Personale

Vreau. Nu vreau.

“Nu vreau măr! Nu vreau senviş! Nu vreau frunze! Nu vreau ursuleţ! Nu vreau suc! Nu vreau mama! Nu vreau maşinuţe! Nu vreau afară! Nu vreau ţup! Nu vreau cartofi! Nu vreau pui! Nu vreau Subaru! Nu vreau Domneşti! Nu vreau nimic!” Este discursul servit azi de cel mic. Este incredibil câte a putut enumera într-un singur of. A rezumat toate rugăminţile mele şi dorinţele lui din tot sfârşitul ăsta de săptămână: nu vrea nici ce vreau eu, nu vrea nici ce vrea el. Nu vrea nimic. În tot nihilismul ăsta eu vreau atât de multe: vreau să nu mai crească întruna numărul acela fatidic, început cu 27. Vreau puţină linişte. Vreau soare, vreau să salvez begonia, vreau o pauză de “nu vreau”. Vreau o repriză de plâns în hohote, vindecător. Vreau să înţeleg. Vreau să tot vreau.
Citește mai mult »

Erupţii

În general, evenimentele istorice m-au prins în momente delicate: Revoluţia din 1989, mineriadele, exploziile din 9 septembrie, Revoluţia #Colectiv, toate se leagă de evenimente personale unele dureroase, unele amuzante, altele pur şi simplu de neuitat. Pentru că sunt soră cu natura, aşa cum m-a învăţat balada Mioriţa, chiar şi ultima eclipsă totală de soare a avut drama ei, despre care am scris la un moment dat. De o săptămână mă lupt cu o erupţie dentară. Nu a mea, oricât mi-aş dori niste dinţi noi, ci a celui mic. Molarii par a ieşi mulţi şi simultan, fapt care provoacă o agitaţie diurnă şi mai ales nocturnă tare greu de dus. Agitaţia e la copil, la mine e un soi de haos mental, astfel că pe lângă obişnuita confuzie dreapta – stânga, au apărut acum şi altele: sus – jos, aproape – departe, luni – sâmbătă. Revoluţia curentă m-a prins aşadar în imposibilitatea de a protesta. Mi-e frică să nu adorm în picioare, asemeni unui cal. Sau ca acel consilier prezidenţial, în mijlocul evenimentelor, riscând să ajung un meme ridicol şi viral. În plus, toate episoadele se derulează mult prea repede faţă de viteza mea de reacţie: un accident nefericit, proteste neconvingătoare, un ...
Citește mai mult »

O moştenire: cheful de revoluţii

Zilele acestea m-a apucat, pentru a nu mai ştiu câta oară, revolta. Mă apucă des, recunosc. Şi m-am întrebat de unde vine cheful ăsta de revoluţii. Pare a fi moştenire de familie. De la tata. Am copilărit pe vremea lui Ceauşescu, Revoluţia m-a prins la fix 14 ani. Cine cunoaşte vremurile, ştie ca nu mişcai în front. Respectai regulile, cântai ode partidului şi conducătorului iubit la cerere si votai cu cine trebuia. În contextul ăsta, iată şi alte amintiri de-ale mele: Spectacol-concurs de muzica uşoară la care ne-am prezentat în familie. O aglomeraţie teribilă, pentru că rareori prindeai distracţii din astea superficiale. Juriul avea un rând de scaune de catifea, iar rândurile din faţă şi din spatele lui erau goale. Paranoia specifică vremurilor, să nu stea omul de rând în apropierea protipendadei comuniste. Mulţi oameni erau în picioare, dar rândurile acelea rămâneau goale. Nu aveti idee dihai scandalul a generat al meu tată pe tema asta. Că el ne înghesuie în picioare în timp ce există scaune goale în sală. Şi nu aveţi idee cum se uitau spectatorii la noi: ca si cum eram ...
Citește mai mult »

Lupte grecomane

Ar fi trebuit să fiu băiat. N-am fost, dar asta nu l-a împiedicat pe tatăl meu să spere că mă voi transforma într-unul. Aşa că mă ducea la meciuri, aprecia mai mult ţinutele mele sport şi mă implica în jocuri băieţeşti. Iar mie imi plăceau la fel de mult luptele grecomane (inspirate din greco-romanele văzute la Olimpiade) în care eram lăsată să câştig, ca şi împletitul părului păpuşilor sau confecţionatul de haine. Poate de aici mi se trage obsesia de a mă lupta până la epuizare pentru lucrurile importante pentru mine. Mi-am închipuit că voi câştiga ca în copilărie. Iar finalul va fi întotdeauna cu râsete şi îmbrăţişări. Şi am greşit. În primul rând, am ales eronat luptele. Unele trebuiau abandonate din faşă, înainte să înceapă. N-au meritat timpul şi energia mea. Apoi am greşit când am ales durata statului pe metereze. Ar fi trebuit să mă opresc atunci când am realizat ca o victorie nu mă va ajuta cu nimic. Frica de eşec a fost o altă greşeală, pentru că uneori lipsa de izbândă se dovedeste a fi mai bună decât reuşita. “O lupta-i viaţa; deci te luptă”, dar cu cap, înţelept, dozat, cu instinct de conservare. Altfel ajungi ...
Citește mai mult »

Dialoguri

Din seria “Culinare”: Pe plajă, îmi oferă o îngheţată făcută de el. O piatră alba, alungită, pe care trebuie să o savurez. – Bună ţata? – Bună, excelentă chiar. Să mai faci! Ce reţetă ai folosit? întreb eu. – De… ţată, îmi răspunde. Din seria “Cine e mamuţa?”: Acasă, ne hârjonim. – Măi, maimuţă! îi zic. Cine e maimuţă? intreb retoric. – Ceacea (Cezar)! – Cum Ceacea? Numele tău nu este Cezar? – Nu, e mamuţă! Din seria “Bond, Puiu Bond”: Îl strig: – Cezar! Îmi răspunde: – Nu Ceacea! Puiu’ mamii! Am aşadar încă un partener de discuţii pe cinste. La fel de pus pe şotii şi pe vorbă ca şi ceilalţi din casă.
Citește mai mult »

15 ani

Astăzi am împlinit 15 ani de la căsătorie, ani frumoşi, plini cu de toate. Un motiv bun de expunere lungă, în două părţi. Prima este teoretică şi plictisitoare, a doua mai uşor de gustat: [Partea plictisitoare a expunerii] M-au luat aşadar nostalgiile şi mi-am amintit de cursul de Sociologie din facultate, când ni s-a povestit formal şi doct despre familie ca instituţie socială. Iar fluturii mei din stomac râdeau în hohote. Ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, ni s-a spus că funcţiile specifice ale familiei sunt: cea de regulator sexual, de reproducere, de socializare, afectivă, de status, funcţia protectivă şi cea economică. Sună romantic, nu? 🙂 Şi ni s-a mai spus despre “Regula celor sase luni si a celor trei ani”, care zice că dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire, acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. De ce? Pentru că mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. Iar dacă nunta a întârziat mai mult de trei ani înseamnă ...
Citește mai mult »

Vacanţa mea

A fost minunat. Grozav. Bestial. Nemaipomenit. Fantastic. Fabulos. Incredibil. Spectaculos. Extraordinar. Ireal. Plajele sunt la fel de frumoase precum le ştiam, apa mării la fel de răcoritoare. În plus, grecii au învăţat să emită bon fiscal. Am prins Super Luna în ultima seară şi nişte super apusuri în fiecare zi. Până la un moment dat. Pe rând, tata m-a anunţat că nu mai merge pompa din puţ deci casa şi curtea sunt lipsite de apă, iar copilul mic a făcut febră şi aşa s-a stricat tot zenu’. În plus am realizat ca nu pot răspunde la mailuri, deşi aveam câte ceva de zis. După două nopţi de vis (pentru că şi coşmarul intră în categoria asta), am ajuns acasă. Unde iarba nu mai e verde – galbenul de la cod si lipsa de apă i-au dat o uşoară tentă arămie, bucătăria s-a transformat într-un spaţiu care mi-a pus ficaţii în dificultate, iar copilul mic şi-a tratat durerea de gât cu balsam de rufe rămas în maşina de spălat blocată simultan cu pompa de apă. Este groaznic. Oribil. Penibil. Înspăimântător. Enervant. Urât. Aiurea. Dificil. Absurd. Nasol.
Citește mai mult »

Despre gratuităţi

Nu mă omor după gratuităţi, pentru că nu cred în ele. Dacă primesc ceva gratis, cu siguranţă fie mă va costa la un moment dat, fie îmi va fi total nefolositor. Experienţele avute îmi confirmă bănuiala. În afară de un sac uriaş de detergent primit cu mai mult de un deceniu în urmă, doar pentru că am deschis uşa şi mai aveam nişte resturi dintr-unul similar în casă, în rest am avut numai din cele neplăcute. Iată-le pe cele mai recente: Pentru ca am fost cuminte şi am cheltuit mai mult de 300 Ron la mall, mi s-a oferit un meniu gratuit la unul dintre restaurantele de acolo. Adică o pizza + o băutură. Am primit o cocă cu putin sos de rosii şi ceva cascavea, băgată la cuptor şi o sticlă de suc acidulat. N-ar fi fost mare paguba, dar asortată a sosit o privire compătimitoare la pătrat pentru că a fost însoţită de un strigăt puternic: “Meniul ăla gratis [insert ton nasol aici], te rog!”. Carevasăzică, în loc să mă bucur de mâncare fără să plătesc, m-am simţit aiurea şi am rămas şi cu stomacul gol. Am mai primit gratis şi nişte ...
Citește mai mult »

Epifanie şi shaorma

“- Te-ai îngrăşat! – Slăbesc eu… – Eşti proastă! N-ai idee ce simplu te îngraşi. Şi apoi ce coşmar este să slăbeşti!” Eu – tânără, neliniştită şi plină de optimism. Porneam de la 45 de kilograme şi mai număram 5. Ea – în apropierea menopauzei, cu corpul deformat de două naşteri şi cu moralul doborât de o relaţie conjugală defectă. Era încă frumoasă şi avea o energie tinerească de invidiat, dar francheţea dureroasă o urâţea câteodată. Prietenă cu mama mea, mă ştia probabil la fel de bine ca ea. S-au prăpădit amândouă şi a trecut mult de atunci. Dar logica ei simpla din acea zi, mă urmăreşte deseori. Când am reînceput să scriu şi mi-am dat seama că a fost aşa de simplu să abandonez şi e atât de complicat să reîncep antrenamentul. Când mi se pare că peştera în care am stat atât timp m-a sălbăticit şi înstrăinat, îmi sună în minte: “E aşa de simplu să renunţi la viaţa socială, dar atât de greu să o reiei…”. De câte ori pierd ceva şi-mi devine trebuincios, îmi reproşez neglijenţa copilărească: “Este atât de simplu să pierzi, dar atât de ...
Citește mai mult »

Limbajul copiilor (mei)

Marele Copil a început să vorbească la trei ani. Trei ani de relativă tăcere, care m-au îngrijorat, recunosc, dar care s-au terminat brusc într-o zi în care a început de o dată să turuie. Iar turuiala s-a dovedit a fi foarte corectă din punct de vedere gramatical şi cu un limbaj surprinzător de bogat, în ciuda faptului că a prins gustul povestilor abia după patru ani. Se vede treaba că ne-a ascultat temeinic în tot acest timp! Practic nu am avut ce să corectăm în afara unui “r” uşor graseiat, caz în care s-a dovedit util cursul de Logopedie deloc atractiv din facultate. Cu mezinul este, evident, altfel. Încă dinainte de un an a avut încercări de a comunica verbal. Iar acum, la doi ani, repetă papagaliceşte tot ce aude şi încearcă să facă singur constructii verbale complexe. Este la fel de fascinant să vezi chinul lui pe cât a fost de surprinzător să auzi un copil vorbind corect si complet de pe o zi pe alta. Pe lângă amuzantele eşecuri logopedice (“fata muu” în loc de “vaca muu”), sintaxa este alta decât o ştim noi. ” Viau mare ...
Citește mai mult »