Semnal de alarma

Ce ar trebui să învățăm din baladele populare?

Comentariile pe baza textelor date reprezintă, cu certitudine, cea mai urâtă activitate din școală. Interpretezi metaforele și epitetele deseori spontane și neintenționate în fel și chip, îți închipui ce a fost în mintea autorilor, deși unii au recunoscut deja că arta poate fi un proces chimic, te scremi să pui în pagină numărul necesar de cuvinte, măsori versuri, încrucișezi rime și neuroni, cauți intriga sau trăsătura de bază a personalității autorului. Pentru mine cele mai cumplite au fost baladele populare românești. În parte pentru că mi se par sadice, dar și pentru că simțeam că turbez dacă mai auzeam o dată de comuniunea om-natură. Dar să vă spun o treabă, acum că am ajuns să pricep mai bine cum stau lucrurile: comuniunea asta nu e deloc bullshit. Este o treabă 100% reală, iar ignorarea ei, tot mai prezentă în vremurile moderne, costă mai mult decât ne imaginăm. Dincolo de faptul că suntem niște făpturi divine, unice și capabile să comunicăm printr-un limbaj complex, omul este un animal. Unul care nu mai vânează pe câmpii, ci prin birouri, nu ...
Citește mai mult »

Structura anului școlar și meditațiile din clasa întâi

Știrea săptămânii în educație a fost modificarea anului școlar: au luat, au dat, au pus, gata, din septembrie va fi bine. Într-un fel mă bucur că apar modificări minore, din pilă. Mi-ar fi teamă să aud de o reformă, ceva! Vă dați seama ce ar ieși? Uimirea pentru mine este alta: să aud de meditații, mai ales la matematică, de la clase tot mai mici. Da, oameni buni, în ciclul primar se fac meditații! Iar unde nu sunt meditații, este un angajat de after school sau părinte care supraveghează strict procesul. Și nu cazuri izolate, este un sistem aproape generalizat. Unii copii nu înțeleg sau trebuie să țină pasul cu diversele concursuri școlare. Alții sunt împinși de părinții care vor performanță (din aia beton, nu vorbim de Căngurașul Matematician), iar asta se obține tot mai rar în clasă. Mi se pare cel mai bun indicator al falimentului învățământului românesc: generații întregi care nu-și pot face temele independent. Nu la liceu, ci în clasele primare! Pe de o parte avem învățătoare care nu sunt în stare să alfabetizeze o clasă de ...
Citește mai mult »

Bully, bully

În ultima vreme discuțiile despre bullying-ul din școli au ajuns o constantă. Formal, toată lumea condamnă acest fenomen și încearcă să-l controleze. Există acum și o lege împotriva sa, multiple proiecte și analize cât cuprinde. Real, însă, lucrurile nu stau deloc așa. Nu am să intru în mecanismele micro ale acestui fenomen. Este clar că agresorii au probleme mari în a-și gestiona anumite frici sau alte emoții. Și, deși nu este normal să blamăm nici măcar razant victimele, acestea nu sunt deloc alese întâmplător, de regulă fiind copii vulnerabilizați, fie și pentru scurt timp, din variate motive: de la faptul că sunt nevoiți să poarte ochelari și nu se simt confortabil cu asta, până la divorțul părinților. Am să punctez tabloul macro, pe care, aparent toată lumea îl ingnoră. Așadar trăim vremuri în care parodia, ridiculizarea și etichetarea sunt omniprezente. Umorul din spectacolele de divertisment nu se mai bazează pe trăsături sau comportamente valabile universal ci pe individ: se glumește astfel pe seama politicienilor, artiștilor, celebrităților. Presa a devenit vădit și periculos de polarizată: votanții partidului x sunt proști, ai ...
Citește mai mult »

Impostura ca sistem generalizat

Când am auzit despre deja prea mediatizatul caz al falsului chirurg estetician italian, cumva mi s-a părut firesc. La cum funcționează afacerile din România, este o minune cum de vorbim despre un caz singular. An născut doi copii și l-am operat unul dintre ei, toate acestea în spitale de stat. Educația lor formală, tot statului i-am încredințat-o. De ce? Pentru că mediul privat nu aspiră la excelență. Ci doar încearcă să cloneze sistemul public, deseori cu aceleași resurse umane, punând acces doar pe profitul financiar și un confort sporit al clienților. Deci nu servicii medicale de cinci stele, ci servicii adiacente mai bune: cazare, programări, săli de așteptare luxoase. Nu educație de elită, ci săli de clasă cu mai puțini elevi, decorate mai frumos și cu profesori care vorbesc pozitiv despre elevi, uneori ignorând voit aspecte care poate ar trebui dezbătute. În rest, aceeași Mărie. Doar pălăria ce e pariziană. Ne place confortul, dar ne și lovește. Atunci când lucrurile ies din zona de profit financiar și murim cu zile în spitale private aratând ca hotelurile de fițe. Sau, mai frumos, ...
Citește mai mult »

“Precum și noi iertăm greșiților noștri”

Trăim într-o societate obsedată de greșeală. La școală orice eroare este pedepsită printr-o notă mică, deși scopul ar fi tocmai încurajarea lor, pentru a le putea îndrepta. La serviciu, evaluările periodice devin adevărate vânători de acte ratate, ca și cum dacă doar stăm și le cuantificăm se cheamă că îmbunătățim ceva. Politicienii sunt sub un asediu al analizelor opiniei publice și poate că sunt cel mai bun exemplu care demonstrează că un ochi critic obsesiv nu face decât să-i scoată din sistem pe cei cu potențial și să lase acolo doar mecanisme biologice simple cu vagi urme de inteligență. Este clar că vânătoarea de greșeli în scopul de a pedepsi nu duce nicăieri. Oamenii se simt vinovați, devin anxioși cu privire la demersul lor de învățare sau performanța lor profesională, iar greșelile rămân pentru că deseori sunt parte din sistem, nu neapărat scăpări individuale. Atunci de ce continuăm? Răspunsul este dureros de simplu: pentru că este mult mai simplu să demolezi decât să construiești. Oricine poate lua un baros și dărâma o ușă, ai nevoie totuși de un om ...
Citește mai mult »

Legați-vă ochii!

Nu știu dacă ați văzut Bird Box pe Netflix. Sau dacă ați citit cartea. Povestea este apocaliptică, despre o nebunie criminală care circulă prin aer, doar orbii sau cei legați la ochi reușind să scape de ea. Probabil că prinși de acțiune, puțini au mai stat să descifreze ca la ora de română metaforele. Dar nebunia aceea circulă deja și se numește Social Media. Este imposibil dacă aveți cont de Facebook, LinkedIn, Instagram să nu vedeți o turbare colectivă care apare de nicăieri și face ravagii. Tone de mizerii, limbaj licențios, cu sau fără miză, oricum toți cei implicați pierd. Evident că pare o ipocrizie să vorbesc despre asta într-un text care cel mai probabil va ajunge acolo. Dar nu pot să nu mă gândesc că deja beneficiile pe care ni le aduc respectivele platforme sunt mult mai mici comparativ cu ceea ce ne oferă. Au timpul nostru, datele noastre personale, prietenii, preferințele. Și niște algoritmi al căror unic sens este să ne determine să consumăm produse sau servicii promovate acolo. Ar fi minunat să se rezume ...
Citește mai mult »

Cercul vicios al breslei

De când lucrez în meseria mea am simțit că breasla asta este ținta ironiilor și frustrărilor din piața muncii. Inițial mi s-a părut normal: într-un proiect de recrutare și selecție inviți 10 persoane pentru interviuri și angajezi una, sunt șanse mari ca restul de nouă să te deteste! Și cumva util: nu exista o școală care să te învețe cum se gestionează resursele umane. Există cursuri, unele mai bune, altele mai proaste, articole și multe cărți. Dar know-how-ul vine din practica de personal, din solicitările celorlanți, din impedimentele întâlnite, din încercări și erori. Feedbackul, mai ales cel negativ, este o sursă grozavă de îmbunătățire a proceselor. Așa că am încercat să fac bine în pătrățica mea, ba chiar și pe a altora prin cele peste 4000 de texte scrise în domeniul meu de activitate în ultimii 12 ani, prin încercarea de a-mi trata corect partenerii de discuții, prin renunțarea la limbajul de lemn și la practicile comune și păguboase. Dar iată-mă în anul de grație 2019 văzând aceleași probleme ca la început. E drept că Social Media le ...
Citește mai mult »

Un indicator deja pe roșu

Dacă România ar fi o companie, ar fi deja una în belele. Mari. Cel mai vizibil și relevant indicator din companii este fluctuația de personal. Structura hemoragiei capitalului uman arată clar care sunt problemele, unde sunt riscurile și cât mai este până la final. Dacă pleacă oamenii de vânzări ar putea fi o problemă de management. Sau una cu produsul/ serviciile companiei. Dacă pleacă femeile, mediul ar putea fi abuziv. Dacă noile procese de recrutare și selecție trenează la infinit, vorbim poate de un brand ciufulit. Dacă pleacă tinerii, nema inovație. Dacă pleacă managerii se anunță schimbări. Dacă nu pleacă nimeni, deși situația este dezastruoasă înseamnă că ți-a lipsit talentul din companie și de asta ai ajuns la sapă de lemn. Ei bine, România nu duce lipsă de oameni buni, dar a ajuns în punctul terminus, pleacă toți: tineri, bătrâni, cu sau fără copii, cu educație înaltă sau medie, cu opțiuni de carieră sau lipsiți de orice șanse. Rămân cei cu obligații legate de glie sau familie și cei care oricum nu prea mai contează în sinergia faptelor, așa ...
Citește mai mult »

Normalitate românească

Mi-am început ziua citind un articol despre noua lege a educației care se vrea gata până în martie și alergând disperată să scot tomberonul de gunoi la poartă. Legile educației se schimbă precum vremea: în fiecare sezon avem prevederi noi, una mai exotică decât alta. Iar REBU se aliniază trendului național și schimbă zilele de ridicat gunoiul după cum bate vântul: ba e lunea, ba e marțea, ba e iar luni, ba recuperăm absența prin neprezentare. Bag seamă că nici guvernanții, dar nici privații nu se încurcă să ne respecte prea tare. Fiecare ne taxează și ne comunică regulile. Plătim, ce să facem? Problema n-ar fi asta. Dar guvernele se schimbă și noi tot pătimim, iar concurența celor cu gunoiul este tot de-un drac cu ei. Cam ăstia suntem. Alergăm după școli normale, în care a mai rămas măcar o mână de profesori calificați, iar guvernele se asigură că ne mai dau un examen, pe care tot noi, părinții îl vom finanța. Alergăm să scoatem tomberonul, deși abia ce ni s-au mărit tarifele. A doua oară în șase luni. Sau ...
Citește mai mult »

Povestea unei reclame

Prietenii ştiu că o vreme destul de lungă MC a cochetat cu actoria. Şi cred că nu este un capitol încheiat, deşi acum are alte puncte pe ordinea de zi. Oricum, cu ceva ani în urmă, ştiindu-i pasiunea, am început să-l înscriu la castinguri. Primul a fost pentru un film autohton care a rulat fără mare succes pe marile ecrane. A ieşit de acolo fiert, evident încurcat, iar la insistenţele mele mi-a povestit că bucata de scenariu pe care a trebuit să o spună conţinea o serie de cuvinte mai neortodoxe. Problema nu a fost castingul în sine, dar dacă l-ar fi trecut, ce ar fi zis profesorii lui să-l audă spunând la cinema astfel de lucruri? Când a aflat că nu va filma a răsuflat ușurat. Era mic, astăzi presupun că s-ar mândri cu asta 🙂 Dar mi-a sunat atunci aiurea rău, las-o încolo de creativitate, chiar nu puteai gândi scenariul şi cu mintea unui copil de 10 ani? Trebuia musai să fie cu înjurături? Al doilea și ultimul a fost pentru o reclamă, în care a ...
Citește mai mult »