Personale

A fi sau a nu fi. În cuşcă :)

Ieri Cezar a decis că vrea un porcuşor de Guineea. Roy Wasabi (nu pun link, vă las să descoperiţi personajul) are unul pe care îl cheamă Pumpkin, ce-i drept un grăsun drăguţ, aşa că de ce n-am avea şi noi unul? Evident că am luat-o cu argumentele contra pe calea raţiunii. Avem oricum cam multe animale. În plus trei dintre ele sunt pisici, iar în curte mai tranzitează încă 5-6 surate de-ale lor. Mă gândesc că o rozătoare nu ar fi tocmai în siguranţă în acest mediu ostil. – Îl punem într-o cuşcă! Nu mai iese niciodată de acolo, aşa că pisicile nu-l mănâncă! vine repede soluţia copilului. – Păi ţie ţi-ar conveni să stai într-o cuşcă? Să te mişti doar puţin, să nu poti explora. – Sigur! Doar să am lumină că nu-mi place întunericul. Multă mâncare şi apă de băut. O toaletă şi o chiuvetă cu apă caldă. De ce să nu stau acolo? Şi tableta, aş adăuga eu. I-am admirat pragmatismul. Altminteri nu asta facem toţi? Ne construim cuşti minunate, cu toalete şi chiuvete, în care avem mâncare în exces şi apă ...
Citește mai mult »

Lamulțeanurile mele

Începutul de an este pentru noi plin de felicitări. Suntem trei iernatici în familie, apoi prezentul blog tot în această perioadă a apărut, ca și ITEX de altfel. Primesc felicitări pe 14 februarie datorită numelui, și încă o rundă atunci când calendarul ortodox amintește de Sfânta Muceniță al cărei nume în port. Uneori și de Dragobete, că e cumva tot pe bază de Valentini. Pe bună dreptate oamenii îmi spun mucalit că s-au săturat de  “fieca-uri” în această perioadă. Plus că eu le contorizez ca atare. Nu doar pentru că îmi plac aniversările și oamenii aniversați și torturile și cadourile. Ci pentru că îmi place să-mi înșir binecuvântările. În ultima vreme, ca și în penultima și cea dinaintea sa, lucrurile o iau și razna. Mici sâcâieli sau mari belele care nu prea au rezolvare. Chiar de ziua mea am realizat că mă apropii de încă o decizie dificilă, care mă va costa mult, atât financiar cât și sufletește. Apoi am o mulțime de temeri, din cele justificate și absolut normale, eșecuri sau tristeți. M-ar ajuta să le povestesc. ...
Citește mai mult »

Nimic anormal aici

Între băieții mei este o diferență de 10 ani. Așa s-au potrivit lucrurile, iar eu le las întotdeauna ca atare dacă sunt deja potrivite. Nu cred că un interval mai mic ar fi ajutat sau încurcat. Relațiile ar fi fost aceleași: tot s-ar lovi cu proiectile din popcorn la film și tot l-aș găsi pe câte unul cu punga de gheață la ochi după cinci minute de stat singuri împreună. Dar cu siguranță diferența mare aduce un plus de savoare vieții noastre de familie. Și am să vă dau un exemplu recent: La aniversarea de 16 ani, Cristi a primit de la colegi un kit de supraviețuire, care include o pereche de cătușe cu blăniță roz. Altminteri foarte similare cu cele de uz polițienesc, din inox de calitate, cu încuietori bune, reglabile pe mărimi, foarte solide. Au și chei, serioase și ele. Simțind potențialul obiectului și neavând chef de explicații, le-am decopertat de partea pufoasă, operațiune mai user friendly decât mă așteptam, semn că unora le place mai dur, iar producătorul își cunoaște prea bine consumatorii. Devenite pur metalice, cătușele ...
Citește mai mult »

Yin și Yang

El e puternic, mie îmi trebuie cutia cu scule să deschid un borcan. El e înalt, eu aduc scaunul să pun paharele în raft. Ne despart 10 numere la pantofi și multe kilograme. El este calculat, la mine adunările și scăderile sunt relative. Face planuri exacte și riguroase, eu sunt toată un haos. La el totul e matematică, la mine psihologie și destin. El are picioarele pe pământ, eu am capul sus, în nori. La el totul e cauză și efect, la mine așa a fost să fie. El e finanțist, are întotdeauna cashflow-ul sub lupă, banii în portofel și checklist-ul bifat când iese pe ușă. Eu nu 🙂 El îți răspunde în trei cuvinte, eu în două volume de roman. El nu acceptă scuze, eu știam deja că se va ajunge așa și nu-mi mai trebuie. El e tatăl care dă sfaturi masculine, alocă banii de buzunar și oferă feedback fără ocolișuri, eu sunt mama care știe unde este tricoul roșu, răsfață și alină. El e obsedat de bolile fizice: gripă, tuse, junghi, mie mi-e frică de cele mai greu ...
Citește mai mult »

Legați-vă ochii!

Nu știu dacă ați văzut Bird Box pe Netflix. Sau dacă ați citit cartea. Povestea este apocaliptică, despre o nebunie criminală care circulă prin aer, doar orbii sau cei legați la ochi reușind să scape de ea. Probabil că prinși de acțiune, puțini au mai stat să descifreze ca la ora de română metaforele. Dar nebunia aceea circulă deja și se numește Social Media. Este imposibil dacă aveți cont de Facebook, LinkedIn, Instagram să nu vedeți o turbare colectivă care apare de nicăieri și face ravagii. Tone de mizerii, limbaj licențios, cu sau fără miză, oricum toți cei implicați pierd. Evident că pare o ipocrizie să vorbesc despre asta într-un text care cel mai probabil va ajunge acolo. Dar nu pot să nu mă gândesc că deja beneficiile pe care ni le aduc respectivele platforme sunt mult mai mici comparativ cu ceea ce ne oferă. Au timpul nostru, datele noastre personale, prietenii, preferințele. Și niște algoritmi al căror unic sens este să ne determine să consumăm produse sau servicii promovate acolo. Ar fi minunat să se rezume ...
Citește mai mult »

La mulți ani, bani și fani!

Pe 22 ianuarie s-au împlinit 4 ani de la înregistrarea domeniului www.valentinaneascu.ro. Nu mai știu exact când am scris primul post, au fost niște probleme tehnice de-a lungul timpului care au mai șters din memorii și din textele inițiale. Unele grele de tot. M-am luat cu altele (deși a început frumos, săptămâna aceasta s-a dovedit cam grea) și am uitat să punctez momentul. Dar pentru mine este unul important, pentru că așa cum am mai spus locul acesta îmi este relaxare, terapie, o modalitate de a comunica ce sunt, ce simt, ce gândesc și, sper eu, mâna întinsă către alții, fie pentru a ajuta, fie pentru a fi la rândul meu ajutată. Scriu aici așadar de patru ani, timp în care textele mele au ajuns unde nici cu gândul nu gândeam. Am fost apreciată, felicitată, dar și ridiculizată sau contestată. Nu vă spun cine sunt cei mai mari critici, mai ales că știu că țin la mine. Dar uitându-mă peste datele despre trafic am constatat că, deși cititorii mei nu sunt foarte activi în a-mi oferi feedback, sunt ...
Citește mai mult »

Sweet Sixteen

Mă străduiesc să nu scriu plângăcios, așa cum îmi spune că o fac. Să-mi păstrez o brumă de umor și una de obiectivitate. Dar, la naiba, e greu când Marele Copil face 16 ani! Zic așadar cum și ce-mi trece prin cap, amalgam de idei și amintiri: Marele Copil s-a născut mare. La propriu (era mai lung decât fetița de trei luni cu a cărei mamă împărțeam salonul) și la figurat. A avut întotdeauna preocupări, idei, vocabular de oameni mari. Și o creativitate mare, pe care cei lipsiți de haz o percepeau ca fiind excentrică. Este singurul om pe care-l cunosc care preferă la școală să fie ascultat în loc să dea test scris. Iese din orice belele cu vorba, că de intrat mai intră uneori cu fapta. Este un fin cunoscător al naturii umane. Mă uimește uneori capacitatea lui de a descifra motivele și comportamentele celor din jur. Mănâncă rar pește, urăște mămăliga cu brânză și smântână. Îi plac experimentele. Găseam frecvent în congelator tot soiul de amestecuri, poțiuni sau alte ciudățenii pe care le făcea în diverse scopuri științifice. Experimentează ...
Citește mai mult »

Ce lăsăm copiilor?

În copilărie mă amuza preocuparea alor mei pentru a ne face “zestre”. Era o obsesie socială pe atunci, practic cele trebuincioase casei se găseau tot mai rar, caloriferele erau din ce în ce mai sleite, iar hainele de calitate de-a dreptul prohibitive, de jurai că-s coborâte direct de pe podiumuri pariziene. Așa că cine avea fete, trebuia să înceapă din timp cu achiziția de oale, covoare, plăpumi, lenjerii, tacâmuri și alte asemenea. Mi-au prins bine, nu zic nu, când m-am mutat în primul spațiu locativ de 40m pătrați. Nu mai conta că oalele de inox luaseră locul celor emailate, că lenjeriile aveau dimensiuni atipice, că mă chinuia covorul ăla de lână cu aspiratul de jur că slăbeam cam 2 kg la fiecare curățenie. Erau la îndemână, gratis, utile, funcționale. Totuși dacă le sunt recunoscătoare alor mei, altele sunt motivele. Sunt încurajările continue, timpul pe care l-a petrecut cu noi, multiplele soluții pe care mi le dădea problemelor, astfel încât să am de unde alege. Ajutorul constant, amintirile frumoase, independența pe care mi-a oferit-o la pachet cu încrederea că ...
Citește mai mult »

Ziua lui “Mulțumesc!”

Astăzi este ziua internațională a sintagmei “thanck you”. Nu știu cine și de ce a decis ca a unsprezecea zi din an să fie astfel celebrată, dar mi se pare o idee bună și am de gând să cumpăr tort 🙂 Și cum altfel aș putea sărbători dacă nu mulțumind celor care într-un fel sau altul mă ajută să-mi fie mai ușor, mă sprijină, mă frecventează? Așadar iată categoriile, ca la Oscar, în ordine total aleatorie: 1. Mulțumesc celor care mă suportă zi de zi, cu care împart aceeași masă, casă și nume în buletin. Vă iubesc, vă prețuiesc! 2. Mulțumesc celor care ne dau să măncăm fără motiv. Noi suntem o familie numeroasă și pofticioasă, iar cea mai grea parte este hrănitul. Unul nu vrea cartofi, altul păstăi, unul nu mănâncă pește, altul porc. Este un coșmar să pui masa. De aceea când aud prieteni care zic: “am făcut ceva bun, haideți la masă!” pentru mine e Raiul! În deplasare orice e bun. Iar când prietenii care ne primesc, găzduiesc, răsfață sunt la Cluj și au propria lor trupă ...
Citește mai mult »

De prin vacanță

📖 Mi-am propus ca în vacanța asta să citesc “Becoming”cartea autobiografică a lui Michelle Obama, tradusă în română cu titlul “Povestea mea”. Mi-am luat-o prin noiembrie, văzând nebunia pe care a iscat-o – dacă până acum fugeam de preferințele vandabile în masă, m-am prins că e o mare iscusință să le generezi și că trebuie neapărat consumate. Am sperat cumva să o termin în 2018. Ei bine, am reușit: duminica trecută, când copilul cel mare era deja cu un picior la petrecerea de Revelion, cel mic aniversa un vecin, iar omul casei a monopolizat noua consolă adusă de Moș Crăciun, eu am isprăvit cartea. Este bună de tot, puternică precum autoarea și de o sinceritate uneori șocantă. Ca mai toate cărțile autobiografice găsim acolo un regal de parenting, plus acel puzzle al succesului care se construiește în cazul autoarei foarte organizat și deloc întâmplător. Michelle chiar este o luptătoare, o personalitate aparte, o tipă care face lucrurile să se întâmple. În sfârșit am acum un exemplu al terapiei de cuplu care a funcționat (chiar nu găseam unul). Capitolul ...
Citește mai mult »