Semnal de alarma

Despre lipsuri mai mult sau mai puţin evidente

De ceva vreme caut iar bonă. Îmi este din ce în ce mai greu fără ajutor, în plus recunosc că-mi lipseşte mult timpul dedicat activităţilor profesionale, pe care vreau să le reiau în mare forţă. Am micşorat numărul criteriilor de selecţie, astfel încât recrutarea a mers de data asta bine: au fost peste 30 de aplicante. Apoi s-a întâmplat ca lucrurile să ia o turnură neasteptată şi să pun o scurtă pauză procesului. Miercuri dimineaţă primesc un mesaj nervos, chiar jignitor prin care mi se atrage atentia ca încurc lumea. Ok, am greşit, îmi cer scuze, dar atrag atenţia semnatarei că nu prea respectă criteriile de selecţie: am cerut o persoana blândă şi răbdătoare şi-mi răspunde o femeie nervoasă si agresivă. Ceea ce a dezlănţuit războiul. Şi cum ameninţările au devenit patologice pe măsură ce am râcâit puţin situaţia – defect profesional, nu mă pot abţine – am decis că-i lipseşte o doagă şi am lasat-o în pace. Nu înainte de a obţine promisiunea că nu va mai lucra ca bonă, întrucât nici nu o pasionează (zice ea) şi nici nu i se potriveşte (zic eu). Defect profesional, ...
Citește mai mult »

Educaţia pentru toţi

La afişarea rezultatelor la Examenul Naţional de Evaluare de la clasa a opta scriam pe Facebook: “Mi-aş dori ca în afara celebrelor statistici cu notele obţinute pe judeţe, cu notele de 10, cu promovabilitatea şi absenteismul la examenul de Evaluare Naţională, să văd şi o situaţie comparativă a notelor obţinute în mediul rural vs mediul urban. Mie mi se pare un decalaj abrupt şi evident, mult mai mare ca în trecut şi oricum nedrept. În sate încă se nasc copii cu potenţial uriaş care se iroseşte, în timp ce piaţa muncii strigă după ajutor. O strategie naţională (pe bune) de egalizare a şanselor la educaţie şcolară de calitate îmi pare mai mult decât necesară.” Am aflat apoi că un singur elev din mediul rural a luat nota 10 la ambele materii: limba română şi matematică. Nu este o statistică oficială ci un fapt simplu constatat de reporterii unui ziar naţional. Şi face cât o mie de instrumente de prognoză fluturate de sus, de la nivel guvernamental. Azi la McDonald’s un puşti mă roagă să-i scriu “GTA” într-un magazin de aplicaţii de pe ...
Citește mai mult »

România exceselor

Din câte înțeleg, noi românii suntem în top la capitolul boli cardiovasculare. Ne plac micii, ne place slana, dar parcă n-aș da vina doar pe ele. Dacă ar fi după mine, în locul blamării excesului de carne, zahăr și grăsimi pe la TV, eu aș propune altele, la fel de periculoase, dar pentru care nu există pilule: Excesul de miștocăreală. E haios, râdem, ne simțim mai bine în pielea noastră când găsim slăbiciunile altora. Dar gluma e bună până la un punct – acela în care devine un sistem de a dărâma ce este încă în picioare. Pentru a înțelege, se ia următorul exemplu. Cum ar fi ca înaintea unei zile importante din viața noastră (nuntă, examen, proiect important) am pune prietenii să glumească cât pot de mult și de creativ pe seama noastră și a ceea ce urmează să se întâmple. Motivant, nu? Excesul de critică. Românul s-a născut critic: de artă, de sport, de afacerile altora, de caractere. Și cu cât știe mai puțin despre un domeniu, cu atât are păreri mai pertinente. Critica e bună, ...
Citește mai mult »

Întrebările obsesive despre legea dării în plată

Abia acum că legea a fost votată (deși nu există încă certitudinea că va fi și aplicată), răspund la trei întrebări care mi-au acrit existența în ultimul an: 1. De ce trebuie să intervină statul în cazul unui contract semnat și aflat în derulare? Nu sunt străină de lumea afacerilor și știu că dacă apar situații neprevăzute în cazul unui contract aflat în derulare, se purcede la renegociere. Orice relație de business trebuie să fie win-win, altfel unul e prostul şi va vrea să o termine. În cazul creditelor băncile NU AU DORIT a renegocia. Și v-o spun în cunoștință de cauză. În plus, pentru a încheia relația contractuală, clienții aveau de plătit un comision de rambursare anticipată deloc de neglijat. Dovedit ulterior a fi şi ilegal. Abia strânse cu ușa de tot mai multe procese câștigate, dar mai ales de iminenţa acestei legi, cei care au dat creditele au chemat clienții la masa negocierilor. Mai întâi cu oferte hazlii, apoi din ce în ce mai serioase. 2. Dacă francul elveţian scădea, noi cei cu astfel de credite mai făceam scandal? Noi, clienții, cu siguranţă că nu. ...
Citește mai mult »

Ce naiba e cu noi?

Ceva amintiri frumoase aşa, în context social, datează din studenţie. Nu că eram tânără, mai aspectuoasă şi mai prost (chiar şi sumar) îmbrăcată, dar atunci parcă lumea era ceva mai zen şi mai dispusă la fericire. Ne bucurau meciuri câştigate de echipe favorite, concerte ale unor idoli, chestii mici, dar care acum vin la pachet cu multiple strâmbături de nas, critici, atitudini superioare. În zilele noastre tare ne place tristeţea! O savurăm ceva de speriat. La TV cel mai mare rating îl au ştirile plângăcioase, emisiunile care se lasă cu folosit de şerveţele şi, în general, tot ce este lacrimogen. La naiba, pe vremea mea (maică), singura utilizare a muzicii triste era să-ţi strângi în braţe potenţiala jumatate, într-un dans vindecător de senzual. Azi muzica tristă este coloana sonoră a vieţii noastre. O auzim în reportajele despre autostrăzi, în liftul hotelurilor, în magazine. În trecut, ştirile negative erau folosite în scop educativ. La TVR era cândva o emisiune săptămânală, plină de carnagii de pe şosele. Scopul: să educe şoferii în a circula mai prudent. Astăzi tristeţea ne este băgată pe gât gratis, oricând, fără scop ...
Citește mai mult »

Întrebări de baraj

Prima întrebare mi-a fost adresată de cel mic, pe când ne jucam cu maşinuţele: “-Ce eşti tu, mama?” Chiar aşa, ce naiba sunt? Femeie rareori, bucătaresă mai des, uneori şi menajeră. Ce mai sunt în afară de “mama”? Grea dilemă… A doua mi-a fost pusă de o doamnă onorabilă, într-un demers politicos, dar teribil de încuietor pentru mine: “-Cu ce vă mai lăudaţi?” Cu ce mă laud?!? Am scotocit mult în cotloanele memoriei şi din m-am speriat: în ultima vreme nu prea găsesc motive de fală. Am de lucru aşadar, pentru că trebuie să aflu ce sunt şi cu ce mă laud.
Citește mai mult »

Veteranii

Mă uit in jurul meu la cei trecuţi de vârsta a doua, la cei deja pensionaţi şi la locul de muncă şi în sânul familiei. Şi nu-mi par bine deloc. Bolile fizice îi mutilează şi le termină viaţa înainte de a-i omorî pe ei. Depresia, anxietatea morţii care se apropie şi sentimentul inutilităţii i-au doborât deja, transformându-i în umbre palide care umblă fără rost. Ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri este că majoritatea suferă de simptome ale unor boli inexistente, pe care doctorii încearcă să le clasifice cum pot, ca să nu-şi arate neputinţa. În realitate ceea ce-i omoară sau le schilodeşte viaţa este faptul că nu mai au pentru ce trăi. Ca profesionişti nu-i mai caută nimeni. Este drept că puţini au avut şansa unei cariere care sa-i ridice profesional, transformându-i la senectute în enciclopedii de specialitate. Mulţi au format marea masă de oameni ai muncii ceauşişti, care odată ieşiţi la pensie nu mai pot decât să trăiască din amintiri. Ca bunici sunt depăşiţi. Noile tendinţe în parenting au devenit incompatibile cu încercările lor naive de a-şi disciplina nepoţii de tip “Lasă ...
Citește mai mult »