Semnal de alarma

Cercul vicios al breslei

De când lucrez în meseria mea am simțit că breasla asta este ținta ironiilor și frustrărilor din piața muncii. Inițial mi s-a părut normal: într-un proiect de recrutare și selecție inviți 10 persoane pentru interviuri și angajezi una, sunt șanse mari ca restul de nouă să te deteste! Și cumva util: nu exista o școală care să te învețe cum se gestionează resursele umane. Există cursuri, unele mai bune, altele mai proaste, articole și multe cărți. Dar know-how-ul vine din practica de personal, din solicitările celorlanți, din impedimentele întâlnite, din încercări și erori. Feedbackul, mai ales cel negativ, este o sursă grozavă de îmbunătățire a proceselor. Așa că am încercat să fac bine în pătrățica mea, ba chiar și pe a altora prin cele peste 4000 de texte scrise în domeniul meu de activitate în ultimii 12 ani, prin încercarea de a-mi trata corect partenerii de discuții, prin renunțarea la limbajul de lemn și la practicile comune și păguboase. Dar iată-mă în anul de grație 2019 văzând aceleași probleme ca la început. E drept că Social Media le ...
Citește mai mult »

Un indicator deja pe roșu

Dacă România ar fi o companie, ar fi deja una în belele. Mari. Cel mai vizibil și relevant indicator din companii este fluctuația de personal. Structura hemoragiei capitalului uman arată clar care sunt problemele, unde sunt riscurile și cât mai este până la final. Dacă pleacă oamenii de vânzări ar putea fi o problemă de management. Sau una cu produsul/ serviciile companiei. Dacă pleacă femeile, mediul ar putea fi abuziv. Dacă noile procese de recrutare și selecție trenează la infinit, vorbim poate de un brand ciufulit. Dacă pleacă tinerii, nema inovație. Dacă pleacă managerii se anunță schimbări. Dacă nu pleacă nimeni, deși situația este dezastruoasă înseamnă că ți-a lipsit talentul din companie și de asta ai ajuns la sapă de lemn. Ei bine, România nu duce lipsă de oameni buni, dar a ajuns în punctul terminus, pleacă toți: tineri, bătrâni, cu sau fără copii, cu educație înaltă sau medie, cu opțiuni de carieră sau lipsiți de orice șanse. Rămân cei cu obligații legate de glie sau familie și cei care oricum nu prea mai contează în sinergia faptelor, așa ...
Citește mai mult »

Normalitate românească

Mi-am început ziua citind un articol despre noua lege a educației care se vrea gata până în martie și alergând disperată să scot tomberonul de gunoi la poartă. Legile educației se schimbă precum vremea: în fiecare sezon avem prevederi noi, una mai exotică decât alta. Iar REBU se aliniază trendului național și schimbă zilele de ridicat gunoiul după cum bate vântul: ba e lunea, ba e marțea, ba e iar luni, ba recuperăm absența prin neprezentare. Bag seamă că nici guvernanții, dar nici privații nu se încurcă să ne respecte prea tare. Fiecare ne taxează și ne comunică regulile. Plătim, ce să facem? Problema n-ar fi asta. Dar guvernele se schimbă și noi tot pătimim, iar concurența celor cu gunoiul este tot de-un drac cu ei. Cam ăstia suntem. Alergăm după școli normale, în care a mai rămas măcar o mână de profesori calificați, iar guvernele se asigură că ne mai dau un examen, pe care tot noi, părinții îl vom finanța. Alergăm să scoatem tomberonul, deși abia ce ni s-au mărit tarifele. A doua oară în șase luni. Sau ...
Citește mai mult »

Povestea unei reclame

Prietenii ştiu că o vreme destul de lungă MC a cochetat cu actoria. Şi cred că nu este un capitol încheiat, deşi acum are alte puncte pe ordinea de zi. Oricum, cu ceva ani în urmă, ştiindu-i pasiunea, am început să-l înscriu la castinguri. Primul a fost pentru un film autohton care a rulat fără mare succes pe marile ecrane. A ieşit de acolo fiert, evident încurcat, iar la insistenţele mele mi-a povestit că bucata de scenariu pe care a trebuit să o spună conţinea o serie de cuvinte mai neortodoxe. Problema nu a fost castingul în sine, dar dacă l-ar fi trecut, ce ar fi zis profesorii lui să-l audă spunând la cinema astfel de lucruri? Când a aflat că nu va filma a răsuflat ușurat. Era mic, astăzi presupun că s-ar mândri cu asta 🙂 Dar mi-a sunat atunci aiurea rău, las-o încolo de creativitate, chiar nu puteai gândi scenariul şi cu mintea unui copil de 10 ani? Trebuia musai să fie cu înjurături? Al doilea și ultimul a fost pentru o reclamă, în care a ...
Citește mai mult »

Corul bocitoarelor

Numa’ necazuri și catastrofe pe meleagurile noastre! Țara e razna, dictatura se instalează, economia se destabilizează, cutremurele ne vor omorî pe toți, spitalele se prăbușesc, sărăcia se extinde. Viața în România e de rahat și ni se amintește asta pe toate căile! Nu din acele parfumat și dulce, ci din ăla bun nici de îngrăsat culturile agricole. Și alea praf, că uitasem. Zilnic avem de ascultat un adevărat cor al bocitoarelor. Stăm lângă raclă și nu doar că plângem moartea, dar facem să fie mai greu. Să doară mai mult! Să murim și noi de agonie până să ne omoare cele cuvenite! Știu: un articol care nu stârnește lacrimi, furie sau zâmbete e degeaba. Dar inflația asta de catastrofe zilnice devine și ea plictisitoare. E groasă, nu cred că e român să nu știe, dar bocitul n-a întors pe nimeni de la groapă. Hai să vedem ce e de făcut! Hai cu know-how-ul! Hai cu opinii echilibrate, cu mai puțin patos și deloc ură, cu mesaje constructive, cu soluții inteligente. Sunt mulți oameni care știu ce au de făcut pe ...
Citește mai mult »

Tot ce știm despre recrutare și selecție ar putea fi greșit

În ultima vreme am coborât în subsolul pieței muncii. N-o mai făcusem de mult, cumva proiectele din IT te ţin într-o bulă mai confortabilă decât îmi aminteam. Evident că acolo, la bază, interviurile de selecţie îşi pierd din formalism şi structură. Candidaţii aflaţi la început de drum nu au experienţa unor discuţii pe teme profesionale, lucru care poate scoate din obisnuinţe un recruiter rutinat. Admiri motivația unora, dar este oare ceva atât de schimbător un predictor suficient al performanței? Îți place CV-ul, dar totuși, viața de după studii e fără plasa de siguranță a părinților. Vezi abilități sociale, dar deja par a fi apanajul unor generații. Așa am realizat că toată strategia clasică de recrutare şi selecţie este, de fapt, un mare fiasco. Eu nu sunt oricum omul de HR clasic. Nu întreb pe nimeni “unde te vezi peste cinci ani”, nu cred în agresivitate în cadrul interviului de selecţie, nici în superioritatea celui care stă cu CV-ul în faţă. Întreb mult despre joburi, provocări, eșecuri, reușite. Creez situații, văd reacții. Dar asta nu înseamnă că sunt mai bună ca alții. Pentru că ...
Citește mai mult »

Meniu diversificat

Zilele acestea toate drumurile duc la referendum. Nu al meu, asta e clar, ziceam doar metaforic, referindu-mă la căile de comunicare online și offline. O grămadă de bani aruncați pe apa sâmbetei, dar despre asta vorbim luni. Oricum, m-am gândit pentru a diversifica meniul să vă recomand niște articole salvate de mine trimestrul ăsta care sunt pur și simplu interesante și total disonante cu agenda zilei: Primul este despre mecanismele invidiei și despre motivele pentru care uneori (deseori în organizațiile disfuncționale) îi urâm pe cei performanți. Pentru cei care vor concluzia: evident, ne pun într-o lumină proastă. Luați cu pâine, pentru că extrapolând, acesta este principalul motiv pentru care proștii votează proști și ticăloșii, ticăloși. Este pur și simplu un exercițiu confortabil să fie alături de oameni similari lor. Articolul cu pricina este acesta: https://www.psypost.org/2018/07/the-psychological-explanation-for-why-we-sometimes-hate-the-good-guy-51845 Al doilea este despre educație, simt deja că va avea un succes nebun! 🙂 Același semnal de alarmă și mai multe opinii, dintre care se distinge cea a lui Jack Ma care crede că oamenii ar trebui să învețe ceea ce nu pot face roboții. Spune-i ...
Citește mai mult »

Semnal de alarmă

Din 2006 aud despre criza de resurse umane. Am combătut-o multă vreme, unii angajatori fiind direct responsabili pentru nereuşita proiectelor de recrutare și selecţie: joburi construite aiurea, anunţuri ilogice, brand de angajator prăfuit sau găurit. Dar cumva era adevărat, față de anii 2000, când recrutarea era floare la ureche, problemele deveniseră mai complexe. În 2008 criza a venit pe toate planurile. Am văzut piaţa plină de şomeri, dar cumva neangajabili. Oameni care au mers la job zi de zi şi şi-au făcut treaba, dar într-un mod defect, adaptat unor organizaţii cu fluxuri anapoda şi management asemenea. Resurse care ar fi putut munci, dar zombificarea organizaţională generalizată îi împiedica. Criza de personal a continuat aşadar, deşi, paradoxal, şomajul creștea. În 2018 vă spun că e groasă! Migraţia de personal se simte dureros, politicile publice în domeniul resurselor umane şi nu numai dau bătăi de cap în plus companiilor. În piață au rămas studenţii, pe care nu-i mai poţi angaja cu timp parţial pentru că nu mai este rentabil şi mamele aflate în concediu maternal care vor să îşi sporească ...
Citește mai mult »

Obsesia schimbării

Una dintre cele mai stresante metehne ale zilelor noastre este dorința obsesivă de a schimba: schimbăm joburi (în România durata medie de angajare la un loc de muncă din mediul privat este sub trei ani), schimbăm neveste, școli, mașini, case. Schimbăm politicieni (uitați-vă în guvern, avem un prim-ministru la jumătate de an), manuale, obiceiuri de consum, legi. Prin companii se schimbă manageri, fluxuri de lucru, arhitecturi organizaționale. Normal schimbarea este benefică și ar trebui să ducă la progres. Dar când este impulsivă, necontrolată, haotică, nu face decât să destabilizeze. Cel mai vizibil indicator al schimbărilor de dragul schimbării este prin școli. În fiecare an școlar există cel puțin 3-4 transferuri la nivelul unei clase. La fiecare ședință cu părinții cel puțin un profesor riscă să fie mazilit. Părinții caută continuu soluția de aur a devenirii copiilor, iar aceștia, evident, riscă să aibă dificultăți de adaptare. Realitatea este că nu există școala perfectă. Oricum ai da-o, tot din lac în puț ajungi. Iar profesorii sunt tot mai puțini. Și acolo unde resursa umana lipsește este greu de echilibrat balanța performanțelor. Cu toate ...
Citește mai mult »

Mamele și cariera

Când am ieșit prima oară din țară pentru a vizita liceeni ca noi din Franța, am fost surprinsă că mama gazdei mele, care era tehnician dentar, lucra de trei ori pe săptămână câte patru sau șase ore. Avea doi copii și doi bunici în îngrijire, iar flexibilitatea programului îi permitea să profeseze încă, fără să-și neglijeze îndatoririle familiale. Am constatat ulterior că era acolo ceva firesc ca femeile să aibă joburi cu program altfel decât eram eu obișnuită să văd, ceea ce mi s-a părut util și interesant. Mi-am închipuit atunci că, peste timp, așa va fi și la noi în România. Au trecut aproape 30 de ani și nu se întâmplă decât sporadic. Femeile românce au în continuare de făcut o alegere tranșantă: cariera sau familia. Nu există opțiunea programului fracționat decât într-o paletă mică de alegeri profesionale. Iar noile reglementări legale vin să o mai restrângă puțin. De ce nu cred managerii români în flexibilizarea timpului de lucru? În primul rând pentru că nu au modele pe care să-și bazeze alegerile. Și este greu să faci ceva ...
Citește mai mult »