Semnal de alarma

Obsesia schimbării

Una dintre cele mai stresante metehne ale zilelor noastre este dorința obsesivă de a schimba: schimbăm joburi (în România durata medie de angajare la un loc de muncă din mediul privat este sub trei ani), schimbăm neveste, școli, mașini, case. Schimbăm politicieni (uitați-vă în guvern, avem un prim-ministru la jumătate de an), manuale, obiceiuri de consum, legi. Prin companii se schimbă manageri, fluxuri de lucru, arhitecturi organizaționale. Normal schimbarea este benefică și ar trebui să ducă la progres. Dar când este impulsivă, necontrolată, haotică, nu face decât să destabilizeze. Cel mai vizibil indicator al schimbărilor de dragul schimbării este prin școli. În fiecare an școlar există cel puțin 3-4 transferuri la nivelul unei clase. La fiecare ședință cu părinții cel puțin un profesor riscă să fie mazilit. Părinții caută continuu soluția de aur a devenirii copiilor, iar aceștia, evident, riscă să aibă dificultăți de adaptare. Realitatea este că nu există școala perfectă. Oricum ai da-o, tot din lac în puț ajungi. Iar profesorii sunt tot mai puțini. Și acolo unde resursa umana lipsește este greu de echilibrat balanța performanțelor. Cu toate ...
Citește mai mult »

Mamele și cariera

Când am ieșit prima oară din țară pentru a vizita liceeni ca noi din Franța, am fost surprinsă că mama gazdei mele, care era tehnician dentar, lucra de trei ori pe săptămână câte patru sau șase ore. Avea doi copii și doi bunici în îngrijire, iar flexibilitatea programului îi permitea să profeseze încă, fără să-și neglijeze îndatoririle familiale. Am constatat ulterior că era acolo ceva firesc ca femeile să aibă joburi cu program altfel decât eram eu obișnuită să văd, ceea ce mi s-a părut util și interesant. Mi-am închipuit atunci că, peste timp, așa va fi și la noi în România. Au trecut aproape 30 de ani și nu se întâmplă decât sporadic. Femeile românce au în continuare de făcut o alegere tranșantă: cariera sau familia. Nu există opțiunea programului fracționat decât într-o paletă mică de alegeri profesionale. Iar noile reglementări legale vin să o mai restrângă puțin. De ce nu cred managerii români în flexibilizarea timpului de lucru? În primul rând pentru că nu au modele pe care să-și bazeze alegerile. Și este greu să faci ceva ...
Citește mai mult »

Un pericol pe care îl ignorăm

M-am înșelat de foarte puține ori în viața mea: i-am subestimat puterea de a face rău a lui Trump, am supraestimat puterea de a face bine a președintelui Iohannis și am crezut că pe măsură ce trece vremea, piața muncii autohtonă se va maturiza și vom căpăta și noi obiceiuri mai moderne și utile. Am fost de un optimism feroce! Dar cel mai ciudă îmi este de altceva. Când MC era încă mic, iar tatăl lui încă fumător, am profețit atunci că generația lui nu va mai avea aceeași atracție pentru țigări, pentru că nu a crescut, ca noi, bombardată cu imaginea masculinității și a senzualității potențate publicitar de tutun. Evident m-am înșelat. Fumatul și consumul de alcool sunt pandemice în rândul tinerilor, iar vârsta la care încep să experimenteze astfel de vicii a scăzut alarmant. Și multă vreme n-am priceput unde e hiba, până ieri, când discutând cu cel mare, m-am luminat. Motivul pentru care copiii de azi beau și fumează este același pentru care o făceau și copiii de ieri: să-și anestezieze frustrările date de intrarea ...
Citește mai mult »

Război în pace

Suntem în plin război. Lăsați-l pe ăla cu arme sau cu gaze și vânătăi, eu zic de cel care aparent nu se vede, dar care devine mai periculos decât eram dispuși să credem. La o postare a Simonei Halep de pe Facebook, o comentatoare cu floricică la poza de profil o apostrofează pe sportivă că nu se implică în apărarea mișcării #rezist. Profilul ei este evident fals: câteva articole despre proteste și nimic mai mult. Nu are familie, prieteni, pasiuni, viață. Zeci de oameni intră în polemică, reacțiile devin tot mai absurde. Simona Halep rezistă. La fel și floricelele doamnei de la profil, tot mai dese la persoanele cu opinii politice. Incidentele din 10 august sunt relatate oricum, numai imparțial nu. Apar în presă și Social Media tot soiul de relatări și opinii dubioase care se rostogolesc în spațiul public apărând din ce în ce mai gogonate. Mergem după fente și în acest timp răspunsurile privitoare la cauze și vinovați se îndepărtează, Jandarmiada riscând să devină, asemeni Revoluției și Mineriadelor, o filă halucinantă, greu de citit și ...
Citește mai mult »

Comentariul zilei

…vine de pe LinkedIn ca reacție la textul despre meseriașii de nota 10. În redau integral, cu acceptul autorului său, căruia îi mulțumesc și pe această cale. ”Una dintre probleme este sistemul de invatamant din liceele profesionale. Am schimbat doua licee, unul de mecanic auto si unul de constructii. Ambele in Bucuresti, relativ aproape de centru. In cel de mecanica auto, dirigintele, care ne era si profesor de practica, ne-a spus la inceputul anului “copii, anul asta invatam sa masuram cu sublerul. Pai domnu’ profesor, cum sa dureze un an? Stati linistiti, nici aia n-o sa invatam, da daca vine o inspectie, stiti ce sa le spuneti: Astazi invatam sa masuram cu sublerul. In urmatorul liceu, de constructii, la practica din clasa a11-a, mutam mobila dintr-o sala in alta. In a12-a, am mutat-o de unde am luat-o. In schimb, pe langa materiile normale, aveam si 11 module despre constructii. Ceea ce era overkill pentru noi. Pe langa un sistem gresit gandit, ne lipseau cu desavarsire ustensilele sau aparatura. Toate aparatele erau din anii ‘60, pe post de ...
Citește mai mult »

Ce putem face noi?

Mă uit în jur și văd un val de critici și nemulțumiri. Unul absolut justificat, dar care în loc să rezolve ceva se ridică mai sus, mai amenințător, asemeni unei furtuni care devine din ce în ce mai violentă. Suntem guvernați de ambiții politice, interese proprii sau de grup, ignoranță, răutate. Nu are cum să iasă ceva bun din acest cocktail păgubos. Totuși dincolo de a încerca să schimbăm ansamblul, care e greu de urnit fiind construit în zeci de ani sub ochii noștri hipnotizați, am putea începe să modificăm mici piese. Metehne personale, lucruri care stau în puterea noastră, minuscule intervenții care, asemeni valului de mai sus, să crească și să devină semnificative, notabile, bune de prezentat în jurnalele de știri. Ce putem face așadar? Curățenie. În case, în împrejurimi, în locurile pe care le frecventăm ca turiști. Să nu mai aruncăm mizerii pe fereastră, că nu dispar miraculos într-un vortex de reciclare, ci ajung direct în apa pe care o bem și în aerul pe care îl respirăm. Să nu așteptăm Primăria, Guvernul și Armata să ridice hârtiile ...
Citește mai mult »

De ce nu avem meseriași de nota 10?

Cel mai greu moment din viața unui român vine atunci când se strică o țeavă. Sau un circuit electric. Când trebuie să zugrăvească sau să schimbe ușa. Sau să-și monteze un dulap. Șansele de reușită ale operațiunilor sunt discutabile, rezultatul final depinzând în mare parte de hazard. Problema e veche, nu de ieri sau azi. Din copilărie îmi amintesc că tata ajunsese a prefera să rezolve singur treburi de meseriaș, decât să suporte eșecurile “profesioniștilor”. Ce e așa de greu în a crește meseriași de nota 10? În teorie n-ar fi mare scofală dacă România și-ar duce ochii și în altă parte decât la olimpici sau licee de top. Pentru că acolo sunt excepțiile, nu marea masă a forței de muncă. Cei mulți nu au nevoie de mediatizare, încurajări sau aplauze. Le trebuie doar un sistem optim de educație care să-i transforme în oameni ai muncii funcționali. Ori la noi, toți elevii intră la examenul de evaluare națională în același imens malaxor de selecție, din care unii primesc laurii și alții sunt arătați cu degetul, fiind trimiși niște trepte ...
Citește mai mult »

Oul sau găina?

În scurta mea experiență didactică, una dintre provocări a fost să conving o familie destul de înstărită pentru zona rurală să-și aducă la școală copilul. Argumentul lor era că va avea oricum o meserie bănoasă căpătată din familie, al meu că totuși copilul trebuie să fie alfabetizat, să știe să citească acte sau să facă socoteli. Sistemul de învățământ primar era, conform standardelor de atunci, ok. Părinții erau cei care decideau inutilitatea lui. A fost o luptă surdă, am câștigat prima rundă, nu știu cum au decurs următoarele. La noi în comună există o familie care hălăduiește fără adăpost. Femeia este abuzată, dar continuă să stea lângă soțul ei și să facă alți copii. Sistemul de protectie a dus-o de nenumărate ori în adăposturi speciale, din care ea fuge și se întoarce lângă soț. Oricât de imperfecte ar fi sistemele (nu pot fi altfel), omul este cel care decide pentru soarta lui. Că o face bine sau rău, este responsabilitatea sa. Astăzi am șters (și o fac rar) o postare din Social Media despre divorț tocmai pentru că dilema ...
Citește mai mult »

Prăpastia dintre noi

Există uneori o sincopă teribilă între ceea ce avem noi nevoie şi ce cred alţii că ne-ar trebui. Pentru că fiecare analizează prin filtrul propriilor valori, opţiuni, experienţe, poluând astfel percepţia, încărcând-o cu propria încărcătură subiectivă. Dacă întrebi un bărbat care tocmai a avut o decepţie în dragoste “ce vor femeile”, va răspunde că sunt nişte oportuniste în căutarea fericirii imediate şi materiale. Dacă întrebi un şef căruia tocmai i-a demisionat un om cheie “ce vor angajaţii”, va răspunde că vor bani mai mulţi. Dacă întrebi un părinte care petrece puţin timp cu copilul din considerente de serviciu ce crede că îşi doreşte acesta, va răspunde “un telefon nou”. Este simplu să vedem partea care costă. Şi, ca orice profeţie împlinită, oferind material, generezi bucurie. Pe moment. Dar nu ai de unde să ştii ca aceasta a fost nevoia iniţială sau că măcar aceea s-a compensat cumva la final. Avem nevoie de bani, de mâncare, de haine, de apă, asta este clar. Și cu cât sunt mai de calitate, cu atât mai bine! Dar nu de asta ne ...
Citește mai mult »

Un alt caz de discriminare la cinema

Azi mi-am dus piticul la film, pentru că i-am promis de mult și pentru că am sperat la un moment de relaxare. Ți-ai găsit! Ăștia din cinematografele de mall au luat-o completamente razna. Sunt incredibili! Merită sabotați până ne ies din obicei! Să vă povestesc: am ales un film cu actori, ceva cu operațiunea cuțu-cuțu, pentru că mi s-a cam luat de animații. Recunosc că după a zecea vizionare chiar cred că celebrul Coco merita Oscarul (dar nu e drept ce se întâmplă acolo, să știți!) și că Ferdinand e amuzant încă deși a bătut cam același număr de vizionări, dar totuși tânjesc după filme cu eroi reali. Deci am luat bilete la cuțu-cuțu, popcorn, tot tacâmul. Și încep reclamele. Și mă apucă nervii ăia mari. Carevasăzică Cinema City are o ofertă pentru tipele care merg în gașcă la filmul Ocean’s nuștiucât (mi se pare că o ia acum descrescător) să primească, pentru fiecare bilet achiziționat, un gloss de buze și un lac de unghii. Deci doar tipele care merg la filmul ăla. La care, normal, eu nu pot bifa ...
Citește mai mult »