Semnal de alarma

Dezvoltarea noastră personală cea de toate zilele

Nu pot să nu observ puzderia de soluţii apărute ca ciupercile după ploaie în domeniul dezvoltării personale: seminarii, cărţi, bloguri, articole, care gratis, care plătite, care ieftine, care… ieftine. Că scumpe n-am prea văzut. Nu pot să nu observ nici virulenţa specifică scepticilor: ca sunt degeaba, că sunt şarlatanii, prostii. Că oamenii care le susţin n-au reusit decât să vorbească în faţa multor fraieri, având ei înşişi nevoie de ajutor în domeniu. Că cei care le “cumpără” sunt naivi şi uşor de păcălit. N-aş fi aşa de dură, este o afacere ca oricare alta, în plus orice face omul major şi vaccinat în mod voluntar şi asumat, este fix responsabilitatea lui. Dacă vrea să creadă în energii care vibrează şi vindecă, în soluţii miraculoase pe bază de vorbe, în horoscop sau sfântul alcool care continuă să meargă, e treaba fiecăruia, atât timp cât îi face mai mult bine decât rău. Dar n-aş fi nici atât de sigură nici de eficienţa strategiilor ieftine şi bune de dezvoltare personală, dintr-un motiv foarte simplu – în viaţă nu prea există scurtături. Ori exact asta ni se vinde: o cale ...
Citește mai mult »

Noi contra voi

Ce vedem acum în țară este un exemplu clasic de “noi contra voi”. Cei care votează trecut vs cei care votează prezent, cei buni vs cei răi, cei proști vs cei deștepți. Și fiecare tabără crede cu tărie că o reprezintă pe cea prezentă, deșteaptă, bună. Este oarecum surprinzător că niciunul dintre lideri nu pare a înțelege că e o poveste fără sfârșit. Cel puțin fără un sfârșit previzibil, oricâte pariuri pun consilierii. Domnul cu ordonanța (nu strâmba, tu, cu mustață, vorba poetului fotbalist și al unui banner genial de la manifestații) vine ca la ședința de CAP și începe cu bullshitu’ (citat din propria-i engleză). Promisiuni, scuze idioate, minciuni sau jumătăți de adevăruri. Imposibil de servit de mulțimea furioasă, care, total neașteptat pentru politicianul în cauză se mișcă inteligent, nerespectând calculele înaintașilor politici cu experiență în a da cu bâta. În populație și baltă. Domnul cu scaun la Cotroceni vine și vorbește didactic, profesoral, de parcă ar da un 4 la Purtare. Noi ăștia cu școală tolerăm, că de asta avem în palmares de la 15 ani ...
Citește mai mult »

Vă urăsc!

În februarie 1990 mă pregăteam să aniversez 14 ani. O sărbătoare importantă, la granița dintre copilărie și adolescență, în care devenim posesori de act de identitate ca oamenii mari. Revoluția mă umpluse de speranță, dar evenimentele ulterioare îmi creaseră deja o senzație de prea-plin al agresivității și absurdului. Speram să se fi terminat. Cu bine. Pe 18 februarie, la nici o lună de la prima venire a minerilor, pe care eu am vazut-o ca pe o cotitură dubioasă a evenimentelor din decembrie, ortacii au venit din nou la București. Situația devenea, chiar și pentru un copil de 14 ani, prea greu de tolerat. Așa arată libertatea? Asta urmează? Acesta este progres? Am atunci urât FSN-ul (îmbrăcat astăzi în haine social-democrate), minerii și, mai ales, pe cei care continuau să-i sprijine și să le încurajele brutalitatea și manifestările retrograde. A fost pentru prima oară când am simțit acest sentiment grețos, conștientizând cauza și efectul. Mi-am zis că va fi și ultima. Minerii au continuat să vină și să dea cu bâtele. Au murit oameni. Alții au fost mutilați. Iar ...
Citește mai mult »

Până în ce punct e treaba noastră?

Cu ceva timp în urmă am început să urmăresc pe Facebook o transmisiune live dintr-un cuib de berze. Avem propriile noastre surate, noi le zicem ale Vecinului Nelson după stâlpul ales chiar la poarta lor, pe care le urmărim mereu. Totuși, a vedea imagini apropiate și detaliate ca într-un un soi de Big Brother păsăresc, părea interesant. Până vara trecută când mi-a pierit cheful de ornitologie: din cauza căldurii, doi dintre puii vedetelor online au murit de deshidratare. Eu am ratat (din fericire) agonia lor, dar cei care au urmărit imaginile au fost profund afectați și indignați de situație, mai ales de faptul că oamenii care le-au făcut păsări celebre nu au intervenit pentru a le salva viața. Specialiștii au replicat atunci că orice ar fi făcut soarta puilor ar fi fost aceeași, intervenția umană fiind inutilă și chiar imorală. Le putem observa așasar, dar nu ne putem erija în divinități, trebuie să lăsăm lucrurile să decurgă după cum le e dat. Mi s-a părut o scuză foarte patetică atunci. Până astăzi, când pe grupul de Facebook ...
Citește mai mult »

Diferiți, deci chinuiți

Mi-am început dimineața citind un articol revoltător despre un copil cu Sindrom Down nevoit să-și schimbe școala și despre complotul unei întregi comunități de copii, părinți și profesori de a nu-l primi în instituția lor. Este îngrozitor cum aleg oamenii să-și tortureze inutil semenii. Și este cu atât mai surprinzător când lucrurile acestea se întâmplă instituționalizat, într-un loc care ar trebui să fie deschis tuturor. “Cazul” s-a finalizat cu o amendă insignifiantă. Doi bani pentru un suflet chinuit. Mai utilă era munca în folosul persoanelor cu Sindrom Down, implicarea în organizarea unor grupuri de joacă și învățare mediate de specialiști. Măcar torționarii ar fi învățat câte au de oferit acești copii speciali! Am crede că astfel de incidente nefericite se întâmplă doar celor cu nevoi speciale. Dar nu, o pățim pe rând fiecare dintre noi. Toți purtăm pe frunte etichete sociale mai mult sau mai puțin vizibile, care incită la critici, discriminări, linșaje chiar. Dacă ești o femeie frumoasă, cu siguranță îți lipsesc din neuroni, ba chiar și din moralitate. Copiii inteligenți peste medie sunt tocilari și inadaptați. Oamenii ...
Citește mai mult »

Incident minor pe care-l simt major

Ieri, în jurul orei 16,30, în metroul bucurestean, undeva aproape de Eroii Revoluției (ironia sorţii), Marele Copil ar fi putut fi victima unei tâlhării. A fentat cu mare noroc doi adulţi care au simţit nevoia să-l înghesuie în uşa garniturii şi să-l buzunărească, deşi avea la el şi un telefon destul de scump şi 150 ron, destinaţi unui scop anume. Le-a ascuns bine. Partea cu adevărat ciudată este că în metrou era lume multă şi de tot felul, dar nimeni nu a simţit nevoia să intervină văzând un copil flancat de doi haidamaci dubioşi. Înainte de asta, un şofer RATB a simţit nevoia să-i închidă uşa autobuzului în nas. Lui şi unui pensionar, ambii ajunşi cu greu în staţie, motivaţi doar de iarna incipientă de afară să bage viteză. Pentru noi, astea sunt mizilicuri. Ca adulţi facem faţă cu brio junglei zilnice şi mitocăniei cronice. Pentru el, a fost un şoc să facă faţă primei situaţii periculoase cu care s-a confruntat de unul singur. Când vine vorba despre copiii noştri, parcă nu mai e aşa uşor de ignorat. Trec peste faptul că s-a întâmplat ...
Citește mai mult »

Două metehne

Pe măsură ce trece timpul devin din ce în ce mai tolerantă în privinţa defectelor umane. Nimeni nu-i perfect, toţi avem acel ceva atât de pregnant încât capătă puterea de a scoate pe alţii din minţi 🙂 Rămân însă două metehne care mă indignează la culme, aproape paralizant: lipsa de recunostinţă şi obrăznicia. Nerecunoştinţa izvorăşte dintr-o tară de caracter. Nu mă aştept ca atunci când ajut pe cineva să primesc altceva în schimb, o fac pentru că pot şi nimic mai mult. Aşa funcţionează lumea: dai şi primeşti. Nu trebuie să existe mulţumiri formale, mâini pupate sau scrisori de recunoştinţă. Dar există oameni pentru care a fi ajutaţi reprezintă o datorie a întregului glob pământesc. Şi când te mobilizezi să-i sprijini, se simt mai confortabil să te scuipe pentru că uite aşa au reuşit sa dea greş. Şi nu este niciodată de ajuns, nu ai făcut niciodată suficient. Asta înseamnă nerecunostinţă: să nu existe limite, să crezi că nevoile tale sunt primordiale oricând, oricum, oriunde, să nu înţelegi că orice gest mic este o faptă bună şi să aştepţi constant luna de pe cer. Înţelepciunea populară zice bine: ...
Citește mai mult »

România toxică

Nu mi-a propus azi să dezbat probleme legate de ecologie. România are mari probleme la acest capitol, dar acestea sunt generate poate tocmai din tipul de toxicitate la care fac referire mai jos. Una dintre primele constatări pe care o poţi face uitându-te deschizând televizorul, rasfoind un ziar sau mergând pe stradă este calitatea groaznica a aerului pe care-l respiram nu cu nasul şi plămânii, ci cu neuronii şi sufletul nostru. Aşa că am găsit un acronim pentru a defini caracteristicile toxicităţii autohtone, care ne defineşte teribil de bine: ZIDURI. Z vine de la Zeflemea, adică acel tip de comunicare ironico-agresiv, care nu are o altă utilitate decât a jigni. Nu-i spui omului ce şi unde a greşit, ci îi ironizezi rezultatele. Nu oferi ajutor, ci glumeşti pe seama celui care are nevoie de el. Nu comunici eficient, firesc, normal, ci îmbraci mesajul într-o glumă inutilă, potenţial dureroasă. A nu se înţelege greşit, umorul este întotdeauna o bună supapă de a elimina frustrări şi a detensiona conflicte. Dar una este gluma bună, autentică şi alta zeflemeaua, miştoul ieftin. I vine de la Insinuări. Nu spui exact ce ...
Citește mai mult »

Tichie de mărgăritar sau bâtă în baltă

Pentru cei care nu ştiu astăzi se dă proba scrisă în concursul directorilor de şcoli. Ştirea trece probabil neobservată printre zecile de “breichingniuzuri” privitoare la plagiat, cucuvele purpurii şi blonde cuprinse de fior teologic. Opinia publică a aplaudat la scenă deschisă iniţiativa ministerului de profil, în momentul promovării ei. Pentru că un concurs, o selecţie, înseamnă neapărat un pas înainte, eliminarea posibilelor verigi slabe. Ceea ce este adevărat. În cazuri normale şi fireşti. Totuşi vorbim despre un sistem subfinanţat cronic, în care angajaţii au fost nevoiţi să-şi găsească propriul mod de a se motiva şi supravieţui şi în care intră din ce în ce mai puţini novici pentru a se împrospăta sănătos. Aşadar concursurile de azi reprezintă doar o zgândărire a unui muribund. Un demers făcut în pripă, heirupist, făcut “din principiu” şi nu dintr-o necesitate reală. Problema sistemului nu sunt directorii, credeţi-mă! Problema este mult mai sus. Eu am văzut în grădiniţe, şcoli, colegii, oameni care au sfinţit locul blestemat de generaţii de politicieni. Văd şcoli înflorind, nu se ştie cum în deşertul din jur, progresând, trăind în timpurile noastre. ...
Citește mai mult »

Secte, iluminări şi alte scăpări

După ce Ambulanţa Bucureşti a fost tocată mărunt prin presă şi doctorul care l-a consultat în seara fatidică pe Ioan Gyuri Pascu a fost dat cu tone de catran şi chintale de fulgi, azi jurnalistul sportiv de investigaţie zis Tolo a aruncat pe alţii în gura opiniei publice. Adică pe soţia defunctului, guru de sectă dubioasă şi pe însuşi cel decedat, care de ceva vreme susţinea atât financiar cât şi moral afacerea religioasă a soţiei, ignorându-şi totodată afecţiunile cronice, din credinţa că se pot rezolva prin rugăciune şi iluminare spirituală. Recunosc că aş fi trăit mai fericită dacă nu vedeam articolul respectiv. Pe lângă faptul că nu înţeleg de ce un jurnalist sportiv insistă să fie denumit sportiv, deşi scrie rar despre acest domeniu şi atunci tot cu catranul şi fulgii pregătiţi, cred că e nasol să fii analizat prin presă după ce ai murit, din simplu motiv că nu te mai poţi apăra. Deja mi se pare prea mult să văd că la noi a devenit un blestem şi să trăieşti, dar şi să mori. Totuşi articolul respectiv ridică o ...
Citește mai mult »