Personale

Tihnă

M-am trezit de ceva timp și-mi beau cafeaua cu sforăiturile tribului pe fundal. Afară Dor și Amy latră supărați pe cei care le vizitează perimetrul. Cadourile sunt împrăștiate prin tot parterul, la noi a venit Moșul de ieri. Ar trebui să fac ouăle umplute, dar trag de o gură de cafea rece în speranța că găsesc în ea energia de a porni spre bucătărie. Măcar am vasele rămase de ieri spălate, în graba de a pleca în tradiționala vizită de ajun la prieteni, le-am lăsat morman în chiuvetă. Iar Moșul meu, moș Toma, le-a dovedit în așteptarea noastră. Anul acesta mi-am propus ca de sărbători să las timp și pentru mine. Undeva între maratonul gătit – ordonat – colindat magazinele, să am timp să mă relaxez puțin. Și am reușit. Între caltaboși, cârnați, piftie și salata boeuf (care la noi e de fapt poulet) am găsit timp de joacă, de îngrijit, de stat și cujetat. Așa că iată-mă lăudându-mă: Crăciunul mă prinde tare bine. Am primit cadouri multe și grozave, colindători frumoși, soare de stat în curte ...
Citește mai mult »

Și puțin despre MC

Anul acesta a fost cu siguranță al Marelui Copil. A trecut prin multe: accidentare serioasă cu taxi de la 112, examen, o vacanță cât o maturizare, adaptarea la un nou liceu, primul job – voluntariat, dar a muncit pe bune, al doilea este și el în “loading”, primul proiect serios organizat și dus la bun sfârșit. Nu am prea scris despre el pentru că mi-a fost frică să nu stric aceste minunate construcții. Să nu-l influențez, să nu-l expun. Să-i las pe cei noi să-l cunoască așa cum e, nu din postura de copil al mamei lui. Dar mi-e dor să spun și de el. Așa că las aici câteva mostre recente din conversațiile noastre. Să rămână, să nu le uit. Pentru că mi se părea că nu dedică suficient timp învățatului, i-am zis la începutul liceului că nu-și dă silința la școală (*). Răspunsul lui definește deja un nou concept în educația formală: – Să știi că nu e că nu-mi dau silința! Pur și simplu învăț selectiv! Săptămânile trecute, venit de la școală și aflat în faza filosofico-științifică ...
Citește mai mult »

Topul realizărilor din 2017 și lista pentru Moș Crăciun

Greu, generator de atacuri de cord, cu frâna pusă pe succes, dar cu accelerația apăsată teribil pe acea pedală numită timp, cam ăsta a fost 2017 pentru mine. Dar, pentru că îmi place să gândesc pozitiv, am să enumăr totuși 10 dintre realizări. În cele douăsprezece luni trebuie să fi fost atâtea! 10. Am găsit cel mai urât ugly sweater. Galben sterpezit, dintr-un material plăsticos, cu un om de zăpadă diform ca imprimeu, este oribil, hidos, groaznic! Atât de rău încât a câștigat un concurs de pulovere urâte. Voturi date de adolescenți cârcotași, vă dați seama?!? 9. N-am omorât pe nimeni. Și au fost multe momente de încercare, în care mi-a fost greu să mă abțin, dar iată-mă în plin post cu păcate minore, legate în general de obiceiurile alimentare. 8. Am trăit să văd și să fac #mareadebarasare. Adică am adus în 2017 apartamentul bucureștean abandonat în 2009. Mai e de lucru pe ici pe colo, dar una peste alta asta chiar este o realizare! 7. Am avut vacanțe frumoase. Probabil dacă nu erau ele, vă scriam acum ...
Citește mai mult »

Cum sună poveștile acum

În fiecare seară am de spus cel puțin două povești noi. Despre copii cuminți, animale drăguțe, jucării însuflețite sau întâmplări nemaiîntâlnite. Doar că nu mai e așa de simplu ca până acum. Zilele trecute, de exemplu, mi s-a cerut o poveste cu pisici. – A fost odată ca niciodată, încep eu istorisirea, o pisică pe nume… – Două pisici, vrei să zici, mă întrerupe piticul. Mă regrupez rapid: – Au fost odată ca niciodată două pisici. Pe una o chema Miau… – Cum să o cheme Miau?!? Ce nume e ăsta? O chema, evident, Albița! – Ok, pe una o chema Albița și cealaltă era Albul (*). Și Albița putea să vorbească. – Ha, ha, ha, râde piticul cu poftă. Cine a mai auzit de pisici vorbitoare?!? Albița noastră nu vorbește! – Ai dreptate, dar în povești se întâmplă tot felul de lucruri: personajele au uneori puteri supranaturale, se pot întâmpla lucruri incredibile… – Bine, bine, Albița vorbește! Și ce zice ea? – Albița spune chiar așa [insert voce gangsterească here]: În locul ăsta miroase a hoț! Presimt că Cezar va fi furat de somn imediat! Am ...
Citește mai mult »

Învăţăm să citim

Sunt o mamă cu un nivel de energie mic. Nu-mi place să alerg, să fac mişcare, să mă joc dinamic cu ai mei. În afară de mersul în parc şi ceva partide de badminton vara, prefer chestii statice. Activitățile mele preferate cu ei sunt aşadar jocurile de dame, table (varianta de juniori cu butoiaşe), cărţi (Macao, Şeptică, Război, Păcălici), vocabular (Fazan, Eu spun una, tu spui multe!) şi orice pune în mişcare preponderent neuroni. Nu ştiu dacă asta este soiul meu de a fi sau pur şi simplu copiez modelul matern, practic asta făcea şi mama cu mine. În ceea ce priveşte tipul ăsta de jocuri, există o provocare: pe măsură ce stimulezi copiii în astfel de îndeletniciri, vor mai multă activitate, vor noi idei, alte jocuri, alte abordări. Așa am ajuns să învăţăm la vârste mici litere, cifre, algoritmi uşori (compunerea numerelor formate din zeci şi unităţi), scrierea unor semne grafice. Și așa am început să deprindem a citi cu mult înainte de școală. Nu folosesc metodele patentate: Marele Copil a învăţat să citescă cu ajutorul ...
Citește mai mult »

Tu cum faci față?

Una dintre metodele care mă ajută să trec peste perioadele grele este să povestesc celor din jur prin ce trec, ce simt, ce aș vrea să se întâmple. Este și motivul pentru care a apărut prezentul blog: în scris este mai terapeutic, pentru că a structura și ambala mesajul în ceva ușor de citit, presupune o simplificare, o bagatelizare, care vindecă în timp real. Invariabil, în ultima vreme cei care au ghinionul de a mă prinde nevorbită sfârșesc prin a mă întreba la finalul spovedaniei: Dar cum faci să reziști? Cum de mai suporți? Și, de atâta vreme, încă nu știu ce să răspund. Pentru că nu mi-am pus niciodată problema că fac ceva anume pentru a rămâne pe metereze. Pur și simplu așa se întâmplă. Cumva zilele astea au fost mai triste ca de obicei. Sâmbătă am ajutat cu o postare comemorativă pe Facebook: singura bunică pe care au prins-o în viață copiii mei, ar fi împlinit 70 de ani. Am tastat poate cea mai frumoasă declarație de dragoste infinită cu nod în gât și degete tremurând. ...
Citește mai mult »

Întrebări întrebătoare

În liceu diriginta noastră, profesoară de fizică, încerca să ne motiveze pentru a-i învăța materia spunându-ne că viitorii noștri elevi ne vor pune multe întrebări privitoare la electricitate, mecanică, optică, stări de agregare sau diverse proprietăți ale corpurilor. Și ar fi bine să știm răspunsul! Mă uitam atunci la tabla scrisă parcă în limba chineză și-mi spuneam că mă va ajuta sigur tot puhoiul de formule și calcule să explic astfel de concepte unor țânci de maxim 10 ani. Ca să poți învăța pe alții, trebuie mai întâi să fi fost învățat. Ceea ce nu simțeam că este cazul. Dar ambele am avut atunci dreptate: este adevărat că cei mici au curiozități aproape științifice. Dar la fel de adevărat este că teoria din manualele de specialitate devine inutilă când vine vorba de a le potoli setea de cunoaștere. Pentru că răspunsurile date la întrebările copiilor trebuie să fie aproape empirice, clare, apelând la cuvinte și concepte potrivite vârstei și nivelului de înțelegere. Altfel sunt inutile. Iată spre exemplificare trei întrebări care mi-au fost adresate recent de cel mic ...
Citește mai mult »

Atenție, urmează un text trist!

Sâmbătă a fost zi de parastas. Nu sunt un mare fan al evenimentelor în cauză pentru că din păcate am organizat prea multe și prea devreme. Fiind prea nepregătită și prea nevindecată. De câteva pomeni încoace mă încearcă un gând care mi le face și mai urâte: religia noastră este de fapt una discriminatorie. Practic dacă ai fost toată viața sărac și amărât, locul cu verdeață va fi și el mai veștejit pentru că nu-ți face nimeni colivă, colaci, sarmale. Și nu dă nimeni paturi, vase, lenjerii și haine pe lumea asta ca să le si tu pe cealaltă. Deci binele veșnic se bazează tot pe statut social, cotizații, urmași duși la biserică și abur de mâncare. Adică exact ce n-ai avut nici în viața de aici. Grozav gând, liniștitor… Recunosc că pentru cei vii respectivele evenimente sunt benefice. Au rol economic (se cumpără chestii), social (lumea vine și ajută, discută) și psihologic (detaliile organizatorice mută focusul din zona tragediei în detalii superficiale, ceea ce poate fi benefic pentru cei încercați). Totuși, în ciuda beneficiilor evidente, viața de ...
Citește mai mult »

2-0

Dialog cu cel mic pe drumul de întors de la grădiniță: – Ce ați făcut, Cezar, astăzi cu legumele? De dimineață mi-am amintit că trebuie să ducem legume de toamnă și am cules din frigider niște morcovi cam ofiliți, un ardei de aceeași vârstă și o țelină care era vie, doar că nu făcea struguri. Cu ocazia asta am constatat că e confuzant de când cu importul legumelor, eu deja nu mai știu care sunt de toamnă pentru că le pun în oală tot anul. Revenind la întrebare, copilul îmi răspunde împrăștiind frunzele strânse în grămezi: – Le-am observat, le-am atins, le-am mirosit… – Și care ți-a plăcut cel mai mult? întreb eu în speranța că îmi dă idei de meniu. – Atinsul. Și mirositul. E lămurită. (În cazul în care vă întrebați de ce e 2-0, 1-0 a fost aici.) Poza este luată de pe Facebook și din păcate abia acum am descoperit-o, mi-ar fi prins bine de dimineață un astfel de coș și frumos și de sezon. (Dacă tot am împrumutat poza, zic la schimb despre Cadouri Florale că este proiectul unei dragi prietene, așa că ...
Citește mai mult »

Din parc

Zilele astea mi-am plâns Macbook-ul aterizat pe podea. L-am bocit ca pe o ființă, deși mintea mea încerca niște crâmpeie de rațiune care să mă liniștească. De fapt, ca în orice perioadă în care lucrurile ies pe dos, verși lacrimi pentru toate nereușitele, individual și la grămadă. Aflată în mijlocul durerii încercam așadar să mă gândesc că se poate mult mai rău decât un display scump de înlocuit. Dar apărea apoi în minte avalanșa de minusuri și punea paie pe foc. M-a calmat brusc și total o lecție primită în parc. Cezar își face rapid prieteni și de data asta a început să alerge cu un băiețel de vârsta lui, puțin hiperactiv. Ulterior am realizat că nici nu putea comunica. Însoțitoarea, bucuroasă că cel mic are cu cine se juca, a început să-mi povestească drama familiei: doi gemeni, nepoții săi, ambii cu tulburări din spectrul autist, unul cu o formă severă, diagnosticați târziu, la aproape patru ani. Așadar băiețelul cu care se juca Cezar avea autism, la fel și fratele lui geamăn rămas acasă. Mi-a povestit despre lupta ...
Citește mai mult »