistenţă socială, ca orice altceva din ţara noastră, stă la mâna politicienilor: în ani electorali gogoşile sunt mai pufoase şi aromate, în rest Dumnezeu cu mila! Iar şomajul este limitat ca durată şi, normal, venituri. Practic trăieşti de pe o zi pe alta, viitorul sunând al naibii de incert. A avea un loc de muncă, fie el şi prost plătit la început, deschide noi posibilităţi. Ca recruiter ştiu că este ...
Citește mai mult »

Şcoala de acasă şi şcoala vieţii

Ştirea zilelor trecute, care mă bântuie şi astăzi, este aceea că un cuplu monden, Dana Nălbaru şi Dragoş Bucur au ales sistemul homeschooling, renunţând astfel la a-şi mai trimite fetiţa la şcoală. Anunţul mi s-a părut oarecum surprinzător, nu pentru că au ales altă cale, ci pentru că păreau un cuplu discret şi nu am înţeles de ce au vrut să creeze tocmai această vâlvă. Apoi am realizat că sunt persoane publice şi, în cazul lor, unde nu este vâlvă, nu este nici atenţia publicului şi unde nu e atenţie, nici banii nu prea curg. Iar partea cu vaccinarea era deja adjudecată 🙂 Ce mi-a plăcut? Modul în care au povestit experienţa lor. Drăguţ, interesant, pe alocuri chiar tentant. Ce nu mi-a plăcut? Modul în care au povestit experienţa lor. Drăguţ, interesant, pe alocuri chiar tentant. Ca persoană publică, ai o responsabilitate suplimentară atunci când îţi anunţi deciziile, pentru că oamenii iau cam ad litteram ceea ce spui. Povestind idilic noul program al copilului, cei care citesc ar putea înţelege că e simplu să ne ţinem copiii acasă şi să-i şcolim cu forţe proprii. În realitate costurile ...
Citește mai mult »

Despre cei vulnerabili

Se spune că gradul de civilizaţie al unei ţări poate fi ghicit după modul în care îşi tratează copiii, bătrânii şi persoanele cu nevoi speciale. În acest caz, României ar trebui să-i crape obrazul de ruşine. Încep cu cei mici. Nici măcar o instituţie a statului nu are înslesniri pentru copii. La paşapoarte, de exemplu, nu există ghişeu prioritar sau jucarii care să le atragă atenţia atunci când sunt pozaţi. În plus am văzut copii sub o lună veniţi în aglomeraţia de vară pentru a depune cererea şi a fi pozaţi. Ştiţi cum arată copiii sub o luna? Toţi la fel: o masă amorfă de carne, piele şi ţipat. Chiar este utilă fotografierea lor? Dar ce să zic de instituţiile administrative ale statului când însăşi instituţiile de învăţământ tratează discriminatoriu copiii cu nevoi speciale? Câţi copii cu autism, Sindrom Down sau diverse handicapuri locomotorii îşi găsesc un loc confortabil în grădiniţe sau şcoli? Dar las şi şcolile: mulţi dintre ei sunt abuzaţi chiar în familie. Ni se pare încă firesc să ne batem copiii, să-i etichetăm negativ, să-i pedepsim cu sadism, pentru că aşa cresc mari. Mari depresivi, mari anxioşi, ...
Citește mai mult »

Strechea

A devenit irespirabil. Pare că trăim într-o lume diformă, ciudată, anapoda, pe care nebunii au pus stăpânire. Nimic nu mai are sens, nici măcar războaiele nu-şi mai cunosc adversarii, tacticile sau mizele. Ce vor scrie cărţile de istorie despre vremurile astea? Ce vom povesti nepoţilor noştri? Cum să defineşti şi să categoriseşti atâta diversitate anormală? Terorism cu bombe făcute după o vizită la magazinul de bricolaj, camioane care omoară voit şi sadic zeci de oameni, avioane prăbuşite de piloţi depresivi, dictatori care trag în propriul popor urmând principiul “patriei cât mai mulţi martiri, doar puterea să-mi rămână”, ţări cu mii de victime ale atacurilor armate, dar pentru care este mai important un principiu decât viaţa oamenilor. Ne luptăm să gândim raţional. Să analizăm cauzele. Să gândim în strategii. Să clasificăm duşmanul. Să ştim cum securizăm. Să votăm crezând că va conta. Şi în tot timpul ăsta realizăm că de fapt suntem tot mai expuşi, mai vânaţi, mai insignifianţi în faţa valului de urât şi rău. E o molimă ciudată. Este strechea, o orbecăială socială globalizată, o agitaţie fără alt motiv decât a răni, o boală ca ...
Citește mai mult »