Personale

Când nu mai pot glumi

În general hazul de necaz şi autoironia îmi sunt arme redutabile împotriva vicisitudinilor cotidiene. Ajută mult, când apuci să râzi de ea, jumătate de problemă este deja rezolvată. Sunt însă zile în care zâmbetul îmi îngheaţă, cheful de glume este atrofiat până la dispariţie şi la cât râde soarta de mine simt că ar fi agonizant să o mai fac şi eu. Astăzi este una din zilele acelea. Vă jur că orice mi-ar spune cineva aud doar: “nu vreau la dădiniţă, vreau cu tine!”, orice piesă ascult la radio are aceleasi versuri tânguitoare, orice copil văd pe stradă mi se pare că-i cel mic al meu certându-mă că l-am abandonat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cum se simte el când ştiu cum mă simt eu. (Iau în calcul totuşi că lui s-ar putea să-i fie mai bine.) Colac peste pupăză au sosit şi altele, unele fără rezolvare, ci doar cu speranţa că cele mai rele scenarii nu se vor adeveri. Ce îmi rămâne atunci când nu mă pot ridica, aduna, îmbuna? Atunci când principalele arme sunt în poziţia de noncombat, când îmi vine să fug ...
Citește mai mult »

Comuniunea om-natură

În prima zi cu vreme autentică de toamnă, cel mic a început gradiniţa. Toate frământările şi îndoielile lui (plus ale noastre) au fost trăite simultan de natură: frunze căzând, nori plumburii, ploaie molcomă. Asta ca să o dau ca la balada Mioriţa, că şi aşa soarta ne este pecetluită şi trebuie să o acceptăm ca atare 🙂 Ca orice început este inimaginabil de greu. Şi nu exagerez când zic aşa, chiar nu mi-am imaginat chinurile prin care vom trece. De ce a început grădiniţa? Pentru că era momentul, fiind pregătit cu toate cele. Vorbeşte inteligibil (pe cât posibil la vârsta lui), este dornic să petreacă timp cu alţi copii, se descurcă cu îmbrăcatul, mâncatul şi partea de igienă, este foarte independent, refuzând adesea ajutorul nostru. În plus şi-a manifestat deseori dorinţa de a merge şi el la şcoală ca fratele mai mare, de a avea colegi, prieteni noi, de a face teme (asta-i partea frumoasă la cei care au un model). De ce nu-i place grădiniţa? Pentru că este ceva nou. Locul, regulile, persoanele sunt diferite faţă de rutina lui zilnică. Dacă acasă este singurul copil mic, care are ...
Citește mai mult »

Cronică serioasă şi obiectivă de film

Aşa cum am promis ieri pe Facebook, urmează o cronică serioasă şi obiectivă a filmului Singuri acasă (The Secret Life of Pets): A FOST FOARTE TAREEEE! FOARTE BUN! EXCELENT! MINUNAT! Şi acum detaliile: Alături de Cars, acest film va rămâne în memoria mea pe vecie, pentru că sunt primele văzute de băieţii mei. Dacă la primul decizia a fost uşor de luat, în urmă cu 10 ani neexistând atâtea alegeri de făcut, la Singuri acasă am stau mult şi am cugetat. Dar am ales perfect, atât filmul cât şi cinematograful, ora, ziua şi clasicul 2D, fiind sigură că ochelarii de la 3D ne-ar complica prea mult vizionarea. Plus faptul că am ales varianta dublată în română. Încep cu ultima parte: ai noştri au făcut o treabă excelentă cu dublajul. Se aude perfect, glasurile sunt veridice şi haioase, este cu siguranţă primul film la care n-am avut regrete legate de vocile originale. Animaţia este haioasă, clasica poveste despre prietenie, asezonată cu loialitatea şi disponibilitatea animalelor de companie de a-şi aştepta oricând stăpânul, dar şi cu iubire, gelozie, abandon. Personajele sunt geniale, suspansul este creeat gradual, existând evident momentul ...
Citește mai mult »

Ce m-a învăţat căsnicia?

Când am scris despre învățăturile maternității, am promis pe Facebook că voi scrie şi despre cele pe care le-am tras în căsnicie. Este momentul potrivit, azi fiind aniversarea a 16 ani de la oficializare. Nu este uşor să le pun în pagină. Maternitatea este în mare parte instinctuală și oricât de grea ar părea uneori soluțiile sunt pur biologice: îți iubești puiul și de aici vin toate. Chestiile esenţiale despre care vorbeam în articolul dedicat, cele care mă fac un om mai bun, mai puternic, mai destoinic sunt de fapt o colecție de truisme. Căsătoria însă are un impact mare asupra personalităţii celor care o suportă pentru că presupune un efort adaptativ continuu şi asta înseamnă schimbare. Iar schimbarea doare cel mai tare. Nu e nimic biologic, doar la început ceva hormoni jucăuși care dispar rapid. Iar când euforia se duce, începe munca. Uneori sisifică 🙂 Mai în glumă, mai în serios, iată ce m-a învăţat căsătoria: Să mănânc. Am fost un copil mofturos şi o adolescentă cu regim alimentar extrem de personal. Nu intru în detalii, dar când ...
Citește mai mult »

Complimente matinale

Am plecat de acasă de dimineață val-vârtej, cu ochii încă lipiţi de somn, fără urmă de fard, dar cu adânci semne ale oboselii şi bulversării. Ajung la destinţie, un bloc de pensionari chibzuiţi, liniştiţi şi cu mari abilităţi în ale versificaţiei. Nu fabulez, stiu sigur: de fiecare 8 Martie, Crăciun şi uneori chiar de 1 Iunie, apar lipite pe pereți câteva poezii drăguţe scrise de mână pe foaie velină şi ilustrate naiv cu desene în carioca. Urc în lift împreună cu cel mic, îmbrăcat şi el pe fugă cu primul pantalon sport găsit în cale, tricou albastru spălăcit şi nelipsita şapcă în dungi marinăreşti. Lângă noi apare un domn cu vârsta şi prezenţa respectabile. Ne salută şi începe o neașteptată tiradă privind când spre mine, când spre copil, când spre sacoşele din dotare: – Ce frumoasă eşti! O frumuseţe! O minunată! O grozăvie! Mă trezesc brusc din adormire şi mă uit bolând la om încercând să înţeleg. Vorbea cu plasele, cu cel mic sau cu mine? Domnul o dădea cu spor: – Ce noroc pe mine să-mi iasă în cale dis de dimineaţă ...
Citește mai mult »

Luxul fiecăruia

După ce l-am născut pe MC, lucrurile au luat-o razna o perioadă. Copilul plângea continuu, casa era un haos, eu un dezastru ambulant. Singurul moment calm se petrecea dimineaţa, când copilul încă dormea, iar eu mă trezeam şi înfulecam rapid câteva sandviciuri lăsate de soţul meu pe o farfurie înainte de a pleca la serviciu. Erau luxul meu, dar nu mi-am dat seama atunci. Bucăţile de pâine cu te miri ce pe ele erau porţia mea de linişte, de potolit nervii şi glicemia după nopţi zbuciumate şi zile agitate. Dar atunci totul mi se părea greu de dus. Şi m-am prins de preţiozitatea unor sanviciuri când am născut a doua oară, la mai mult de un deceniu distanţă, când timpul şi vremurile au făcut imposibile acele momente de lux. Mă trezeam la fel de lihnită şi epuizată, dar inainte de a-mi aşeza nervii şi glicemia în hăţuiri, erau multe altele de bifat. Ni se întâmplă asta des – pentru că aş jura, nu doar mie. Gesturi, momente, fapte, mizilicuri, situaţii cărora le înţelegem valoarea atunci când nu le mai regăsim în contexte similare. Sau atunci când deschidem ochii mai larg şi vedem că alţii nu-şi permit luxul nostru. Ştiu ce înseamnă luxul convenţional: ...
Citește mai mult »

Aceeaşi reţetă, două variante diferite

Supă cremă de legume, varianta ZEN: Se iau 8 morcovi, o ţelină, un păstârnac şi o ceapă mare, se curăţă, se taie în bucăţi mari şi se pun la foc. Când sunt aproape fierte, se pasează, se adaugă sare, puţin ulei şi se mai dau în câteva clocote. Se serveşte cu crutoane de pâine puse 1-2 minute în cuptor la 220 grade (preîncălzit 5 minute). Supă cremă de legume, varianta UNDER PRESSURE: Se iau 8 morcovi, o ţelină, un păstârnac şi o ceapă mare. În bucătărie apare întâiul membru al familiei care îţi spune că sunt prea puţini morcovi. Mai adaugi doi. Iese bombănind zicând că abia ne va ajunge să murdărim farfuriile. Se curăţă legumele, se taie în bucăţi mari şi se pun la foc. Când dau în fiert apare în spaţiul de lucru al doilea membru al familiei care îţi spune că nu intenţionează să mănânce supă cremă de legume. Bei un pahar mare de apă, faci niste incantaţii în gând întru restabilirea motivaţiei pentru gătit şi te pregăteşti să pasezi legumele aproape fierte. Exact când iei oala de pe foc apare în bucătărie al treilea ...
Citește mai mult »

Scrisoare pentru mine

Am observat că uit tot soiul de lucruri. Dar niciodată articolele pe care le scriu – şi am multe la activ. Chiar dacă nu-mi mai amintesc conţinutul în întregime, ştiu unde să le caut şi, mai ales, cunosc ideile principale. Profit de asta şi îmi las aici nişte sfaturi pentru bătrâneţe, în speranţa că voi apuca a le reciti şi, mai ales, a le urma. “Zece paşi pentru o bătrâneţe frumoasă de la Valentina Neacşu din floarea vârstei pentru Valentina Neacşu la senectute: Răsfăţul este întotdeauna o sursă de bine. Ştiu că toate încercările de până acum apasă, dar dacă ai ajuns aici, înseamnă că eşti mai puternică decât crezi. Râzi mult, plimbă-te, plantează flori. Găseşte bani pentru o rochie frumoasă şi pentru o cremă de faţă bună. Îţi par inutile? Eram sigură că vei spune asta, întotdeauna ai crezut aşa. Dar tot le cumpărai. Ai grijă de sănătatea ta. Ani de zile te-ai gândit la ceilalţi, la programări, tratamente, la a-i proteja. A venit momentul să faci din a-ţi fi bine ţie o prioritate. Mergi la băi, e loc de socializare. Şi da, încearcă ...
Citește mai mult »

Momente (fără schiţe)

În cinstea gândirii pozitive pe care o antrenez de ceva vreme, vă zic că mă aflu într-o perioadă bună din viaţă. Învăţ atâtea chestii, câte nu am învăţat în primii 40 de ani: primul ajutor în caz de insolaţie cu arsuri solare severe şi cum să aplici tehnicile fără să strângi de gât (aproape) adolescentul din dotare, noţiuni de neurologie şi ghidul 40 de modalităţi în care să-ţi verşi nervii fără ca cineva să fie rănit. Azi, plină de atâta know-how, am purces la cele uzuale. Cel mic, nebăgat în seamă, decide că ar fi bine să-şi raşcheteze puţin un deget de la mână. Dă-i cu nişte apă la şoricei, bagă un plasture, treci iar la joacă. Şi cum altfel, dat fiind contextul, decât de-a doctorul: – Bună ziua, Doctor Fan (*), mi se adresează. Acesta este degetul care mă doare! Şi-mi arată degetul proaspăt oblojit. – Dar ce aţi păţit? întreb eu în mod profesionist. – Am căzut pe lemn, răspunde sobru pacientul. – Şi aţi dat cu ceva? continui eu diagnoza, în încercarea de a mai atenua rezistenţa lui notorie la orice fel de tratament medical. – Da, ...
Citește mai mult »

Despre lipsuri mai mult sau mai puţin evidente

De ceva vreme caut iar bonă. Îmi este din ce în ce mai greu fără ajutor, în plus recunosc că-mi lipseşte mult timpul dedicat activităţilor profesionale, pe care vreau să le reiau în mare forţă. Am micşorat numărul criteriilor de selecţie, astfel încât recrutarea a mers de data asta bine: au fost peste 30 de aplicante. Apoi s-a întâmplat ca lucrurile să ia o turnură neasteptată şi să pun o scurtă pauză procesului. Miercuri dimineaţă primesc un mesaj nervos, chiar jignitor prin care mi se atrage atentia ca încurc lumea. Ok, am greşit, îmi cer scuze, dar atrag atenţia semnatarei că nu prea respectă criteriile de selecţie: am cerut o persoana blândă şi răbdătoare şi-mi răspunde o femeie nervoasă si agresivă. Ceea ce a dezlănţuit războiul. Şi cum ameninţările au devenit patologice pe măsură ce am râcâit puţin situaţia – defect profesional, nu mă pot abţine – am decis că-i lipseşte o doagă şi am lasat-o în pace. Nu înainte de a obţine promisiunea că nu va mai lucra ca bonă, întrucât nici nu o pasionează (zice ea) şi nici nu i se potriveşte (zic eu). Defect profesional, ...
Citește mai mult »