Poveşti de adormit copiii

Zgomotele amestecate

Am observat cu mare bucurie că în perioada aceasta Poveștile de adormit copiii reprezintă cea mai citită categorie de pe blog. Chiar și eu le accesez seara la cererea piticului. Dar asta nu înseamnă că nu continui să improvizez diverse altele la cerere. De exemplu, aseară, după ce am recitit Tablourile, am avut de spus o poveste în care sunetele s-au încurcat și nimic nu se mai auzea cum trebuie. Și iată ce a ieșit: “A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici măcar nu s-ar povesti. A fost un oraş ca toate celelalte: nici prea mare, nici prea mic, nici prea poluat, nici prea curat, nici prea aglomerat, nici prea nepopulat. Şi în oraşul ăsta, pe nume Sunetești, trăiau oameni foarte calmi, buni şi primitori, care nu se certau niciodată. Erau cu toţii buni prieteni, se ajutau, se vizitau, petreceau împreună, orice greutate aveau o împărţeau în comunitate şi era mai uşor de dus, orice bucurie apărea o dădeau cu spor tuturor. Numai că prin partea locului trăia un vrăjitor cam trăznit şi ciufut. Care ...
Citește mai mult »

Basme, maică!

Aseară, din motive de oboseală şi migrenă atroce, am cam plagiat povestea de adormit copilul mic. Mi-am amintit de o veche (şi frumoasă) legendă a privighetoarei, dar pentru că memoriile au devenit aproximative spre vagi, am actualizat-o după cum m-a dus imaginaţia. Se ia aşadar o pasăre banală, insignifiantă, chiar urâţică, cu abilităti de zbor net inferioare altora şi cu putere fizică prea slabă comparativ cu uliul sau şoimul şi se expune unui dur proces de bullying în pădure. Râdeau toți de ea mai ceva ca Dan Negru la glumele lui Doru Octavian Dumitru. Pasărea rezistă ce rezistă, apoi, evident, începe un proces adaptativ la nenoricirea care se abatuse asupra ei. În timp ce analiza, suferea și căuta soluții, vede o floare superbă, care nu doar că avea un colorit minunat, dar mai şi mirosea îmbietor. Şi cum o vede începe să sufere mai abitir că ea nu este aşa de frumoasă şi grozavă şi superbă şi mirifică. Iar din durerea ei a apărut un tril, iar din tril un întreg cântec care suna divin. Şi toate ...
Citește mai mult »

Cum au apărut poveștile?

Doar nu credeți că am încetat brusc să primesc comenzi de texte vorbite înainte de culcare? De exemplu, serile trecute mi s-a cerut o poveste despre cum au apărut poveștile. Ce-i drept ar fi trebuit de mult să lămurim situația. Iată cum: ”A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici măcar nu s-ar povesti. Au fost nişte vremuri în care lumea nu arăta ca acum. Nu existau blocuri, nici mall-uri, nu existau telefoane sau internet. Nici măcar curent electric, ce să mai spunem despre piscine încălzite sau fântâni de ciocolată. În vremurile acelea oamenii se adăposteau cum puteau. Unii locuiau în pesteri, alţii în alte hrube pe care le găseau prin păduri. Le era greu: mâncau când şi ce apucau, le era frig, iar animalele sălbatice le complicau mult existenţa. Uneori plantele de leac pe care le foloseau nu aveau efectul scontat, aşa că mureau prea tineri. Într-una dintre peşteri trăiau un bărbat şi o femeie care tocmai ce născuse un copil. Era o iarnă foarte viforoasă, lemnele se împuţinaseră, iar proviziile se apropiau de fundul sacului. Părinţii ...
Citește mai mult »

Vulpea păcălită de urs

Contrat așteptărilor generate poate de titlu și de contextul politic actual, acesta nu este un text cu valențe electorale, ci povestea de adormit copilul mic de aseară. Mi-a cerut un revers al clasicei din copilăria noastră, culmea și a lor, precizându-mi de două ori că blănoasa roșcată trebuie să fie cea păcălită. A ieșit așa: A fost odată ca niciodată o vulpe. Dar ea nu era una ca toate celelalte surate ale ei, viclene și pusă pe furtișaguri, ci era bună și cinstită, luând doar ceea ce i se cuvenea. De aceea de multe ori se cam culca cu burta goală, pentru că în pădure nu ți se cuvin prea multe bucate. Într-o zi, pe când își căuta de mâncare, s-a întâlnit cu un urs bătrân și pus pe șotii. El nu era un animal rău, dar se cam plictisea și de aceea îi cam plăcea să-și păcălească vecinii. – Ce faci vulpiță pe aici? întreabă ursul simțind potențial de distracție. (*) – Uite, mi-e cam foame și nu găsesc nimic de mâncare. – Păi zi așa, că știu eu ...
Citește mai mult »

Uşa

Cred că au trecut 3 ani de când mi s-a cerut să spun ca poveste de adormit copiii o întâmplare cu o uşă. Iar aseară mi s-a cerut un bis şi am avut ceva emoţii că nu mi-o mai amintesc întocmai. O las aşadar scrisă aici pentru eventuale repetări, mai ales că am realizat acum de ce nu mai vrea copilul să arunce la coșul de gunoi absolut nimic 🙂 A fost odată ca niciodata, ca dacă n-ar fi fost, nici n-aş mai avea ce povesti. A fost odata o casă ca toate casele: nici prea mare, nici prea mică, nici prea nouă, nici prea veche, nici prea frumoasă, nici prea urâtă. Casa noastră era albă, avea o curte mare şi o uşă spectaculoasă la intrare – din lemn masiv cu diverse modele sculptate şi vopsită frumos în culoarea “golden” (la cererea clientului care ascultă povestea). Nu se ştie de ce rămăsese întotdeauna goală de-a lungul timpului, dar aşa şi-o amintea toată lumea. Unii ziceau că a stat cândva aici o familie care s-a mutat în Franţa, ...
Citește mai mult »

Culorile pierdute

N-am mai scris de mult poveștile de adormit copilul mic. Aseară am avut de însăilat una despre culori pierdute. Care a început ca toate celelalte, cu “a fost o dată ca niciodată” și a continuat așa: ”Un băiețel ca toți ceilalți băieței: nici prea mare, nici prea mic, nici prea cuminte, nici prea zgubilitic, nici prea frumos, nici prea urât, nici prea deștept, dar nici prea tolomac. Și să vezi întâmplare! Într-una dintre dimineți, când băiețelul din povestea noastră s-a trezit, culorile dispăruseră și toată lumea era în alb și negru. Florile, soarele, semaforul, clădirile, toate păreau acum pictate în non-culori. Inițial a crezut că visează. S-a dus și s-a spălat pe față, dar lumea din jur a rămas monocromă. A mers apoi la bunica să o întrebe dacă vede culorile și nici ea nu le mai sesiza. A dat vina pe ochelarii ei sau vârstă și a fugit să-și întâlnească prietenii pentru a-și confirma nălucirile. Afară era haos. Lumea alerga panicată, mașinile se tamponau prin intersecții pentru că semafoarele erau greu de interpretat (*), câinii nu mai nimereau tufișurile, ...
Citește mai mult »

Anxius al II-lea, poveste contemporană

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un împărat care avea un băiat. Şi copilul creştea într-o zi cât alţii într-un an, ajungând rapid la maturitate. Toată lumea aştepta cu nerăbdare ca Anxius al II-lea să preia tronul pentru că împăratul era deja bătrân şi chinuit de neputinţe. Dar băiatul avea un mare defect: era îngrozitor de fricos. Se temea și de umbra lui, ce să conducă oşti în bătălie? Curtenii jurau că l-au văzut fugind şi ascunzându-se sub plapumă de frica unei pisici. Se zice că prinţul din povestea noastră semănă puţin cu bunicul lui, Anxius I, care era la rândul lui cam temător din fire. Dar acesta s-a îndrăgostit şi a trebuit să-şi găsească puterea de a lupta în turnir pentru femeia iubită. Odată ce a câstigat bătălia şi soţia, s-a lecuit de temeri şi ezitări. Băiatul nostru însă nu da semne să se îndrăgostească, nici nu avea cum pentru că nu părăsea camera decât rareori, de frică să nu se petreacă o catastrofă. La început oamenii din regat au râs, ...
Citește mai mult »

Înghețata eliberată

Spunând povești cu subiect dat seară de seară, am ajuns să iau la rând tot regnul animal, de la euglena verde la cimpanzeu, toate plantele și aproape toate lucrurile din împrejurimi. O varietate de personaje pe care le-am pierdut, regăsit, le-am pus în situații imposibile, le-am împrietenit, certat, încurcat, obiectul creației fiind astfel din ce în ce mai greu de pus în pagină. Uneori ajung să cred că ideile s-au epuizat. Dar încă mai apare câte un subiect generos. De exemplu, nu de mult am avut de relatat o întâmplare cu una bucată înghețată eliberată. Adică desertul. De unde a scăpat? Iată ce zice povestea: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici măcar n-aş mai povesti, a fost odată o îngheţată ca toate celelalte: nici prea mare, nici prea mică, nici prea naturală, nici prea plină de coloranţi, arome artificiale şi alte bazaconii, nici prea gustoasă, nici prea de aruncat. Îngheţata în cauză se născuse într-o fabrică obscură de provincie, era aromată cu piersici (*), avea 100 de grame, 100 kilocalorii și ambalajul auriu, destul de atrăgător. Ajunsă ulterior, împreună cu ...
Citește mai mult »

Tablourile

Cezar a început să aibă idei tot mai clare despre povești, ba chiar pe lângă titlu spune și un rezumat scurt să se asigure că iese ce trebuie. Aseară a cerut o poveste despre un om care avea multe tablouri și a vrut să scape de ele. Este important de știut că tablourile sunt vorbitoare. Așa că m-am conformat și am început povestea cu a fost odată un om care avea multe tablouri: cu animale (pisici, câini, cai), cu peisaje (mări, munți, câmpii), cu fețe împărătești, cu mutre mai puțin nobile, multe și diverse așadar. – Avea chiar și cu flori! a completat scenaristul principal. Dar de multe ce erau începuseră să fie greu de păstrat și curățat așa că a început să dea din ele. A păstrat doar câteva… – Șase mai exact! precizează cel mic. Șase portrete ale rudelor sale. A dat câteva prin vecini, a donat unor orfelinate, a dus la școală, ba chiar și la Primărie. Dar cu timpul oamenii care au primit tablourile au realizat că e ceva ciudat cu ele. De exemplu, cel care avea tabloul ...
Citește mai mult »

Misterul de pe Strada Ghioceilor

Acum două seri, povestea pentru adormit copilul mic a avut ca subiect impus: Omul care mergea pe stradă. Așa subiect ofertant, așa text 🙂 Carevasăzică a fost odată o întâmplare cam ciudată. Pe Strada Ghioceilor, într-o localitate tare îndepărtată trecea în fiecare zi, la aceeași oră un domn serios și elegant ce purta pălărie, baston și servietă. Era înalt, slab și silueta lui străbătea diminețile indiferent de vremea de afară. Toți localnicii se întrebau ce este cu el. Oare merge la serviciu? Poate la școala din apropiere? Sau la spital? Părea că vine de niciunde și se îndreaptă spre nicăieri. Și asta întotdeauna. Într-o zi, un puști care o pornea spre grădiniță, emoționat de întâlnirea neprevăzută, a scăpat din greșeală rucsacul lângă domn. Acesta l-a ajutat politicos să-l ridice și l-a întrebat: – Mergi spre grădiniță? – Da, a răspuns puștiul puțin fâstâcit. Dumneavoastră spre serviciu? Dar domnul nu a răspuns nimic și a plecat mai departe. Într-o altă zi, o bunică ce venea de la piață a scăpat de emoție plasa cu mere chiar lângă misteriosul personaj. Acesta i-a strâns fructele ...
Citește mai mult »