Personale

O poveste despre etichete

O scurtă vizită în orasul meu natal mi-a amintit un episod amuzant (*) din copilaria mea: După o îndelungă așteptare, locul de joacă din Parcul Mare a fost renovat. Motiv pentru care părinţii ne-au scos din casă în noua “minune” arhitectonică plină de metal şi mirosind încă a vopsea. Singura chestie mai interesantă de acolo părea a fi un tobogan nou, înalt pentru standardele de atunci, o imitaţie naivă a unui castel medieval ţipător colorat. În rest aceeaşi tristeţe acoperită temeinic de vegetatie. Odată ajunsă în minunea metalică, cea mai interesantă activitate pe care am găsit-o împreună cu sora mea a fost să ne strâmbăm în fel şi chip la o pereche care stătea surprinzător de serioasă și imobilă pe o bancă din apropiere. Şi dă-i şi scoate limba, roteşte de urechi, şifonează obrajii, benoclează ochii, toate într-un efort teribil pentru că trebuia să ne abţinem de la râsul nebun care ne încerca. Decreţei crescuţi cu milioane de interdicţii la şcoală şi pe stradă, dar libere acasă, aşa am simtit noi că ar merita nişte oameni complet străini, cărora nu le ...
Citește mai mult »

De-ale mele

Mai fac şi eu chestii care nu-s de laudă, dar pentru că simt că îmi ridicaţi încet şi sigur un piedestal divin de pe care aş putea să cad în nas, am le enumăr mai jos într-o veritabilă etalare de umilinţă: Mi-am uitat haina de primăvară în sala de aşteptare a unui cabinet medical. Je (@valentinaneacşu.ro), care comentez constant şi continuu pe seama rătăcirilor urmaşilor mei (cartele, portofele, manuale, haine, jucării), eu care ar trebui sa fiu un model de ordine, disciplină şi responsabilitate, am plecat de la doctor ca un fluturaş lăsând în cuier o bunătate de parka Massimo Dutti pe care o port de câteva sezoane bune. Nici măcar nu era cald afară, iar eu m-am prins abia acasă că-mi lipseşte un strat şi asta devine de-a dreptul îngrijorător. Am cumpărat ceva ce am jurat că nu cumpăr şi s-a dovedit a fi ceea ce am ştiut că e: o ţeapă. Ştiţi filmuleţele acelea cu oameni care îşi dau cu un namol cleios şi negru pe faţă şi apoi jupoaie dimpreună cu pelicula creată toată murdăria din pori, lăsând ...
Citește mai mult »

Protestând

Sâmbătă am participat la protestul organizat de Iniţiativa Prelungirea Ghencea pentru a atrage atenţia autorităţilor că şi-au încălcat de prea multe ori promisiunile în ceea ce priveşte investiţiile în infrastructura zonei respective. Nu a fost un protest politic, l-aş denumi mai degrabă administrativ, pentru că până acum toţi aleșii au promis pasaje, străpungeri și lărgiri și au uitat de ele. Deci dacă te pui pe înjurat, înjuri şi pe roşu, şi pe galben sau portocaliu, şi pe toate culorile curcubeului de partide politice. Am participat pentru că în zona respectivă se circulă deja cumplit și pentru că în mod cert urmează un colaps: blocurile apar ca ciupercile după ploaie, populaţia se aglomerează, iar străzile rămân ca pe vremurile în care pe acolo creştea porumbul şi treceau două maşini pe zi. Am avut copilul mic cu mine. Dacă n-ar fi avut (mult) de învăţat l-aş fi luat şi pe cel mare, pentru că a protesta civilizat atunci când îţi simţi drepturile încălcate reprezintă o normalitate. Și dacă tot s-a discutat îndelung la un moment dat despre participarea minorilor la proteste, vă zic şi ...
Citește mai mult »

Spovedanie

Am printre ciorne un post despre dictatura copiilor și unul despre trei concepte utile atât în educație, cât și în management: curba efortului, spirala învățării și piramida motivației. De asemenea, mai am în cap unul despre schimbare și altul despre eșec. Există, așadar, preocupări de-ale mele profunde, intelectuale, serioase. Dar e luni (prea) dimineață, iar curba efortului (de care aminteam) se află abia în primul punct, așa că încep cu ceva ușor și foarte util mie: o spovedanie. Am făcut niște păcate zilele astea și vreau să le mărturisesc public pentru a scăpa de povară. 1. Primul este un fapt de cruzime (psihică) la adresa aproapelui meu, adică a unuia dintre patrupedele familiei, motanul Mr. Bean zis și Albul. Respectivul a venit acasă bătut măr (beat nu părea) și mușcat de beregată în urma unor repetate altercații pe care le are cu un alt motan din localitate. Rana fiind destul de urâtă, Mr. Bean a fost dus de către soțul meu și MC la cabinetul veterinar de unde a venit pansat și deghizat în veioză, adică i ...
Citește mai mult »

Mamă sau divă?

Mi-a ajuns zilele trecute în fața ochilor unul dintre multele articole scrise de mame supărate pe lume, mai exact pe așteptările nerealiste ale celorlalți privitoare la dichisitul și aranjatul femeilor care au copii. Nu avem timp, de aceea nu ne pieptănăm, punem pe noi ce găsim prin dulap, preferabil un sac și agățăm, temporar sau definitiv, frumusețea în cui. În comentarii – corul aplaudac al bocitoarelor: da, da, așa este, lumea e rea și nu ne înțelege! Abordarea este corectă până la un punct. Știu și eu cum este să arunci prima haină pe tine și să fugi spre grădiniță. Știu și cum este să nu apuci să faci duș seara sau să prinzi părul in coadă pentru că nu visezi nici măcar igienizare, darămite aranjat. Știu cum este să porți kilograme în plus, cum ridurile se adâncesc de la oboseală, cum lacrimile de neputință sau epuizare înroșesc agresiv ochii. Cunosc așadar prea bine frica de a trece pe lângă o oglindă pentru că… è periculoso sporgersi! Dar pentru că știu, nu înseamnă că îmi și place sau mi ...
Citește mai mult »

Bine m-am regăsit!

De când mă știu am scris. Pe caiete, foi, șervețele. Folosind creioane, un laptop sau telefonul mobil. Schițe, idei, propoziții. Povești, planuri, înjurături, glume, articole serioase, studii de caz. Am scris când mi-a fost frică sau greu, când am fost supărată sau cuprinsă de îndoieli, când am avut vreo revelație profesională sau personală. Am avut multe bloguri și nenumărate caiete jurnal. Unele mai sunt, altele nu. Unele de succes (a existat o perioadă prin 2006 când la mailurile pe care le dădeam candidaților mei cu invitații la interviurile de joburi, mi se răspundea cu tot soiul de comentarii privitoare la posturile de pe blogul de atunci), altele utile doar mie. Dacă aș putea pune ca într-un puzzle cap la cap tot ce am scris de-a lungul timpului s-ar arăta cu siguranță o saga interesantă, o călătorie lentă spre succes cu multe căderi abrupte, drame, reveniri, descoperiri și o muncă asiduă de a menține echilibrul deasupra unui hău infinit. Valentinaneacsu.ro este cea mai recentă dintre piese. Călătoria mea bezmetică printr-o perioadă a maternității deloc ușoară, în care am găsit ...
Citește mai mult »

O linguriță din siropul de voce

– Mama, de ce nu pot să am vocea ta? Uite, eu am o voce așa: și începe să lălăie groscior. Tu de ce o ai altfel? – Fiecare are vocea lui. Cu ea ne naștem și nu o putem schimba cu alta. Se mai modifică singurică pe parcurs: în copilărie avem voce de copil, apoi de adult și se mai transformă poate puțin la bătrânețe. Nu putem schimba vocile între noi și oricum nu cred că ți s-ar potrivi cea a mea. – Ba nu, să știi că putem. Uite, există un sirop de voce și îl bem și apoi eu am vocea ta, tu ai vocea mea, tata are vocea lui Clisti și Clisti are vocea lui tati și tataia rămâne cu vocea lui de bătrân. De, tataia e tot fără pereche… Pare simplu pentru copii. Găsesc pe loc soluții, rețete, rezolvări. Merg cu imaginația pe unde gândul adult nici nu visează și sunt fericiți tocmai pentru că nu au probleme fără de răspuns. Inventează cuvintele care le trebuie, redefinesc concepte, ignoră deliberat reguli ale logicii sau forțe ale ...
Citește mai mult »

Nesfârșita iarnă s-a sfârșit

Copilăria mea a roit nu în jurul Crăciunului, ci a Mărțișorului. 1 Martie era pentru mine cel mai frumos moment din an: mulțimea de gablonțuri primite de mama, care era educatoare, devenea Raiul meu. Le sortam ba după culoare, ba după model sau materialul din care erau făcute, le admiram, le potriveam cu diverse haine, le colecționam. În casă mirosea a frezii și afară ieșea în sfârșit soarele, care după iernile acelea comuniste, infernal de friguroase și triste, părea de-a dreptul miraculos. Cumva hibernatul din acest an mi-a amintit de timpurile vechi. Nu am suferit de frig, nici de plictiseală, dar ceva în peisajul autohton m-a făcut să retrăiesc vremurile în care urcam bananele îmbrăcate în ziare pe dulap pentru a se coace. De aceea am așteptat prezentul 1 Martie cu multă nerăbdare, exact ca în copilărie. Mama nu mai este, nici sacoșele de mărțișoare sau brațele ei cu flori. Dar au fost gesturi frumoase care au început de la prima oră a dimineții. Au fost bomboane, un colaj miniatural cu gărgăriță și pampon, lalele multicolore, o bluză ...
Citește mai mult »

Pinocchio

Duminicăm, la final de weekend, mi se adresează o întrebare încuietoare: – Mama, unde e Pinocchio al meu? Interpelările care sunt legate de jucării şi localizarea acestora în timp şi spaţiu mă îngrozesc. În ciuda încercărilor repetate de a gestiona eficient logistica lor, sfârşesc a le pune abramburite prin zecile de cutii din ambele case. Iar Pinocchio mi-a sunat şi mai prost. Singura figurină cu numele ăsta a fost adusă de un prieten călător cu treabă prin Italia şi este pusă în cutiile cu decoraţiuni de Crăciun. Pentru că asta este: un Pinocchio de lemn numai bun de pus în brad. Trag aer în piept şi încerc să trag și de timp: – Care Pinocchio, puiule? – Ăla negru cu care fac eu aşa! Îşi uneşte în cercuri mititele degetele şi se uita prin ele. Deja lucrurile devin periculos de alambicate. Mi-e clar că am scăpat de cotrobăit pe sub scară, dar la fel de cert este că dau de altă belea. – Ce face Pinocchio? Cum te joci cu el? încerc să pun întrebări ajutătoare, dar nici aici nu mă descurc prea bine. – Mă uit prin el, ...
Citește mai mult »

Ce aș fi vrut să știu acum 11 ani

Despre oameni: Am crezut întotdeauna că cei care au depășit etapa primară a luptei pentru supraviețuire, ajung să se războiască pentru scopuri mai înalte. Este fals, lupta pentru supraviețuire rămâne și devine mai dificilă, deoarece pe măsură ce pâinea de pe masă este mai albă și conștiința devine mai alertă și mai greu de împăcat. Cele mai mari conflicte interioare sunt în cârca acelora care au depășit cu mult faza de sărăcie lucie. Despre afaceri: Majoritatea antreprenorilor sunt foști angajați sătui să dea socoteală. Vine un moment în care hachițele sefului îți par insuportabile, iar programul fix o corvoadă. În realitate, a fi antreprenor este infinit mai greu decât a fi angajat. Devii un soi de slugă perpetuă a multor stăpâni: clienți, angajați, instituții de control, parteneri, furnizori. Simți continuu răsuflarea caldă a concurenței și pe cea rece a eșecului. Muncești mult și deseori degeaba. Despre mine: Mi-am petrecut nepermis de multă vreme încercând să demonstrez unor oameni importanți pentru mine că știu și pot. Am pierdut astfel energie și timp pe care le putem investi în mine, și nu în ...
Citește mai mult »