Resurse Umane

O lungă constatare

Multă vreme după ce am încetat să scriu pe blogul de pe http://www.itex.ro am primit întrebări privitoare la motivul meu. Am fost prima, cea mai constantă și cea mai prolifică generatoare de conținut de acolo. Am scris si când a fost bine și când a fost rău. Și cu bani în cont, și fără. Și când aveam ce spune și când nu. Și deodată m-am oprit. Și nu m-am oprit în toiul unor probleme majore legate de ITEX. M-am oprit într-un moment în care am simtit cât de inutilă a devenit meseria asta de scrib. Mi s-a parut că atunci când firmele merg prost din punct de vedere economic, nu mai este loc de discutii despre strategii de resurse umane. E timpul strategiilor de supraviețuire. Când nu ai bani de salarii, când disponibilizezi, când nu poți bugeta nici copiile xerox, degeaba vine Valentina Neacșu și vorbește despre motivație sau despre cultura organizațională. Nu a fost o dramă, ci doar un sentiment acut de inutilitate. Care a generat, normal, o lipsă de motivație pentru scris. În rest, lucrurile au mers la fel: uneori bine, alteori ...
Citește mai mult »

Numai cine nu muncește, nu greșeste

Că tot v-am povestit despre interviurile prin care mi-a fost dat sa trec, să vă spun şi despre neprevăzutul activităţii de intervievator. Este vorba despre începuturile carierei, pentru că experienţa aduce cu sine o lipsă de surprize şi situaţii amuzante. A trecut foarte mult de atunci, sper să nu lezez amintirile şi sentimentele nimanui. O primă întâmplare datează de pe când lucram într-o firma din domeniul IT în plină dezvoltare. Angajam mult şi alert, în fiecare dimineaţă programam interviuri. Era vremea de pionierat a site-urilor de joburi, se purtau CV-urile printate şi listele facute în Excel. Nu aveam birou propriu, aşa că împarţeam spaţiul de lucru cu IT-ul si angajaţii aflaţi în perioada de tranziţie. O dimineaţă obişnuita aşadar, cu biroul plin, dar liniştit, în care iau lista de candidaţi şi încep telefoanele. “Doamna X? Da. Vă invit la interviu!”, “Domnul Y? Da. Vă invit la interviu!” şi tot asa minute bune. Monitoarele bâzâiau monoton, mirosea a cafea, pilotul automat telefonic funcţiona uns. “Domnul Coitu? Da….” În clipa următoare în birou se declanşează bomba cu hohote isterice de râs. Realizez şi eu că numele are o rezonanţă aparte, colegii se exprimau din ce în ce mai zgomotos, aşa că singura ...
Citește mai mult »