Semnal de alarma

Ce poți construi criticând?

Am vrut să scriu despre marșul pro-viață, dar aseară echipa națională de fotbal a României a jucat un alt meci cu rezultat dezamăgitor și m-am răzgândit. Văzând iar valul de critici din presă (și eu citesc doar titlurile, pentru că nu mă mai pasionează fenomenul!) am decis că acesta ar trebui să fie subiectul zilei. Pentru că nu doar politicienii au distrus sportul, ci și presa. Plus noi, cei care o citim. Privesc meciurile echipei naționale de când mă știu, am ieșit în stradă, am plâns, m-am bucurat, am agonizat. Cu toată paleta mea de reacții, ziarele și televiziunile au oglindit în doar două moduri evoluțiile sportivilor români (și nu doar în fotbal, ci în general): – Înainte de 1989, sportivii erau dați la gazetă pentru a mulțumi partidului. Ei nu câștigau pentru că erau buni, ci pentru că PCR și conducător iubit. Ceea ce era într-o oarecare măsură adevărat, sistemul managementului talentului în sport exista pe atunci și funcționa brici. – După 1989 sportivii erau dați la gazetă pentru a fi criticați. Nene, și când câștigau se găseau isteți ...
Citește mai mult »

Trei concepte utile în management și parenting

Fără altă introducere, le enumăr și analizez sumar mai jos: 1. Curba efortului: Există niște motive pentru care legislația muncii în vigoare are prevederi stricte privitoare la timpul de lucru și cel de odihnă. Oamenii nu au capacitatea unui robot de a performa constant, egal, necondiționat, modul în care își fac treaba fiind direct dependent de o multitudine de factori, printre care și oboseala. Curba efortului este un arc de cerc care începe de la cel mai coborât punct în prima zi a săptămânii sau zilei, urcând până la un maximum la jumătatea intervalului de timp, pentru ca apoi să își urmeze traiectoria descendentă spre final. De aceea este bine de știut că lunea și vinerea sunt zile mai puțin productive, așa cum sunt și primele ore ale dimineții. Există și excepții (persoane care contrazic statistica având poate un zig-zag al efortului), după cum există și situații speciale (examene, proiecte cu temene limită foarte strânse) în care putem performa altfel decât în mod obișnuit. Dar a “robotiza” angajații sau copiii, a ignora tendința lor naturală de a-și conserva uneori energia ...
Citește mai mult »

Scurt tratat despre sărăcie

Serile trecute în toiul unei discuţii despre piraterie software şi psihologie umană (mult mai banală decât de pare), am avut o revelaţie exact când partenerul meu de discuţie a punctat că trebuie să învăţăm să plătim pentru ceea ce ne trebuie. Da, exact asta este problema noastră, a românilor: ne place prea mult pomana. O divinizăm, o practicăm, este un mod de viaţă. Câţi dintre noi sunt dispuşi să dea bani pe un bilet pentru artistul autohton favorit? Tare puţini, de aceea îi numărăm pe degetele de la o mână pe cei care umplu Sala Palatului. Dar dacă vin pe banii Primăriei să cânte la Festivalul Frunzelor de Nuc, nu artişti mari, doar niste mediocri uitaţi de soartă, jumătate de Bucureşti se propteşte în public. În business e la fel. Trebuie să livrezi know-how, interacţiune de 5*, servicii adiţionale, plus produsul sau serviciul contractat şi, dacă ai noroc, primeşti o parte din bani trimestrul următor. Restul îl poţi considera discount. Pomana, ofertele speciale şi reducerile sunt singurele afrodisiace comerciale pe plaiurile noastre. Pare sexy foc, dar asta duce la sărăcie. Plus la ...
Citește mai mult »

Ieșirea din baltă

Vara trecută am trecut prin experiența neplăcută de a mă interna cu cel mic. Nimic grav, o enterocolită care venea totuși în perioada de după scandalul bebelușilor decedați din cauza sindromului hemolitic. Am ales un spital de stat la recomandarea prietenilor medici. Spun că a fost neplăcută, pentru că nu poate fi nimic pozitiv în a sta cu un copil în spital. Totuși, am avut o rezervă curată, cu toate dotările necesare, acces la tratament de calitate, cadre medicale care s-au purtat ireproșabil, mult peste așteptări. Iar eu am rămas cu gluma că aș ieși să mănânc în oraș la Balș, pentru că ajunsesem precum câinele lui Pavlov să salivez când se deschidea ușa salonului la ora mesei. Catering nota 10 din 10 așadar. Nu am dat șpagă, am plătit cazarea și consider că aceasta este soluția către servicii medicale de calitate și la stat: mult hulita co-plată. În timp ce eram internată am citit întâmplător un articol al gazetarului sportiv (*) în care se descriau condițiile inumane dintr-un spital de stat din Constanța. Exact genul de informații ...
Citește mai mult »

Dezvoltarea noastră personală cea de toate zilele

Nu pot să nu observ puzderia de soluţii apărute ca ciupercile după ploaie în domeniul dezvoltării personale: seminarii, cărţi, bloguri, articole, care gratis, care plătite, care ieftine, care… ieftine. Că scumpe n-am prea văzut. Nu pot să nu observ nici virulenţa specifică scepticilor: ca sunt degeaba, că sunt şarlatanii, prostii. Că oamenii care le susţin n-au reusit decât să vorbească în faţa multor fraieri, având ei înşişi nevoie de ajutor în domeniu. Că cei care le “cumpără” sunt naivi şi uşor de păcălit. N-aş fi aşa de dură, este o afacere ca oricare alta, în plus orice face omul major şi vaccinat în mod voluntar şi asumat, este fix responsabilitatea lui. Dacă vrea să creadă în energii care vibrează şi vindecă, în soluţii miraculoase pe bază de vorbe, în horoscop sau sfântul alcool care continuă să meargă, e treaba fiecăruia, atât timp cât îi face mai mult bine decât rău. Dar n-aş fi nici atât de sigură nici de eficienţa strategiilor ieftine şi bune de dezvoltare personală, dintr-un motiv foarte simplu – în viaţă nu prea există scurtături. Ori exact asta ni se vinde: o cale ...
Citește mai mult »

Noi contra voi

Ce vedem acum în țară este un exemplu clasic de “noi contra voi”. Cei care votează trecut vs cei care votează prezent, cei buni vs cei răi, cei proști vs cei deștepți. Și fiecare tabără crede cu tărie că o reprezintă pe cea prezentă, deșteaptă, bună. Este oarecum surprinzător că niciunul dintre lideri nu pare a înțelege că e o poveste fără sfârșit. Cel puțin fără un sfârșit previzibil, oricâte pariuri pun consilierii. Domnul cu ordonanța (nu strâmba, tu, cu mustață, vorba poetului fotbalist și al unui banner genial de la manifestații) vine ca la ședința de CAP și începe cu bullshitu’ (citat din propria-i engleză). Promisiuni, scuze idioate, minciuni sau jumătăți de adevăruri. Imposibil de servit de mulțimea furioasă, care, total neașteptat pentru politicianul în cauză se mișcă inteligent, nerespectând calculele înaintașilor politici cu experiență în a da cu bâta. În populație și baltă. Domnul cu scaun la Cotroceni vine și vorbește didactic, profesoral, de parcă ar da un 4 la Purtare. Noi ăștia cu școală tolerăm, că de asta avem în palmares de la 15 ani ...
Citește mai mult »

Vă urăsc!

În februarie 1990 mă pregăteam să aniversez 14 ani. O sărbătoare importantă, la granița dintre copilărie și adolescență, în care devenim posesori de act de identitate ca oamenii mari. Revoluția mă umpluse de speranță, dar evenimentele ulterioare îmi creaseră deja o senzație de prea-plin al agresivității și absurdului. Speram să se fi terminat. Cu bine. Pe 18 februarie, la nici o lună de la prima venire a minerilor, pe care eu am vazut-o ca pe o cotitură dubioasă a evenimentelor din decembrie, ortacii au venit din nou la București. Situația devenea, chiar și pentru un copil de 14 ani, prea greu de tolerat. Așa arată libertatea? Asta urmează? Acesta este progres? Am atunci urât FSN-ul (îmbrăcat astăzi în haine social-democrate), minerii și, mai ales, pe cei care continuau să-i sprijine și să le încurajele brutalitatea și manifestările retrograde. A fost pentru prima oară când am simțit acest sentiment grețos, conștientizând cauza și efectul. Mi-am zis că va fi și ultima. Minerii au continuat să vină și să dea cu bâtele. Au murit oameni. Alții au fost mutilați. Iar ...
Citește mai mult »

Până în ce punct e treaba noastră?

Cu ceva timp în urmă am început să urmăresc pe Facebook o transmisiune live dintr-un cuib de berze. Avem propriile noastre surate, noi le zicem ale Vecinului Nelson după stâlpul ales chiar la poarta lor, pe care le urmărim mereu. Totuși, a vedea imagini apropiate și detaliate ca într-un un soi de Big Brother păsăresc, părea interesant. Până vara trecută când mi-a pierit cheful de ornitologie: din cauza căldurii, doi dintre puii vedetelor online au murit de deshidratare. Eu am ratat (din fericire) agonia lor, dar cei care au urmărit imaginile au fost profund afectați și indignați de situație, mai ales de faptul că oamenii care le-au făcut păsări celebre nu au intervenit pentru a le salva viața. Specialiștii au replicat atunci că orice ar fi făcut soarta puilor ar fi fost aceeași, intervenția umană fiind inutilă și chiar imorală. Le putem observa așasar, dar nu ne putem erija în divinități, trebuie să lăsăm lucrurile să decurgă după cum le e dat. Mi s-a părut o scuză foarte patetică atunci. Până astăzi, când pe grupul de Facebook ...
Citește mai mult »

Diferiți, deci chinuiți

Mi-am început dimineața citind un articol revoltător despre un copil cu Sindrom Down nevoit să-și schimbe școala și despre complotul unei întregi comunități de copii, părinți și profesori de a nu-l primi în instituția lor. Este îngrozitor cum aleg oamenii să-și tortureze inutil semenii. Și este cu atât mai surprinzător când lucrurile acestea se întâmplă instituționalizat, într-un loc care ar trebui să fie deschis tuturor. “Cazul” s-a finalizat cu o amendă insignifiantă. Doi bani pentru un suflet chinuit. Mai utilă era munca în folosul persoanelor cu Sindrom Down, implicarea în organizarea unor grupuri de joacă și învățare mediate de specialiști. Măcar torționarii ar fi învățat câte au de oferit acești copii speciali! Am crede că astfel de incidente nefericite se întâmplă doar celor cu nevoi speciale. Dar nu, o pățim pe rând fiecare dintre noi. Toți purtăm pe frunte etichete sociale mai mult sau mai puțin vizibile, care incită la critici, discriminări, linșaje chiar. Dacă ești o femeie frumoasă, cu siguranță îți lipsesc din neuroni, ba chiar și din moralitate. Copiii inteligenți peste medie sunt tocilari și inadaptați. Oamenii ...
Citește mai mult »

Incident minor pe care-l simt major

Ieri, în jurul orei 16,30, în metroul bucurestean, undeva aproape de Eroii Revoluției (ironia sorţii), Marele Copil ar fi putut fi victima unei tâlhării. A fentat cu mare noroc doi adulţi care au simţit nevoia să-l înghesuie în uşa garniturii şi să-l buzunărească, deşi avea la el şi un telefon destul de scump şi 150 ron, destinaţi unui scop anume. Le-a ascuns bine. Partea cu adevărat ciudată este că în metrou era lume multă şi de tot felul, dar nimeni nu a simţit nevoia să intervină văzând un copil flancat de doi haidamaci dubioşi. Înainte de asta, un şofer RATB a simţit nevoia să-i închidă uşa autobuzului în nas. Lui şi unui pensionar, ambii ajunşi cu greu în staţie, motivaţi doar de iarna incipientă de afară să bage viteză. Pentru noi, astea sunt mizilicuri. Ca adulţi facem faţă cu brio junglei zilnice şi mitocăniei cronice. Pentru el, a fost un şoc să facă faţă primei situaţii periculoase cu care s-a confruntat de unul singur. Când vine vorba despre copiii noştri, parcă nu mai e aşa uşor de ignorat. Trec peste faptul că s-a întâmplat ...
Citește mai mult »